Posibilități
Abia îmbrăcată la-nceputul zilei pielea încă nu te strânge.
Aștepți cafeaua să umple cana în timp ce păsările-și fac
prima baie-n bălțile de pe stradă.
Entuziasmul dimineții se-mpletește ca un șarpe
de-a lungul coloanei tale și e-ndeajuns să te propulseze
pe străzi prăfuite, îngustate, între câini vagabonzi, mulțimi și claxoane, în
birouri și săli de conferință, unde ocupi mereu aceleași locuri.
Uzura lor îți imită perfect formele trupului, îți devine obiect tranzițional
numai că nu știi spre ce tranziție.
Spații în care pare-o virtute abandonul de sine. Timpul tău
acrobație pe-o sfoară subțire piciorul ridicat deasupra vidului. Un
aparat îți măsoară constant ritmul, îți cântărește greutatea,
îți unduiești cu dexteritate părțile lustruite, încerci salturi tot mai elaborate
și totuși aproape de fiecare dată cifrele-arată că ești în pierdere.
Știi că dacă i-ai da voie dimineața te-ar putea conduce
prin tuneluri încețoșate către porțile încă deschise, unde
ochiul solar clocește embrionii lucrurilor.
Ai sorbi roua din pâlniile zorilor ascultând cum se depărtează
vocile subterane, așteptând o scânteie, una singură
să te atingă ca pe-un vitraliu, în fiecare zi altă imagine.
În schimb te lași în voia falselor siguranțe
de-a lungul scenariilor închegate de gravitație.
Pretinzi că nu știi de unde nodul în gât, apăsarea în piept, plictisul, alarma
care sună la aceeași oră noaptea.
Pretinzi că nu spui de fiecare dată: mâine rizomilor
din punga ascunsă sub pernă.
Greu de scos Și ce fac cu acest poem, acest vârf de aisberg aproape topit, ca toate acele măsele incluse, greu de scos? Aș vrea să vină cineva și să mi-l extragă, să-l văd pe un platou și să mă gândesc c-a fost mai repede, mai puțin dureros decât mă așteptam. E frumușel și n-ai sângerat deloc, să zică. Uneori scot adevărați monștri. Să vreau să-l iau acasă într-un impuls de hoarder, să mă întreb dacă apele-l vor purta la mal ca pe-o sticlă de plastic acoperită de alge. Dacă, citindu-l, te va cuprinde moleșeala zilelor când simțurile și sensurile se diluează, când nimic nu te convinge și ieși flămând din restaurant, fără să mănânci. Dacă te vei întoarce la dat scroll în locuri care știu mai bine să-ți aprindă luminițele din creier. Încerc să nu șterg imaginile, chiar dacă sunt neclare, să nu mă gândesc prea mult la cât de temporar e totul în samsara, și cum, într-o zi, alături de alte texte, va fi reabsorbit în trupul vreunui zeu. Încet îi dau un cadru, un orizont, o ureche exterioară, fără să fac zgomot și fără să înlocuiesc, prin gest, efortul de ascultare. E greu de scos și știu: adevărata durere vine după. De netrecut Pereții despărțitori între glasul tău de acum un an și eu, cea de acum. Respirația ta greoaie; apăs iar și iar butonul play pe WhatsApp, afară plouă torențial. Singurul mesaj vocal de la tine e-un tunet silențios: îmi urezi la mulți ani. A fost primul an în care nu m-ai sunat de ziua mea. Mirosul de ozon și-un vânt rece inundă camera. Sunt contracții în spațiu-timp care, pentru o clipă, taie în absența ta ca într-un unt moale, ajungând undeva în miezul lucrurilor atemporal. Curând va fi din nou toamnă & știu că-mi voi aminti de tine în patul de spital. Privind spre noi, fără să ne recunoști. De cum orice mișcare-ți tăia adânc în trup, de cum te priveau impasibile asistentele, așteptând bacșișul. Era rândul meu să-ți dau mâncare cu lingurița, rândul tău să protestezi. Piesa de teatru c-un bătrân murind lent. Când am ajuns în parcare și-am scos telefonul din mod avion, am înțeles că, pe acea scenă, tu ți-ai luat rămas bun. M-am uitat la ceas, am calculat – se întâmplase cam în același timp. Și toate visele de după, în care-mi arătai desene făcute în acuarelă, cărora apa le răpea formele. Semnele stradale pe care le puneam ca să-ți arăt pe unde puteai să circuli (iar tu voiai acolo unde nu ți-era permis). Distanța dintre cele două veri este de netrecut. În gară, porți costumul tău perfect de dincolo, de negăsit în șifonier – am încercat să-l aproximăm. Ne învârtim puțin în dans, cum n-am făcut-o niciodată. În spatele tău, un ceas mare de gară. Șiroaie de oameni curg pe lângă noi. Te îndemn să pleci, pentru că și asta e iubire. E cineva în robe negre ce-ți întinde mâna. O clipă îți văd fotonii cum joacă.
