Codruța Simina revine, după zece ani de la volumul anterior, Dragonul arămiu (Editura Tracus Arte, 2015), cu Tot ce-i suav produce tăieturi (Editura Cartier, 2025), o carte despre un soi de melancolie fragmentată, articulată printr-o voce lucidă care nu reduce emoția, ci mai degrabă o disciplinează. Astfel, se creează un spațiu în care fragilitatea și tensiunea coexistă, chiar dacă nu par să se asimileze reciproc, iar delicatețea este percepută ca amenințare: „felul/ în care vocea ta e vie și te conține./ asta nu se spune niciodată în/ convorbirile telefonice/ esența lor, despre ce sînt ele de fapt/ – despre ce anume vocea caldă șoptește sau îi strecoară/ urechii din cealaltă voce/ cine e treaz în voce –/ și ce e sunetul ei”. Percepția este pusă sub semnul întrebării. Totul este chestionat. Totul poate fi recontextualizat. Intimitatea devine un cîmp de experiment.
Volumul de față poate fi socotit reflexiv în aceeași măsură în care poate fi socotit visceral și confesiv. Vocea lucidă despre care vorbeam anterior încearcă în repetate rînduri să ilustreze o anumită durabilitate afectivă: „am citit un studiu științific în care oamenii care se iubesc/ își împrumută fără să vrea, unul altuia, structuri mentale/ și apoi continuă să funcționeze cu ele/ după ce toată chimia s-a epuizat/ cînd pictorul și sculptorul vorbesc despre ceea ce se numește/ inimă în termeni de culoarea și duritatea materialului/ capul țiuie de la realitatea prea tare”. Marile teme, precum e dragostea, nu sînt idealizate, ci sînt abordate prin intermediul analizei mecanismelor afective. Toate aceste trăiri, chiar dacă descrise cît de minimalist cu putință, devin, odată supuse observației, procese complexe, forțe capabile să răstoarne, să rescrie, să retematizeze. Din acest punct de vedere, întregul volum capătă coloratura unui laborator: ceea ce am numi convențional sentiment sau trăire devine, în sine, un proces gnoseologic, pe măsură ce tot ceea ce este asimilat din punct de vedere afectiv este imediat propagat între un eu și un celălalt, între un cadru textual și un altul: „puterea ta e în afară de tine/ din întrebările cu numere vor rămîne mereu/ cele frumoase/ din marile descoperiri/ nimic nu rămîne dacă n-a mișcat aerul și sîngele/ inima cuiva/ și/ poate, puțin,/ a îndoit lumina/ peste marginea/ greoaie/ a lucrurilor”. Emoția nu mai e demult o trăire individuală.
Tot mai frecvente sînt volumele de poezie care se feresc de giumbușlucuri stilistice și buchete de metafore. Nici Tot ce-i suav produce tăieturi nu se abate de la acest tipar, mizînd pe un limbaj transparent. Versurile poetei funcționează foarte bine pe baza acestui principiu al condensării. Aparent simplu (sau simplificat, mai degrabă), limbajul este încărcat de potențial latent: „Doamne, ești deodată/ suav/ sălbatic/ și blînd/ ne pierzi mințile/ și nu sîntem pregătiți pentru asta”. În acest caz, esențializarea nu este reductivă. Mai degrabă intensifică toate trăirile reprezentate aici. Această condensare funcționează, astfel, ca o lentilă care focalizează pe esențialul existențial. În acest fel, poezia Codruței Simina reușește să exploreze și să rescrie o serie de experiențe personale în lipsa patosului și unei retorici afectate. Cu toate acestea, operează prin contraste puternice, problematizînd chestiuni din cele mai diverse: relația dintre cultura pop și memoria afectivă, relația dintre corp și memorie, deconstrucția conceptului de intimitate brută. Viața interioară cu greu se poate dezlega de fundalul cultural al multiplicării, iar mintea cu greu se poate abține din a recicla unele realități reziduale: „sîni, cuvinte, camere goale și depresii/ pietre, rochii,/ refrene din toate piesele celebre cîndva/ azi/ traduse, calchiate/ făcut/ reinterpretat/ adaptat/ am nevoie de tine/ s-a făcut”. Pînă și cea mai profundă nevoie umană se reduce printr-o terminologie tranzacțională. S-a făcut.
Tot ce-i suav produce tăieturi se impune printre cărțile anului acesta nu numai pentru disciplina sa din punct de vedere formal, dar și pentru felul în care ilustrează aspectele uzurii emoționale, individuale sau colective: „cînd nu mai poți, fă ceva cu mîinile/ în epoca în care s-a uitat/ la ce folosește/ corpul./ una dintre femeile pe care mama ta le iubește spune că nu/ cancerul/ omoară oameni, ci plictiseala./ țin minte și acum drumul de noroi pînă acasă și papuceii tăi/ de elevă în clasa a treia/ în timp ce-mi cereai foarte serioasă și senină:/ învață-mă cum să spun nu”. Groaza, apatia, dragostea (ne)condiționată, încălcarea limitelor, retrasarea lor, toate acestea converg înspre disecarea alienării, nu numai constatarea ei. Cu toate acestea, capacitatea de a numi, fără ocolișuri, cele mai fragile zone ce fac parte din experiența umană, acesta cred că este cel mai mare atu al cărții de față.
