Poeme

Katabasis

Pe tabla neagră a vechiului oraș
un scrib trasează cercuri ce nu se mai închid
acele urme suntem, rest rămas
un labirint de semne încrustat pe suprafața unui arc lichid

nu-i rostul sorții noastre împotrivă, ci gând frânt
viciu ascuns în fiecare pas
urmele noastre șterse sunt îndată
praf de cărbune înghițit de valuri

spre orizont, cu suma unghiurilor tot mai mică
istoria se scurge în necurmate porți
o lume cataleptică, ascunsă-n frică
din ochi pogoară distanță infinită, iar vocea ta perdantă

vei calcula eroarea cu rigla ta de fildeș
iar cerul se pogoară spre orizontul mut
ce-i în tării, spre țărm se oglindește
peretele de fum nu va avea iertare


Florile

pe Loma Ridge s-au aprins florile
cascade de galben și violet sufocă oceanul verde
adevăratele culori ale Californiei
de două secole pictorii sunt fascinați de ele
tentația pastelului e infinită

nu vreau nimic ornamental în poem
vreau contradicțiile vieții așa cum sunt
vreau vizibilă furia
și tot acolo angoasa și spaima

are loc un târg greu de crezut la prima privire
trebuie să treci prin durere, mizerie, suferință, tensiune
să pierzi ceea ce iubești
să afli că umilința doare la fel de mult ca pierderea
pentru ca după toate acestea să spui că viața a fost frumoasă


Imposibila întoarcere

exilul începe cu prima minciună pe care ți-o cer s-o crezi
primul jurământ pe care vor să-l încalci
prima depărtare de ce ar trebui să fie

e prea multă nostalgie ca să vezi clar
e un tărâm pustiit de nostalgie
nu scrie despre asta, e o vale a plângerii

trebuie un spațiu nou, unde să poți respira


Doar lucrurile care au suflet, 2026

ca și cum Nicolae Ceaușescu ar fi încă în funcție
nu deschid televizorul
citesc poezie, revin la Cicero și Seneca
parcurg Gazeta matematică

caut romane cu atmosferă, gen Numele trandafirului
nu mă uit la Instagram, nu am TikTok
cred că literatura veacului al XIX-lea a fost minunată
verific zvonurile, mai ales pe cele credibile

și întreb cerul despre toate acestea: vezi?


Amorsarea serenității

demult, pe când credeam că într-o zi voi atinge stelele
îmi imaginam că pot plănui viitorul
departe în timp părea o certitudine
pergamentul îngăduia planul

ca realitatea țărmului pentru o corabie trecând oceanul
știai că ziua de mâine te așteaptă acolo

azi am învățat să trăiesc cu incertitudinea
nesiguranța e un material fiabil
privirea spre viitor e tot mai scurtă
ca și cum ai privi oceanul într-o zi cu ceață
excelent material de poem

nu te gândi prea mult la poem
doar lasă-l să respire
va cuprinde tensiunea serii
absurditatea noii cartografii
infernul pasabil și infernul rezilient

sunt atâtea lucruri pe lume cu care
trebuie să înveți să trăiești


Elegia arenei

ai văzut cum se schimbă oamenii atunci când intră în arenă?
uneori simți
că sunt gata să facă orice să ajungă acolo
pentru a se împărtăși din grația puterii
pentru gestul îmbrăcării mantiei de purpură
sau a hlamidei, chiar dacă jilțul lor e la un capăt de lume

lumina li se aprinde în ochi
li se pare că abia de acum văd, că abia acum știu
se răsfrânge lumina de pe muntele Tabor
iată-i cum se îndumnezeiesc
se înaripează
și abia după momentul grației li se pare că au revenit la viață

preschimbarea celor ce ies din arenă
dezvăluie un alt peisaj, cu totul alte nuanțe
ca de pildă acel personaj care avusese o putere aparte: de a 
susura cuvinte în urechea celui mai puternic om din lume
(sau cel puțin așa credea ea)
ce aripi îi dădea acea putere!
i-a supraviețuit, dar nu mai știa ce să facă de acum cu zilele ei
cu viața ei mai departe
i se părea că nu mai este nimic

sau acel fost ambasador în țara celor o mie și una de nopți
dormise multă vreme cu capul pe o cheie de aur
ceva ce nici Șeherezada n-ar fi putut descrie, cu toată măiestria ei
peste noapte devenise nimic
se așeza pe o bancă în parc, în Piața Dorobanți
își scotea caietul și scria cugetări
spunea: ale mele sunt mai reușite ca ale lui Nicolae Iorga
eu am înțeles din arenă mai multe decât el

un vânt de toamnă îi trecea printre pagini
substanța pasiunii lor era cenușa
ochiul deschis la miezul zilei aducea o privire de gheață
ce putea stinge prietenia sau dragostea

acolo, în Piața Dorobanți, se desfăcuseră multe vrăji
împletitu-s-au multe vieți cu iluzia centrului lumii
într-o zi de joi cineva a pierdut cheia de aur
când au găsit-o, câțiva ani mai târziu, se preschimbase
într-un fragil lacăt de porțelan încrustat cu motive rococo


Elegie

nu mai e nimic de făcut
toate poemele au fost scrise
toate sentimentele încercate
toate licorile degustate
ți se spune că asta ar însemna o viață împlinită
gata, poți să-ți strângi evantaiul cu imagini

și deodată mai rămâne ceva
lumina soarelui căzându-ți pe mâini
un zâmbet în trecere
o floare mult prea frumoasă
decantarea ultimei dezamăgiri
contemplarea descompunerii unor iluzii contemporane
arabescul unor finaluri de istorii

amintirile sunt mai rafinate decât parfumul unui vin vechi
câtă vreme mai ai asta, te ții în lume
lucrare grea este să pleci
să pierzi atât de multe când nu vei fi fost gata
când nu vei fi băut până la capăt pocalul renunțărilor
și oare cu ce să fie plin acela, dacă după el nu mai afli nimic?


În taină

sunt poeme ce se cer murmurate
nu ridici vocea în poem
ci șoptești ce nu ai îndrăzni să spui
nici la spovedanie

acel tărâm unde se iartă totul
iarba ce ai strivit sub pași
aerul pe care l-ai tulburat trecând
nașterea ta, urmată de prezența excesivă

grația șoaptei bine tăinuite
fruntea plecată, smerenia adevărului
spune sub mantia stanței:

n-ai avut ochi când trebuia, nici voce
nu au putut opri cavalcada lemurilor
nu ai pus tu zăgaz desfacerii lumii


Deluminare

ai privit abisul în ochi într-o noapte de iarnă
ai văzut acolo un vârtej de haos
un început de întuneric radiind
odată aprins putea stinge soarele

razele de întuneric se întindeau peste lume
îmbrățișau uscatul, cuprindeau marea
răsuceau noptatic pământul netocmit și gol
ca ochii unui cerb stingându-se de bărânețe în codru

ca privirea unui vultur încizând ochii pe un pisc, ca mâinile tale 
pierzând ceea ce iubești, precum nisipul printre degete, pe plajă
ca tristețea ce te cuprinde după o zi senină

se aprinsese dintr-o sursă tangibilă
era ceva ce puteai mângâia sau săruta
dar acum trimiteau spre tării razele stingerii