*
În pădurea de pini am cunoscut furia
plecasem pentru altceva
pentru ciupercile care supraviețuiesc
care prosperă în ciuda dezastrului
Aveam un băț noduros și uscat, suprafața lui colțuroasă îmi făcea bine
puteam să îi traversez asperitățile ca și cum m-aș fi închinat la un rozariu
liniștea pădurii ar fi ajuns în cele din urmă și la mine
tenacitatea ciupercilor ar fi putut fi un ritual pe care să îl înțeleg
să îl iau cu mine în cutia mea de chibrituri comuniste
plină până la refuz de certuri, de neînțelegeri
dar pădurea mirosea minunat
ciupercile aveau imprimate gustul de toamnă, de frunză care se pregătește să cadă
După dezastru, vine liniștea
După Hiroshima, primele care și-au făcut loc printre crăpăturile arse au fost ciupercile
**
la început, am lăsat să treacă
nopțile în care înfloreau teii
mirosul lor ne-ar fi dus cu gândul
la săruturi, la mișcări de corpuri sincronizate
toate acestea ne erau interzise
dar aveam debarcaderul, la care
puteam coborî oricând
unul câte unul, încolonați la apus
și, uneori, împreună
această plimbare ne era permisă
ca și aerul care se rarefia
pe măsură ce înaintam spre apa tot mai străvezie
căutam răcoarea, mișcările lente, eleganța delfinului
adâncimile în care să intrăm
fără haine pe noi,
la mal ne lăsam inhibițiile
fragilitatea
apa ne era de ajuns
în ochiul fără margini
în cel mai răcoros loc din bucurești
acolo ne vom întâlni
***
Când am poposit, păsările plecaseră
dar peste tot în jurul nostru erau pepeni
ne înfruptam cu poftă, ne făceam datoria către pământ,
pământul însetat avea nevoie de noi, de gurile noastre hrăpărețe
Mușcam fără să știm dacă e zeamă sau e sângele nostru,
obrajii tăi au fost odată rotunzi, ca luna la patru dimineața,
și când mușcam, îmi plimbam dinții
cum fac cu privirea când ies din casă și urmăresc luna care urcă pe cer
Acum mulți ani am mers după ea o noapte întreagă
am traversat atunci câmpuri de ciulini și drumuri pline de praf
dar ce îmi păsa, ce îmi păsa că dau de ghimpi, că dau de garduri cu sârmă înnodată
dacă la capătul nopții, acolo unde luna se prăvălește spre pământ
și fântana e plină, am dat de tine, care mă așteptai cu o cană de apă curată
****
m-am uitat spre soare, tocmai mă întrebaseși cât e ceasul
buruienile erau tot mai înalte și fântâna din ce în ce mai departe
dar în jurul nostru erau case multe, case albe ca pâinile abia scoase din cuptor
nici atunci nu ți-am spus că suntem într-un cimitir
dar ți-am dat o oră, soarele era drept în creștetul nostru
mai era până la apus, mai aveam timp să ne ținem de mână
liniștea era doar a noastră, a noastră ora de piatră,
marmura rece, pielea dogoritoare, toaca încă nu bate.
*****
În acea zi, am mers mult pe câmp, era praf
iar noi căutam apă.
Umblam de mult, cu bidoanele care zăngăneau când și când
făcându-ne să tresărim
Atunci ne aminteam că suntem vii,
că mâinile noastre au degete care se pot atinge
care pot traversa pielea de sus până jos
Când ne-am oprit,
am făcut dragoste
setea noastră se deplasase în altă direcție
căutam trupurile pe care marcam poteci și poiene
Lumina acoperea totul egal
și doar trupurile noastre mișcătoare spărgeau monotonia
Era cald, eram fericiți
