Sonete

Sonetul I

vine o zi când toate actele ți se par postume
orice ți se întâmplă prea târziu
ca o întâlnire ratată cu tine însuți
ca și cum ai trăi o eternă zi de ieri

atunci îți spui că nimic nu e nou sub soare
toate acestea au mai fost trăite cândva
de oameni mult mai nobili: nu există dureri originale
și în materie de suferință zidim pe umerii giganților

ideea că Blaise Pascal și-a petrecut
o mare parte din viață în suferință
ți se pare deodată insuportabilă

nu e vreo legătură
între calitatea omului și suferința prin care a trecut
singurul lucru cert e lipsa măsurii


Sonetul II

o zi în care ți se pare că nu ai simțit nimic notabil
ai privit vântul din spatele perdelei
ai privit furtuna dincolo de un văl iluzoriu
te-ai ferecat dincolo de hotarul realității

sunt zile în care simți că nu este nimic
ca și cum timpul ar trece pe mod autumnal
o stradă goală, pentru că nu vezi personajele
un oraș gol, acolo nu e nimeni pentru tine

te-ai întoarce către cer de ai crede că acolo e răspunsul
primești doar furtuna dinlăuntrul unui timp tăcut
te apasă

la finele unei asemenea zile se află un poem
necurmat de eroziune, pur
și ți se pare că el te salvează


Sonetul III 

dacă aș fi singur pe o insulă pustie
aș scrie aceleași poeme
undeva, departe de lume, în simfonia valurilor
la umbra unor cocotieri, sub protecția brizei

textele nu ar fi adresate cuiva, nu aș avea public
ar spune doar: am fost aici 
și nu oricum: sunt în lume, respir, văd, simt
transform timpul în expresie

gândul înălțat spre poem e propria sa patrie
ochi ridicat spre zenit
spre a cuprinde întreagă lumea

spre a îmbrățișa întreaga curgere a vremii
din ziua când am înțeles lumina
până la geana zării unde o voi lăsa aparte


Sonetul IV

frumoasă ispita de a-ți imagina
cenușa ta risipită peste valurile Pacificului
acele ape reci de-a pururea
mereu înspumate printre tăioase stânci

ai vrea să fii una cu albastrul marin
cu cenușiul furtunii, cu lumina verzuie
cu parfumul aprins al algelor dense
toate îngemănate cenușii ce ai fost

ai vrea să ajungi în tumultul marin
cum în viață ai fost în atâtea furtuni
veacul nu te-a iertat de niciuna

ai văzut lumea rostogolindu-se de zece ori
din ea, la lumină ieșit-ai și-ți spui:
merita-voi atunci o ultimă mângâiere a strălucirii


Sonetul V

sper să poți dormi destul noaptea aceasta
la cât zgomot e afară
iubită-soldat, iubită-armă
mă doare pe mine privirea de cum arde veacul

ai avut timp să privești cireșii înfloriți primăvara aceasta?
dar cerul albastru după ploaie?
eu sunt într-o eternă convalescență

mă refac după ce am înțeles că nu trăim un veac fericit
crezi că am învățat ceva din istorie?
funcționez grație memoriei lumii întregi

de ce ai ales calea armelor când în tine
nutrea senzualitatea unui destin pacific?
acum mă întreb de te vei fi odihnit noaptea asta
care ar fi putut fi ultima noapte fericită înaintea apocalipsei

Fragmente din volumul Arena, în pregătire
(Poemul care dă titlul volumului a apărut prima dată în Familia, nr. 2/2026.)