Bogdan Suceavă

Interviu

„Felul cum e tratată condiția femeii în societate e cel mai bun indicator al progresului”

Publicat în 8 iunie 20218 iunie 2021

Am fost generația care a prins ultimul an de predare al profesorului Solomon Marcus. Dânsul obișnuia să vorbească, atât la curs, cât și în conversații private, despre dimensiunea umanistă a matematicilor. Un matematician poate aspira la o viziune întreagă asupra lumii, și poate avea multe deschideri atât către domeniile sale de interes universitar, cât și către alte discipline. Mihaela Vâjiac a studiat matematica la Universitatea din București, pe care a absolvit-o în 1994, după care a urmat doctoratul în matematică la Universitatea Boston. După un stagiu postdoctoral la Universitatea Texas la Austin, sub conducerea laureatei premiului Abel, Karen Uhlenbeck, Mihaela Vajiac s-a alăturat corpului profesoral de la Universitatea Chapman, din Orange, California, unde în prezent este conferențiar de matematică, și Director al Centrului de Cercetare în Analiză Complexă și Hipercomplexă. E absolut remarcabil faptul că a publicat, alături de Dr. Karen Uhlenbeck, o lucrare în Journal of Differential Geometry. E remarcabil că există matematicieni a căror deschidere către disciplinele umaniste au ajutat pe plan internațional culturii române, și despre asta am invitat-o pe Mihaela să discutăm.

Bogdan Suceavă

— Atunci când Lucian Dan Teodorovici și-a prezentat la Centrul John Fowles romanul Matei Brunul, atunci recent tradus în engleză la Dalkey Archive Press, ai asigurat traducerea evenimentului, care s-a petrecut cu o sală plină. Ce amintiri ai de la acel eveniment? Cum ți s-a părut că a fost primit un roman românesc în mediul de la Universitatea Chapman?

Pe 12 martie 2018 Lucian Dan Teodorovici și-a prezentat versiunea engleză a romanului *Matei Brunul* la Centrul John Fowles, de la Universitatea Chapman, într-un program coordonat de Mark Axelrod. În imagine: Mihaela Vâjiac și Lucian Dan Teodorovici.

— Și romanul, și autorul au fost primiți cu brațele și mințile deschise de studenții americani care au umplut sala. Evenimentul a fost organizat de profesorul Axelrod, director al Centrului John Fowles și tatăl unui student foarte bun de matematică pe care l-am îndrumat către un program doctoral în economie după ce a terminat programul de matematică la noi la universitate.

În timpul acestui eveniment de câteva ore am avut emoții, e drept, și de atunci nu am mai avut o capacitate oficială de traducător (de fapt, nici până atunci), așa că amintirea rămâne una de excepție: după-amiaza unică în care un profesor universitar de matematică de origine română devine traducător voluntar la un asemenea eveniment extraordinar.

Întrebările au fost multe, unele referindu-se la structura și conținutul romanului, altele la viața autorului în România pre și post-decembristă. Studenții au ascultat cu atenție, conversația a durat ceva vreme, iar eu am încercat să nu nuanțez și să nu influențez nici întrebările, nici răspunsurile, utilizând calificarea mea de matematician pentru a infuza ceva precizie în procesul traducerii dintr-o parte în cealaltă.

— Îți face plăcere să mergi la spectacole de teatru, de operă, la concerte? Dacă ar fi să amintești câteva evenimente care ți-au făcut deosebită plăcere, care ar fi acelea? Ce-ți place cel mai mult atunci când îți amintești de ele?

— Îmi face mare plăcere să merg la toate aceste evenimente. Prefer concertele, de muzică clasică și nu numai, Orange County are multe săli de concerte care prezintă orchestre locale foarte bune, de pildă Segerstrom Hall, casa orchestrei Pacific Symphony Orchestra of Orange County, dirijor Carl St. Clair. În același complex se află și South Coast Repertory, unde am văzut piese de teatru foarte interesante. Universitatea noastră, Chapman University, are de asemenea o școală foarte bună de teatru și film, precum și o orchestră a studenților care învață la Școala de Muzică a Universității și care în ultimii ani a avut șansa să organizeze concerte la noul Musco Center for the Arts al universității. Acustica acestui nou centru al muzicii a fost construită de aceeași firmă, numită Nagata Acoustics, ca și vestitul Walt Disney Concert Hall. De mare renume în întreaga lume, sala de concert Walt Disney Concert Hall, acest centru cultural al orașului Los Angeles aduce, în afara amintirilor cu desene animate și joacă, faima unui proiect al celebrului arhitect Frank Gehry. Nu aș menționa această clădire, doar că ochiul meu de geometru rămâne hipnotizat de suprafețele ei complet ne-liniare unde nu poți găsi nici măcar un unghi drept.

A citi cât mai mult și cât mai variat rămâne frânghia care îmi leagă corabia sufletului de normalitate.

Am audiat multe interpretări deosebite, de la Beethoven la Mahler, de la Aida la Turandot, de la Sufjan Stevens la Brandi Carlisle. Ultimele două evenimente au avut loc la Hollywood Bowl, un amfiteatru mare în aer liber, unde acum câțiva ani puteai aduce chiar și un coș de picnic cu vin și plăcinte. În ultima vreme însă, toate bucatele trebuie cumpărate de la chioșcurile de acolo, de la cele mai obișnuite floricele de porumb până la șampanie.

Oricum, cel puțin în cazul concertelor de muzică clasică, acustica sălii aduce ea însăși o componentă magică pe care e greu să o regăsești acasă, chiar dacă ai parte de tehnologie sofisticată cu multe difuzoare, unde sunetul e împărțit digital în toate direcțiile, de la sub-woofer la difuzoarele de centru, stânga-dreapta, spate etc. Cred că de un astfel de eveniment îmi e dor cel mai tare acum și aștept cu nerăbdare să revenim la o anumită stare de normalitate.

— Știu că ești un cititor pasionat, care parcurge în fiecare an multă literatură de bună calitate. Sunt cărți pe care-ți face plăcere să le recitești? Cum e să citești foarte mult pe Kindle?

— Singurele cărți care sunt dificil de citit pe Kindle sunt cele de matematică, nici măcar aplicația de pe Ipad nu este foarte bine calibrată pentru formule și pentru ușurința trecerii de la o pagină la alta. În orice altă situație, dacă am de ales între a citi o carte tipărită pe hârtie sau o carte pe Kindle, aleg de fiecare dată opțiunea Kindle. Hârtia electronică are foarte multe avantaje, nu strălucește ca tableta obișnuită, seamănă mult cu hârtia obișnuită, și poate fi iluminată ușor pentru ușurința lecturii, iar paginile parcă se întorc singure!

În ultimele două luni am terminat trilogia MaddAdam a lui Margaret Atwood, biografia lui Alexander Hamilton scrisă de Ron Chernow, autobiografia lui Michelle Obama, și ultima autobiografie a lui Barack Obama. Am recitit de curând Fundația lui Asimov, 1Q84 a lui Murakami și sunt multe cărți la care aș vrea să mă întorc cu gândul. A citi cât mai mult și cât mai variat rămâne frânghia care îmi leagă corabia sufletului de normalitate: fie furtuna cât de puternică, întotdeauna există o carte care poate deveni ancoră.

— Cum a fost prima ta întâlnire cu matematica? Ce amintiri ai din perioada mediului intelectual motivant și atractiv al olimpiadelor școlare sau al Concursului anual al Gazetei matematice de altădată? Ce parte a acelei experiențe comune generației noastre crezi că se poate transpune în mediu internațional?

— Matematica a fost de la începuturi, din primele amintiri ale copilăriei, o certitudine care m-a atras cu o forță ne-întâlnită de mine în nici un alt context. De la așezământul stelelor la umbra copacilor, matematica mi-a adus explicații pentru toate evenimentele din jur și a trebuit să treacă ceva vreme până am întâlnit fenomene care nu au fost încă explicate. Într-o copilărie zbuciumată de boala incurabilă a unui membru al familiei și de alte situații volatile din jur, matematica mi-a oferit și prietenie, și sprijin. A fost ușor să transform o pasiune și afinitate pentru subiect într-o carieră care îmi priește. Între cercetare și cursuri de predat, chiar și cu micile șicane ale vieții academice, viața are un făgaș suficient de controlabil, unde mintea are libertatea de a alege subiectele care îi plac, fără restricții sau bariere.

Între cercetare și cursuri de predat, chiar și cu micile șicane ale vieții academice, viața are un făgaș suficient de controlabil, unde mintea are libertatea de a alege subiectele care îi plac, fără restricții sau bariere.

Gazeta Matematică are încă o prezență constantă în pregătirea mea de matematician, generând probleme la care mintea se poate gândi tot timpul, fie într-o pauza, fie într-un cerc de matematică, fie într-un moment în care aduni materiale pentru o temă pentru un student interesat. Amintirile de la taberele de matematică, de la olimpiadele județene și naționale, camaraderiile cu colegi care împărțeau această pasiune și interacțiunea cu profesori care voiau să aducă multe noțiuni interesante în fața noastră și să le implementeze în mințile noastre, toate rămân în suflet ca perle care nu se risipesc. Chiar mai mult, toate acestea au devenit condiția inițială care a desenat traiectoria adiacentă a carierei mele de profesor universitar, anume aceea de continuator al acestei tradiții prin munca voluntară la cercurile și taberele matematice organizate pentru tineri din liceele americane, unde geometria, analiza, algebra învățată atunci poate deveni o condiție inițiala pentru viitori matematicieni. Predarea ștafetei către viitor rămâne o componentă extrem de importantă a sistemul meu interior de valori.

— Regretatul nostru profesor Solomon Marcus argumenta cu îndreptățire că matematica e parte a culturii. Se întâmplă să fie nevoie să argumentăm acest lucru în fiecare generație. Care e viziunea ta asupra locului matematicii în câmpul culturii contemporane? Ce parte a matematicii ar trebui predată la nivel fundamental și ar fi bine să fie știută de toată lumea?

— Parafrazând, dacă matematică nu e, nimic nu e! Să ne aducem aminte de criza financiară din anul 2008, când mulți oameni care nu înțelegeau simpla algebră a creditului cumpărau case pe care nu și le puteau permite. E cel mai simplu exemplu, dar sunt multe altele, unde astfel de păcăleli pot fi prinse la timp, atâta vreme cât cei ce nu se doresc păcăliți au ceva cunoștințe matematice, firește! Situația umană geopolitică și economică nu poate fi înțeleasă fără un epsilon de matematică. Geometria e folositoare de fiecare dată când vrei să tai un copac și nu vrei să îți cadă pe acoperiș sau când vezi naveta spațială decolând către Marte. E de asemenea bine să știi de ce avioanele trebuie să zboare în cercuri mari și că proporția suprafețelor continentelor nu e de fapt chiar așa cum arată imaginea de pe hartă. A înțelege cel puțin rudimente ale teoriei fizicii cuantice, de pildă, are nevoie de ceva intuiție matematică, și cred că nu e prea mult să cerem populației în general să înțeleagă că modele matematice sunt folosite pentru propagarea sunetului de la telefonul celular la turn. Un minimum de înțelegere este necesar pentru ca atunci când se zvonește că rețelele 5G aduc Covid să putem ignora aceste zvonuri.

Ca matematician e greu să pui un minimum matematic în educație, dar algebra, analiza și geometria de liceu sunt suficiente pentru cei care nu vor să înainteze în domeniul științific. Nu aș vrea să fac o alegere, dar o viziune geometrică e poate cea mai folositoare în viața de zi cu zi.

Predarea ștafetei către viitor rămâne o componentă extrem de importantă a sistemul meu interior de valori.

— Ai avut norocul extraordinar de a lucra împreună cu Dr. Karen Uhlenbeck în perioada 2000-2002. Munca dânsei a primit ulterior cele mai înalte recunoașteri pe plan mondial în domeniul matematicii. Cum a fost să scrii o lucrare alături de dânsa, lucrare publicată în 2008 într-un jurnal de vârf, Journal of Differential Geometry?

— Acele timpuri au rămas pentru mine timpuri de creștere absolută, și ca matematician, dar și ca om.

Am studiat o pădure întreagă de ecuații geometrice, bucurându-mă de aparițiile lor fantomatice prin toată lumea geometriei diferențiale. Am petrecut perioada post-doctorală citind sute de pagini, lăsând în urmă vremurile super-specializate și atunci mi-am extins multe puncte de vedere pentru a deveni un matematician mult mai complet. A fost, de asemenea, un moment de mare concentrare, iar salturile înțelegerii mele matematice de atunci au produs acel articol din 2008.

Lecțiile învățate de la Karen au fost și lecții de organizare a vieții pentru a produce matematică foarte bună. Am aflat că trebuie învățată istorie matematică și purtate conversații istorice, că trebuie să ne gândim și cum ar trebui predată matematica la toate nivelurile și că antrenamentul de a asculta aduce la adevărata înțelegere a subiectului.

— Dintre cursurile pe care le predai, care-ți place cel mai mult? De ce?

— Un curs favorit rămâne teoria curbelor și suprafețelor, o continuare naturală a cursului de calculus și precursor al geometriei și topologiei diferențiale. Acest curs, la intersecția analizei și geometriei, rămâne primul pas important în educația unui viitor cercetător în geometrie diferențială, unde pentru prima oară ecuațiile diferențiale sunt legate de noțiuni de curbură, de transport de-a lungul curbelor de lungime minimă, și de suprafețe cu arie minimă.

O viziune geometrică e poate cea mai folositoare în viața de zi cu zi.

— Am studiat împreună eseurile publicate postum ale acestei autoare de excepție care a fost Sophie Germain (1776-1831). Ce crezi că e important să reținem din experiența culturală a Sophiei Germain?

— Sophie Germain, matematician fără pregătirea universitară la care bărbații anilor 1790 aveau dreptul, învățând singură matematică și fizică inițial din cărți aflate în biblioteca tatălui ei, a depășit acest mare handicap impus de societate femeii cercetător în matematică prin tenacitatea muncii și strălucirea geniului ei. Mai târziu, Sophie a primit materiale și comentarii epistolare de la colaboratori care nu îi cunoșteau numele, iar calitatea extraordinară a muncii ei este recunoscută și elogiată de generații întregi de matematicieni. Din păcate, majoritatea acestor elogii au fost scrise post-mortem, iar această femeie genială nu a avut parte de respectul bărbaților contemporani din domeniu, chiar dacă acest respect îi era cuvenit peste măsură.

Importanța cunoașterii istoriei și analiza ei pot risipi mituri și minciuni care nu sunt create de fapte și logică, ci de o componentă a societății care vrea să controleze o altă componentă. E vorba aici de secole, milenii întregi când femeilor nu li se acordau nici măcar privilegiul de a își folosi mințile în scopuri folositoare societății în care trăiau. Cine a pierdut de fapt în această cumplită irosire de talent a fost, întotdeauna, societatea cu pricina. Cred că felul cum e tratată condiția femeii în societate este cel mai bun indicator al progresului. Ca și canarul într-o mină de cărbune, acest indice ne va spune dacă societatea se va sufoca sau nu.

Interviu

„Poezia în America o duce foarte bine”

Publicat în 22 aprilie 202122 aprilie 2021

Claudia Serea scrie predominant în limba engleză, iar poeziile și traducerile ei sunt publicate în reviste literare ca Field, New Letters, Prairie Schooner, The Malahat Review, The Puritan, Oxford Poetry, Asymptote și multe altele. În România, Serea a publicat în Tomis, Familia, Scrisul Românesc, Hyperion, Accente și în alte jurnale literare. Este autoarea a cinci volume de poezie și patru plachete, cel mai recent fiind Twoxism, în colaborare cu fotografa Maria Haro (8^th House Publishing, 2018). Cea de-a șasea colecție a sa, Writing on the Walls at Night, este în curs de apariţie la Unsolicited Press (2022).

Claudia Serea a tradus și publicat în reviste din Statele Unite numeroși poeți români contemporani. Împreună cu Paul Doru Mugur și Adam J. Sorkin, Serea a co-editat și co-tradus The Vanishing Point That Whistles, an Anthology of Contemporary Romanian Poetry (Talisman Publishing House, 2011). Serea a tradus și publicat de asemenea volumul de poezii Beautybeast (Northshore Press, Alaska, 2012) al Adinei Dabija, precum și volumul The Seizure of the Beast. A Post-research al Iuliei Militaru.

Claudia Serea este co-fondatoarea proiectului de traduceri National Translation Month, face parte din grupul de poeți The Red Wheelbarrow și este unul din curatorii seriei de poezie The Williams Poetry Readings de la Williams Center din Rutherford, New Jersey. Mai multe detalii pe blogul cserea.tumblr.com sau pe Instagram/Twitter @Claudia_poetry.

— Ai ajuns în Statele Unite în 1995, eu în 1996. Asta înseamnă un sfert de secol și mai bine în America. Pentru că eu mi-am dorit dintotdeauna să păstrez limba literară română, am o mare curiozitate. Cât de repede ai trecut la engleză ca limbă literară? Care este raportul tău cu engleza?

— Mi-a luat foarte mult, nu din cauza limbii, ci din cauza vieții: a fost mai întâi tranziția în România după terminarea facultății, apoi emigrarea, urmată de stabilirea unor rădăcini în Statele Unite. Asta înseamnă un hiatus de 12 ani după ’90 în care n-am scris nimic, nici în română, nici în engleză. În 2002, după ce m-am stabilit în New Jersey, am început din nou să scriu în limba română. La limba engleză am trecut abia în 2004, mai întâi traducându-mi propriile poezii, apoi scriind direct în engleză. Primele mele poezii publicate în engleză au fost în 2005, când am câștigat o mențiune la concursul revistei Oberon, deci la 10 ani după ce am emigrat.

Eu mi-am dorit întotdeauna să „aparțin” unui loc, unei limbi. Mult timp m-am luptat cu întrebări de genul: Pentru cine scriu? Pe cine interesează poezia mea cu rădăcini în România, scrisă în limba engleză? Pe cine interesează poezia în general? Se citește oricum enorm de puțin. Dualitatea română-engleză mi se părea insuportabilă. La un moment dat, mi-am dat seama că impulsul meu de a scrie despre București, sau despre Dunăre, este același cu impulsul unui alt poet de a scrie despre Detroit, sau despre râul Ohio. Și atunci am acceptat această dualitate ca făcând parte din ceea ce sunt.

La un moment dat, mi-am dat seama că impulsul meu de a scrie despre București, sau despre Dunăre, este același cu impulsul unui alt poet de a scrie despre Detroit, sau despre râul Ohio.

— Cum e să trăiești poezia în America? Oare câte volume de poezie citești în fiecare an? Ce îți place cel mai mult atunci când citești pentru prima oară un autor pe care nu l-ai mai citit?

— Poezia în America o duce foarte bine. Paradoxal, deși nu se fac bani din ea, și nici nu este susținută prin programe guvernamentale, se scrie mult și bun. Există numeroase programe de scriere creativă în universități, masterate de poezie, mii de reviste, sute de edituri mărunte, și foarte mulți poeți și scriitori buni, dar cvasi-necunoscuți publicului larg. Diferența mare este că în Europa, de exemplu, guvernele au programe culturale, iar aici ești pe cont propriu. De aceea mulți poeți sunt profesori sau lucrează în alte domenii și scriu în timpul liber, ca mine.
Citesc aproape numai poezie, încercând să țin pasul cu ce apare. Cea mai mare plăcere e să descopăr un poet cu care rezonez într-un mod intim, fie prin stil, fie prin subiectul abordat. De exemplu, o revelație a fost Charles Simic, care s-a născut în Belgrad și a emigrat în Statele Unite la 16 ani. Mă inspiră atât viața lui cât și felul cum scrie.

— Ai publicat cinci volume de poezie în America. Primul tău volum apărut în Statele Unite a fost Angels & Beasts, în 2012. Cât de dificil a fost să găsești un editor pentru primul tău volum de poezie?

— E foarte greu să găsești o editură care să publice un volum (nu luăm în considerare editurile tip vanity, unde autorul plătește ca să fie publicat). Paradoxal, Angels & Beasts, care e a treia carte a mea, a apărut prima, iar To Part Is to Die a Little, care e primul meu volum de poeme scrise în engleză, a apărut abia în 2015. În general, autorul nu are control asupra planurilor de publicare ale editurii. Totul durează foarte mult: cam 1-2 ani până trimit la zeci de edituri și până se acceptă manuscrisul undeva, apoi încă cel puțin un an, sau 3, sau 5, până apare. Am de exemplu un manuscris în curs de apariție, Writing on the Walls at Night, care mi-a fost acceptat în 2019 pentru publicare în 2022, iar altul de traduceri completat încă de acum doi ani, pentru care n-am găsit încă o editură. E ca și cum aș trăi în altă dimensiune a timpului, în care un an de poezie face cam cât 3 ani normali.

— Ce înseamnă the poetry group The Red Wheelbarrow Poets? Cum funcționează un grup de poeți în Statele Unite? De ce fel de atmosferă are nevoie un poet ca să scrie?

— Eu locuiesc în Rutherford, un oraș cu o tradiție literară deosebită: a fost orașul în care a locuit și a profesat ca medic obstetrician William Carlos Williams, poetul care a revoluționat poezia modernă americană, introducând un limbaj simplu, direct, care conectează cu cititorul nu prin idei abstracte, ci prin imagini concrete. The Red Wheelbarrow este cea mai celebră poezie a lui și de aici își trage grupul numele.

Din 2007, grupul The Red Wheelbarrow Poets se întâlnește în fiecare săptămână la workshop, iar o dată pe lună avem o lectură publică. Grupul este stabilit pe principul grassroots de liberă asociere. Suntem 10-12 poeți care citesc pe rând câte un poem, iar ceilalți îl critică. Este un mod extraordinar de a „lua temperatura” poeziei contemporane și mă ajută să-mi dau seama dacă ceea ce scriu este recepționat corect, ce impact are, dacă sunt părți care nu merg etc. În plus, mă forțează să vin în fiecare săptămână cu ceva nou. Pentru mine, The Red Wheelbarrow Poets au avut un rol foarte important: m-au susținut și m-au făcut să înțeleg că poezia americană și limba engleză sunt vii și evoluează, și că fiecare dintre noi avem o voce și o experiență valoroase.

— Ai realizat enorm în poezie, și simt nevoia să-mi exprim întreaga mea admirație pentru munca ta și pentru împlinirea ta literară. Dialogul acesta e gândit pentru Familia, o revistă românească de îndelungată tradiție. Care e raportul tău cu literatura română de azi? Cărei literaturi simți că aparții?

Îți mulțumesc, dar mie nu mi se pare că am realizat foarte mult… M-am reconectat cu lumea literară din România lucrând la antologia de poezie The Vanishing Point That Whistles, când am tradus numeroși poeți români contemporani. Am cumva un sentiment de vinovăție că am abandonat scrisul în limba română și încerc să mă „revanșez” traducând și publicând traduceri. În 2013, am înființat Național Translation Month, un proiect literar de promovare și publicare a traducerilor în Statele Unite, în luna septembrie a fiecărui an.

Nu simt că aparțin neapărat literaturii române, nici celei americane, să-ți spun drept. Aparțin spațiului dintre cele două literaturi – ceea ce e ok, e spațiul meu. Există și în acest spațiu interstițial o comunitate din ce în ce mai mare de scriitori români din diaspora, așa că nu sunt singură. Iar în Statele Unite sunt nenumărați scriitori emigranți, mulți chiar celebri, deci sunt într-o companie foarte bună.

Citiți un grupaj de poezii de Claudia Serea aici.

Interviu

„Lucrurile cele mai importante se întâmplă în nevăzut”

Publicat în 13 aprilie 202113 aprilie 2021

Adina Dabija locuiește în prezent la New York, unde practică medicina chineză și hipnoza. A debutat în 1997 cu volumul poezia-păpușă (Cartea Românească), distins cu premiul pentru debut al Asociației Scriitorilor din București. În 2006 a publicat volumul Stare nediferențiată (Brumar), distins cu Premiul pentru poezie al revistei Tomis pentru cea mai bună apariție editorială a anului 2006. Poeziile sale au fost traduse și publicate în numeroase reviste literare și antologii de poezie din Statele Unite ale Americii, iar volumele sale de versuri au fost traduse și publicate de NorthShore Press în 2012. În 2013 a publicat romanul Șaman, primul său volum în proză.

— În a doua jumătate a anilor ‘90 ți-a apărut la Editura Cartea românească volumul Poezia-păpușă, care s-a bucurat de o foarte bună receptare în lumea literară de atunci. Una dintre recunoașteri a fost premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, în 1997. Cum trăiai tu pe atunci poezia? Citeai zilnic poezie? Scriai zilnic?

— Pe vremea acea Premiul pentru debut al filialei București a Uniunii Scriitorilor a reprezentat o încurajare pentru mine – o fată din provincie care lua viața de capitală în piept – cu farmecul dar și cu greutățile ei inerente. O viață plină de mister și bogată în material de studiu – uman, filosofic și metafizic. Și fata asta avea nevoie să își construiască și un „acasă” într-o lume nevăzută. Aș putea spune că pe vremea acea trăiam 80% în personalitate și 20% în esență – adică în partea acea de participare la lume într-un un plan subtil. Nu îmi permiteam mai mult, din cauza obligațiilor de zi cu zi și a condiției mele de atunci, de profundă ignorantă! Dar îmi doream, visam! Aveam un dram de talent, și infinit mai multă chemare, dorința de a scrie, de a explora prin scris. Dar nu am avut niciodată hărnicia scrisului. Nu am simțit niciodată nevoia să „produc”, pentru că mi-am dat seama că lucrurile cele mai importante se întâmplă în nevăzut. Dar chiar și în acea parte exterioară mie, erau activități care potențau ceea ce căutăm în esență. Mersul la cenaclu – foarte important! Ziaristica – foarte importantă pentru studiul uman! Găștile literare, care, cu bunele și cu relele lor, creau o atmosferă de deschidere spre inefabil. Poezia e mereu aceeași, o trăiam cum o trăiesc și acum – o stare de sublimare a materiei, mai aproape de acea lume a formelor de care vorbește Platon.

Cred că Universul are filtre poetice între starea de materie fizică și cunoașterea absolută noetică, tocmai ca să lase spațiile acestea deschise, în care nu poți pătrunde cu algoritmii prozei.

— Suntem azi într-o cu totul paradigmă de schimb al informațiilor, trăim repede, poate prea repede. S-a schimbat percepția ta asupra poeziei între timp? Cum privești poezia acum? Cum trăiești poezia acum?

— La început, când scrii poezie te joci, te bucuri să urci la palierul metaforei. Poți sta mereu acolo, fericit că un meșteșugar priceput. După ce am terminat cu primul volum, în care m-am jucat cât am putut, am descoperit că există o presiune din direcția inefabilului ca anumite lucruri să fie revelate pe planul cuvântului. Despre 95% dintre lucrurile pe care le-am văzut nu am scris. Fie nu am putut, fie nu s-a putut, din altă parte. Ulterior, am simțit nevoia să unesc metafora cu adevărul și folosul sufletului. Cu ce te face mai bun ce scrii? Cu ce ar putea face pe alții mai buni când citesc? E un act cathartic? Un act de renaștere? De reparare? Când are loc această recunoaștere și îmbinare între metaforă și adevăr, atunci se naște poezia puternică. Ce se schimbă în diferite etape ale vieții este percepția poeziei. Este această percepție corectă? Merită investit într-un adevăr subiectiv? Cât de mult? Sau merită investit mai mult în căutarea adevărului absolut, inclusiv prin scris? Sunt lucruri la care reflectez. Expresia poetică nu m-a satisfăcut niciodată, dacă nu mă aduce mai aproape în căutarea mea.

— Îmi aduc aminte cu multă plăcere o imagine despre care tu ai scris acum mulți ani: despre starea de poezie. Există o asemenea stare? Mai putem avea acces la ea?

— Există, dar nu se poate vorbi despre ea, cum spune înțeleptul chinez despre Dao: „Cei ce știu nu vorbesc, cei ce vorbesc nu știu”. Am scris mai demult „de acea sunt eu poetă/ pentru că gaura din brânză e o ieșire secretă”, sau, în Tramvaiul 16, „Doar un bețiv a vomitat într-o noapte și le-a văzut în vagonul din spate” (pe poeziile mele nescrise). Încă subscriu la această viziune, e corectă. Lucrez acum la un roman în care personajul principal e „Rumi’s field” – „câmpul” lui Rumi, acel egregor creat de marele poet sufi cu toți cei care au participat la ideile sale. Romanul este despre acea stare liminală, în care se deschide ceva în materie ca să poate acționa spiritul în spațiul dintre oameni, dintre idei și cuvinte. Cred că Universul are filtre poetice între starea de materie fizică și cunoașterea absolută noetică, tocmai ca să lase spațiile acestea deschise, în care nu poți pătrunde cu algoritmii prozei.

— Ai studiat la Universitatea Sherbrooke, în Canada. Noi am avut ocazia și ne-am întâlnit și în Canada și avem aceeași înțelegere pentru spațiul francofon. Care este relația ta azi cu limba franceză? Mai citești în franceză?

— Limba franceză acționează încă prin fire nevăzute, deși nu se vorbește în jurul meu. Orice limbă contează în măsura în care anumite idei sunt prezentate și dezbătute în ea. Greaca veche rămâne pentru mine limba lui Platon. Vreau să mă apropii de Platon – o fac în greaca antică. Franceza e pentru mine limba lui Rimbaud și a lui Victor Hugo. Această poveste de dragoste s-a terminat. Sunt alte limbi care îmi captează acum interesul. Studiez chineza antică pentru a descifra texte medicale clasice în chineză. Și, mai recent, greaca antică, pentru textele filosofice.

Recent am citit câteva texte filosofice în franceză – nu mai am timp să citesc literatură aproape deloc. Copiii mei scriu și ei cu ușurință în franceză. Nu știu de ce, eu doar i-am împins de la spate cu germana.

— Atunci când volumul Beautybeast ți-a apărut în engleză, la North Shore Press, în 2012, poemele tale au fost traduse de Claudia Serea. Mi s-a părut important că vocea ta trece așa de bine în engleză, și că acest volum există. Dar oare nu ai fost tentată să-ți traduci tu singură poemele? Sau să scrii direct în engleză atunci? Care e relația ta cu limba engleză, în al cărei spațiu trăiești și lucrezi azi?

— Aproape că nu mă interesează să le scriu, darămite să le traduc! Vreau în primul rând să le trăiesc și nu știu cât se poate transcrie prin limbaj. Mă interesează starea non-verbală, de dinainte de a transcrie. Acum scriu în limba engleză, dar asta doar pentru că acum locuiesc la New York și e cumva firesc. Când trăiam în Quebec scriam în franceză. Întotdeauna am scris în limba în care am învățat sau simțit anumite lucruri, chiar dacă nu am stăpânit-o perfect. Am ajuns la concluzia că dacă aștepți să fii perfect până să faci ceva – nu mai faci niciodată nimic! Mă interesează acum gramatica legilor universului. O studiez prin legile medicinei, fizicii, chimiei și, mai recent, prin muzică. Orice limbaj e un mister și le-aș studia pe toate!

— În 2015 ți-a apărut la Polirom romanul Șaman, care mi se pare a fi un text profund personal, în care a trecut foarte mult din viziunea ta de atunci. E aceasta cea mai personală carte a ta? Cum te-ai simțit cel mai bine, scriind poezie sau proză? Cum privești Șaman acum?

— Când spui „personal”, te referi poate la faptul că e scris la persoana întâi? Șaman e autoficțiune. Am împletit lucruri care s-au întâmplat în realitate cu o sumă de lucruri și evenimente imaginare menite să mă împace pe mine cea nouă cu cea veche. A fost un proces de reconciliere între diferite părți ale mele, ale vieții mele, între diferite personaje, dar mai ales de recunoaștere a acelui fir nevăzut care leagă toate aceste aspecte aparent incongruente sau contradictorii într-un tot organic, monistic. Am reconciliat în acest fel relația cu tatăl meu, cu moartea mamei, cu soarta mea în copilărie, cu alegerile mele mai târziu în viață și cu nașterea unui început de… discernământ, poate de etică. Din cineva confuz am devenit cineva cu un început de claritate, de virtute. Cum spune gospelul – „I was blind and now I see”. Important este că prin cartea asta m-am renăscut pe mine însămi „șaman”. Am început să caut partea transformativă din mine, care vede în lumea nevăzută și o vindecă, o recuperează. De aceea am folosit ca structură stările de agregare ale apei: solid, lichid, gazos.

— Ar fi extraordinar dacă ai reveni la literatură și ai continua să scrii în română. Oare ai proiecte literare pentru viitor? Aș fi încântat dacă ai povesti câte ceva despre ele.

— Să știi că o să iau ideea că am plecat din literatură ca pe un compliment. Pentru mine termenul de „literatură” implică idea de performanță, de carieră, de producție. Mi-am permis încă de la început, când am hotărât să scriu, să iau această presiune de pe umerii mei. Nu cred că merită pierdut timpul cu proiecte care nu te fac mai bun ca om. Și când spun „mai bun ca om”, înțeleg a-ți lua părțile la care nu-ți place să te uiți și a le căuta un leac. Asta nu e așa de ușor, având în vedere că preluăm foarte multe lucruri prin subconștient și ele continua să acționeze în subconștient. Lucrez la patru proiecte în prezent, toate în limba engleză. Unul e romanul despre Rumi de care ți-am spus. Altul e o carte de poezii, care e gata. Altul e o serie de interviuri cu oameni care m-au inspirat, Wise and Wild of America – o specie care ar trebui cultivată, cred eu. Și altul o carte de self-help. Dar de ce crezi că ar fi extraordinar să revin la literatură? Eu cred că ar trebui să scriem și să publicăm cât mai puțin, cât mai condensat și numai în măsura în care avem o relație autentică cu universul pe care o exprimăm prin scris. Lucrez la niște cărți pe care, dacă le voi citi într-o încarnare viitoare (dacă există așa ceva!), să-mi pot aminti de mine însămi. Asta contează, până la urmă, pentru mine. Observi deci că sunt foarte egoistă. Acum îți voi răspunde la partea cu scrisul în română: abia aștept! O voi face când voi reveni în România. Curând.

Interviu

„Am încredere într-o carte bine scrisă, așa cum am într-un prieten de o viață”

Publicat în 3 aprilie 20213 aprilie 2021

Anca Mizumschi Simion este un autor român care trăiește în momentul de față în Phoenix, Arizona. S-a născut la Constanța, România, la 24 noiembrie 1964 și s-a mutat în SUA în anul 2016. Începând cu 1993, anul debutul ei în volum, a publicat următoarele volume: Est, Editura Viitorul Românesc, 1993; Opera Capitală, Editura Albatros, 1995; Poze cu zimți, Editura Brumar, 2008; Anca lui Noe, Editura Humanitas, 2009; Versouri, Editura Humanitas, 2010; În moalele cerului, Editura Brumar, 2012; Țara mea suspendată, Editura Herg Benet, 2018. Antologii de autor: Carte de citire, Editura Blumethal, 2012; Madugrada, Editura Vinea, 2013; Metropolitana, Epubli, 2018. Antologii: (selecție) Strong – Romanian-Polish Anthology, 1997, Institutul cultural polonez; 27 Romanian Poets – Om jag inte får tală med någon nu („Dacă nu am cu cine vorbi acum“), Tranan Publishing House, Stockholm, 2011; Tranzbordare 13, Editura Max Blecher, 2013; Cele mai frumoase poeme din 2012, Editura Tracus Arte, 2013.

A obținut mai multe premii literare în România și a publicat articole și poeme în mai multe reviste de cultură din țară. Poemele sale au fost traduse în spaniolă, suedeză, germană, italiană, franceză, maghiară, cehă, albaneză și chineză. Conferințele și articolele sale scriitor și psiholog includ teme ca: identitate și exil, conceptul de demnitate și trauma transgenerațională. Este realizatoarea emisiunii „Rețete coolturale” – ARCA TV (Association of the Romanian Communities Abroad), o platformă de comunicare TV a Diasporei românești.

Bogdan Suceavă: În Țara mea suspendată amintești povestea familiei tale, a tatălui tău, născut la Tighina, și a mamei tale, născută în Cavarna. Sunt pagini emoționante, care pe mine m-au interesat foarte mult. Îmi plac istoriile personale, cele care te fac să vezi la un veac distanță ce se întâmplă cu destinele oamenilor. Mă întreb dacă ți-a fost dificil să pleci din România și să te muți în Statele Unite?

Anca Mizumschi: Mi-a fost foarte greu. Am plecat la o vârstă matură, 51 de ani, pentru că m-am căsătorit cu un prieten din copilărie. Soțul meu este de 40 de ani în America, are toate studiile făcute aici și îi este imposibil să plece, pentru că are o poziție profesională pe care nu ar putea să o aibă în nicio altă țară. În plus, aici e de foarte mulți ani unica mea soră și familia ei. Astfel încât a fost cumva firesc să mă mut eu aici, dar lucrurile nu au fost nicio secundă simple și nu sunt nici acum, după cinci ani de la plecarea mea. Știam că trăind în societatea americană o să îmi lipsească foarte mult cultura, așa cum o înțelegem noi în Europa, dar chiar și așa a fost un șoc. Totul este de un pragmatism înfricoșător pentru mine: hainele oamenilor, casele identice, comportamente simplificate și absența gândirii de tip speculativ, în nuanțe. Mi se pare grav, pentru că mă simt înconjurată de o societate anti-intelectuală. E adevărat că și conjunctura politică a ultimilor ani a contribuit din plin la percepția asta.

BS: Tot în volumul Țara mea suspendată citezi la un moment dat un fragment din opera Mayei Angelou: „There is no greater agony than bearing an untold story inside you“. Care e relația ta cu opera Mayei Angelou? Ce alți autori nord-americani îți sunt foarte aproape? Te ajută acești autori să dai o haină literară poveștilor închise în tine?

AM: Nu am nicio relație „de suflet” cu opera unui scriitor nord-american, iar opera Mayei Angelou am ajuns să o cunosc datorită faptului că activitatea ei militantă a fost folosită ca port-drapel în ultimii ani, în cadrul mișcării feministe și a vocilor negre. Drumul de la activism la citirea poeziei: un model destul de standard. Aici și Salman Rushdie apare la CNN și comentează politic cu tot „brand name-ul” pe care îl are. Povestea cu turnul de fildeș nu funcționează în niciun fel, iar piața americană și anglo-saxonă de carte sunt atât de competitive, încât chiar și nume uriașe au nevoie constantă de expunere publică. Desigur că poate să nu îți placă modelul acesta și să nu îl accepți, dar este unicul care funcționează pe aici. Alternativa ar fi să te închizi în cetatea minusculă a câte unei universități și să te bucuri de succesul tău literar în fața studenților și de ura colegilor. Pentru că, iarăși, nu există viață academică mai competitivă decât cea americană.

„Sunt român” are cu certitudine alt centru de greutate în mijlocul Arizonei decât în mijlocul București-ului, iar „sunt scriitor român” devine o identitate asumată, câteodată la modul frustrant, dureros.

Citesc poezie în engleză, de obicei pe site-urile de specialitate pe care le urmăresc, dar citesc amestecat, scriitori de pe toate continentele. Îmi place să văd dacă apar voci noi, dar cred că, statistic, tot poeți români am citit cel mai mult. Urmăresc de foarte aproape tot ce se întâmplă acasă și mă interesează orice voce puternică.

Autorii pe care îi admir mă ajută să croiesc propriile mele haine literare și am obiceiul să citesc aceeași carte la vârste diferite, pentru că o simt altfel. De când sunt aici, am și recitit foarte mult, în română, (îmi car o groază de cărți de acasă cu avionul) de obicei clasici. Îi recitesc în tihnă și mă uit la meserie, la construcție, la schelăria personajelor și, evident, sunt tributară tuturor marilor scriitori pe care i-am citit. E o chestiune de încredere. Am încredere într-o carte bine scrisă, așa cum am într-un prieten de o viață.

BS: Ai fost o prezență activă în viața literară românească, ai publicat literatură, ai participat la evenimente literare. De câțiva ani locuiești în Phoenix, Arizona. La un moment dat ai scris sintagma aceasta: „bolnavă de dor“. Îți lipsește mediul literar din București? Ce îți lipsește cel mai mult din România?

AM: La început, cred că primii doi ani, mi-a lipsit foarte mult mediul literar din București. Mi se pare că scriitorul român este la modul esențial un mamifer gregar. Există și excepții, dar predomină indubitabil ideea de gașcă, grup, arie geografică, cumetrii și prietenii. După care am început să văd viața literară din România în altă lumină și cumva asta s-a legat cu redefinirea ideii de identitate din capul meu. Aici, când cineva vorbește despre ține, spune mai întâi, „românul, sau chinezul, sau neamțul cu care sunt coleg la serviciu”. Relația cu cultura din care provii și cred că, în cazul scriitorilor, cu limba în care scrii devine foarte strânsă, pentru că altfel te pierzi într-un mozaic amalgamat. „Sunt român” are cu certitudine alt centru de greutate în mijlocul Arizonei decât în mijlocul București-ului, iar „sunt scriitor român” devine o identitate asumată, câteodată la modul frustrant, dureros. Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg cine sunt, fără pătura luptei pentru supraviețuire de acasă, care astupă și acoperă totul, de fapt la care se reduce totul; cine sunt într-o lume liberă. Încercările mele de a înțelege s-au cristalizat în Țara mea suspendată, o carte pe care am scris-o sub o presiune internă uriașă, de asta a ieșit un strigăt și un manifest. Fiecare silabă și rând din cartea aceea sunt „adevărul și numai adevărul” unui om eliberat de presiuni, ierarhii și instituții. Un om care scrie pentru că numai așa își poate împinge zilele înainte și poate decela un sens în tot ce i se întâmplă. Nu am mai trăit starea asta de eliberare din școala generală și liceul ceaușist, când scriam caiete întregi fără să mă gândesc că aș putea publica vreodată. Atunci când te eliberezi de povara posterității – nu cred că vreunul dintre scriitorii pe care îi cunosc azi vor fi citiți peste 50-80-100 de ani, absolut niciunul și asta nu din cauza lipsei de valoare literară, ci din cauza evoluției planetei; deci, când te eliberezi de toată iluzia asta și mai trăiești și la 10.000 de km distanță de mediul care te-a format și torturat în egală măsură, lucrurile se schimbă.

Nu îmi lipsește nimic din România. Am familie acolo și stau acasă săptămâni bune; într-un an, s-a întâmplat să fie și luni de zile. De curând, în plină pandemie, am reușit să ne cumpărăm un apartament la Sinaia, lucru pe care mi l-am dorit foarte mult și care se va transforma în „atelierul meu de scris” de îndată ce voi putea să vin să stau mai mult acolo.

BS: Dintre periodicele românești, ce urmărești cu plăcere? Asculți posturi de radio de la București, ca de pildă Radio România Cultural?

AM: Primesc o mulțime de reviste în inbox în format PDF și „le frunzăresc” constant. Cred că sunt vreo 5-6. De aproape un an, fac o emisiune, un talk show cultural la un post TV românesc care emite pe internet și are sediul în Houston, Texas. Câte un invitat pe săptămână, din diaspora, din orice artă și asta presupune foarte multă muncă de documentare. Nu am o echipă în spate care să mă ajute, așa că citesc interviuri, urmăresc emisiuni anterioare și cum, în general, invitații sunt aleși dintre cei care fac ceva pentru România sau au o legătură profesională cu România, sunt destul de la curent cu lucrurile din cultură. Gândindu-mă acum retroactiv, în timp ce îți răspund la întrebări, realizez că, de fapt, nu m-am rupt mai deloc, trăiesc în America mai mult ca un „writer in residence”. Desigur că, nemaifiind prezentă acolo zi de zi, nu mai știu partea de bârfă literară toxică, dar aceea nu îmi lipsește deloc. Este extraordinar ce detașare îți dă distanța și faptul că poți călători și cunoaște oameni noi și culturi noi.

Sunt ceea ce sunt – un scriitor român care scrie în română, am venit mult prea târziu în America ca să scriu în engleză – dar lucrul acesta, condiția mea, s-a relativizat printre toate națiile Pământului între care trăiesc și am devenit lipsită de încrâncenare. Într-un anume fel, viața mea, condiția mea de scriitor s-a simplificat și s-a cristalizat. Anii pe care îi am în față sunt evident mai puțini decât cei din spate și nu mai am timp să mă plâng de absența meritocrației sau de false ierarhii chinuitoare; nu mai am timp decât să scriu.

BS: Ce înseamnă pentru tine să trăiești cultura?

AM: Înseamnă că nu știu să fac altceva și nu mă mai interesează să fac altceva. E ca bancul cu mașina de cusut de pe vremea lui Ceaușescu, cu cel care a furat piesele din fabrica unde știa că se fac mașini de cusut, le-a asamblat în diferite feluri și tot mitralieră ieșea. Același lucru mi s-a întâmplat și mie. Am o dublă licență în medicină și psihologie, nu am urmat drumul clasic al absolventului de filologie și am avut mai multe profesii de-a lungul timpului – chiar și acum am clienți ca psihoterapeut – dar niciodată și nimic nu mi-a creat satisfacția pe care o am în fața unui text bine scris, al meu sau al altcuiva, nu contează. E ca atunci când ți se taie respirația, când ai senzația fizică de gol în stomac și îți vine să dai cu căciula de pământ și să spui, „mamă, ce i-a ieșit chestia asta”! Asta e ceva ce nu se poate mima; cu senzațiile în corp – atunci când vezi un text bine scris – te naști. Și sunt absolut ferm convinsă că așa e și la pictori, sculptori și toți ceilalți care s-au născut cu blestemul și cu binecuvântarea de a simți acest lucru. E în egală măsură blestem și binecuvântare căci, de obicei, vine la pachet cu o cantitate consistentă de depresie, inadecvare și eșecuri sociale. Am avut și eu porția mea din cele menționate mai sus și cred că, până la urmă, plecarea în America a fost benefică pentru că m-a ajutat să fac pace. Cu mine și cu scrisul meu.

Interviu

„E o victorie veritabilă, o împlinire umană, sufletească și artistică — atunci când scrii un poem”

Publicat în 22 februarie 20213 aprilie 2021

Mircea Dan Duță (n. 27 mai 1967, București) este poet, filmolog și traducător, autor de expresie cehă. A publicat două volume de poezie la Praga: Peisaje, zboruri și dictări (2014), respectiv Citate la conservă, complexe de inferioritate și drepturile omului sau Căsătorit fără obligații vând amantă moartă din născare (mențiune: folosită), antologia de autor bilingvă ceho-română Plíz sujčof jor mobajl foun senťu / Pliiz suiciof ior mobail făun senchiu (Next Page, 2020) și numeroase articole de specialitate (teoria și istoria filmului, analiză literară) pentru reviste din Cehia, Slovacia și România. A tradus autori din limbile cehă, slovacă, polonă, slovenă, bulgară, engleză și franceză în română și/sau în cehă. A alcătuit, prezentat și tradus primele două antologii de poezie contemporană în limba română (2015, 2016) și prima antologie de teatru contemporan ceh (2016) apărute în România după căderea comunismului. Este membru PEN Club Republica Cehă și PEN Club România, organizează și moderează lecturi literare și evenimente culturale în Cehia, Slovacia și România. Din 2016 colaborează cu Festivalul Internațional de Carte Transilvania și din 2017 cu Festivalurile Internaționale de Poezie din București și Iași. (Extras din prezentarea autorului, „Pliz suiciof ior mobail făun senchiu”)

Noi ne-am întâlnit prima oară la Praga, în vara lui 2014, la Târgul de Carte. Am fost surprins și impresionat să aflu că îți scrii poezia în limba cehă. Când ai învățat ceha? Care e relația ta cu această limbă, încât a devenit limba ta literară?

Ceha am învățat-o timp de peste 30 de ani, la diverse niveluri de intensitate. Fără exagerare, o învăț și acum. Așa cum sugerezi, îmi este foarte apropiată nu numai din motive obiective (doctoratul și a treia facultate – Filologie / Studii Romanice – absolvite aici, 15 de ani de viață petrecuți în mijlocul acestei culturi etc.), ci și fiindcă, întâmplător sau nu, prin intermediul eu am descoperit, aflat sau învățat lucruri care urmau să determine în mod hotărâtor drumul meu pe mai departe. Printre altele, poezia modernă și contemporană a lumii am studiat-o – și în mare parte am descoperit-o – la Praga, prin traduceri în limba cehă. Și este cunoscută tendința către mimetism a studenților, chiar și a celor care ajung să studieze in their thirties (am ajuns la Praga la 32 de ani iar a treia facultate am terminat-o la 38). Citind poezie contemporană americană, indiană, senegaleză, italiană, rusă etc. în traducere cehă – și last but not least – poezie cehă uneori scrisă în aceeași seară, la vreo ședință agitată a cine știe cărui club literar, tentația de a scrie în stilul a ceea ce citeam s-a impus destul de repede. Iar în 2014 am scos primul volum, cu un an mai târziu pe cel de-al doilea, iar de atunci le pregătesc în paralel pe următoarele trei, în timp ce, for a change, am scos anul trecut la București o antologie de autor bilingvă.

Locuiesc și lucrez de un sfert de veac în Statele Unite și sunt zile întregi când nu vorbesc româna. Chestiunea aceasta mă preocupă mult, pentru că trăiesc în spațiul unei limbi literare și scriu în alta. Crezi că a existat o perioadă în istoria timpurie a Europei când o mare parte a populației folosea două sau chiar mai multe limbi? Oare din pricina acestei evoluții istorice limba pe care noi o folosim când scriem literatură are mai multe straturi semantice? Folosim aceste niveluri atunci când scriem poezie?

Cred că au existat multe asemenea perioade, în care una sau alta dintre limbile europene manifestau o anumită hegemonie asupra celorlalte, de cele mai multe ori din motive politice, dar nu numai: limba diferită de aceea maternă în care scriau literații, dar și savanții sau filozofii, putea fi, în funcție de epoca istorică și aria geografică la care ne referim, latina, slava veche, mai târziu franceza, și mai târziu vreunul dintre dialectele germane sau italiene, în secolul al XIX-lea chiar și maghiara, iar începând din secolul al XX-lea, așa cum știm engleza. Așadar, discutăm despre limbi ale metropolelor / imperiilor din care făceau parte anumite teritorii (germană, rusă), limbi de cultură, care nu depindeau de vreo structură administrativă (stat, imperiu) care să le susțină, dar a căror cunoaștere permitea accesul la foarte multe documente scrise în aceste limbi (latina, franceza. slava veche), sau, începând cu era colonială, limbile globalizării (deși, desigur, acest termen nu se utiliza atunci, dar fenomenul începuse deja să se manifeste – și ne referim aici la engleză, spaniolă, italiană, portugheză, din nou franceză, dar într-un alt context, acela de limbă metropolitaană, care avea să ajungă să-l domine pe cel de limbă culturală). Așadar, fenomenul s-a manifestat pe parcursul întregii istorii, desigur, cu o intensitate variabilă, în funcție de cât de mult însemnau cultura, știința și literatura în vremea respectivă. Nu știu însă în ce măsură această moștenire se aplică la condițiile de astăzi. Este clar că emigrantul va încerca întotdeauna să-și însușească la un nivel cât mai înalt limba statului de adopție. Iar dacă e scriitor, va exista întotdeauna tentația de a scrie în acest idiom metropolitan, care îi asigură o mai bună promovare, vânzare a cărților și notorietate, în cadrul unui proces amintind de hegemonia istorică a limbilor imperiale sau coloniale. Studentul va fi și el tentat să scrie în limba țării în care studiază, mai ales dacă, eventual, cochetează cu ideea de a rămâne acolo după terminarea studiilor. Și nu ne va surprinde dacă, în aceste condiții, au ajuns țări și limbi de destinație chiar și idiomurile zise „mici” sau care nu au avut atâtea de spus pe parcursul istoriei: avem scriitori sârbi, croați, ruși, slovaci, ucraineni (și, ca o curiozitate, chiar și un român) de limbă cehă (consecință a numărului mare de studenți din Balcani și fosta URSS din universitățile cehești), scriitori maghiari de limbă slovacă, sârbă sau română, respectiv sârbi, ucraineni sau bulgari de limbă română (din motive istorice – prezența respectivelor minorități pe teritoriul țărilor amintite). Există chiar și o excelentă poetă cehă de limbă română, o absolventă de românistică pur și simplu îndrăgostită de România și de limba și literatura română, într-o asemenea măsură, încât a început să scrie ea însăși în această limbă. Sper să o pot ajuta să își scoată cât mai curând un volum la noi, fiindcă într-adevăr merită. Așadar, nu știu dacă nivelurile semantice ale limbii sunt acelea care decid dacă scriem sau nu poezie în idiomul respectiv. Am înșirat mai sus o serie întreagă de motive mult mai terre-a-terre care ne pot determina să alegem a ne exprima în altă limbă decât în aceea maternă. Iar odată decizia luată, autorii respectivi nu vor avea de ales: vor fi nevoiți a-și însuși idiomul ales ca limbă de exprimare literară, artistică sau științifică la nivelul necesar pentru a putea rezista concurenței. (În caz contrar, ar fi nevoiți să se retragă și poate chiar să părăsească teritoriul statului de adopție.)

„Poezia este aceea care m-a învățat să mă accept așa cum sunt. În poezie este loc pentru toată lumea. Acolo poți fi și lipsit de succes, ratat, loser – poezia te primește, te acceptă. Poezie poate să scrie oricine.”

Ce înseamnă pentru tine poezia? Ce înseamnă pentru tine, la nivel personal, să scrii poezie? Câte volume de poezie citești într-un an?

Aș putea umple volume cu răspunsul la această întrebare – volume pe care oricum nu le-ar citi nimeni. Foarte pe scurt, poezia este aceea care m-a învățat să mă accept așa cum sunt. În poezie este loc pentru toată lumea. Acolo poți fi și lipsit de succes, ratat, loser – poezia te primește, te acceptă. Poezie poate să scrie oricine. Asta nu înseamnă că te acceptă și poeții. Sau că te-ar accepta automat – poeți sau nepoeți – drept poet. Poți să stai acolo, dar nu înseamnă că te și încetățenești, că devii „de-al locului”. Dar uneori este de ajuns. Poezia ca mediu general-uman (ceea ce nu înseamnă neapărat la nivel literar sau artistic) nu se supără dacă scrii poezie proastă, dacă tu însuți îți permiți să o consideri drept poezie bună sau poezie pur și simplu, „dacă asta te face fericit”. (Repet că, dacă încerci mai mult, poți să pierzi chiar și asta. Și înseamnă mult mai mult decât și-ar putea imagina cineva.)

Pe scurt, poezia mi-a oferit în câteva rânduri acest azil sălciu și asta m-a ajutat să mă pun pe picioare. Iar acest gen de susținere te ajută să înțelegi cât de important este, ce victorie veritabilă, ce împlinire umană, sufletească și artistică – atunci când scrii un poem sau chiar un vers bun. Așadar, funcționează și reversul medaliei: tristețea poeziei te poate învăța să scrii mai bine și, în primul rând, să te bucuri de această – și de fiecare – victorie.

Greu de spus câte volume de poezie citesc pe an. Sunt seri când, dacă sunt în formă, pot citi câteva volume de poezie unul după altul, dar și zile întregi când nu pot să citesc niciun rând. Încerc să mă mențin familiar cu tot ce apare nou – și de calitate – în poezia din Europa Centrală și de Sud-Est și din Zona Baltică, regiuni pe care, după atâția ani, le am în mare măsură cartografiate, dar focusul rămâne în continuare pe Europa Centrală Slavă (Cehia, Slovacia și Polonia).

Atunci când treci prin perioade dificile, care este relația ta cu poezia? Mai poți crede în poezie?

Tocmai atunci cred cel mai mult în poezie. Este azilul meu de vreme rea.

Ai atâta dreptate! Așa simt și eu! Să ne mutăm acum cu povestea mai departe, la cărțile frumoase ale anilor noștri. În 2007, romanul Simion liftnicul în traducerea cehă a lui Jiří Našinec a primit premiul Magnesia Litera în Cehia, ceea ce este o recunoaștere literară majoră. Sigur te-ai bucurat de această recunoaștere a unei cărți românești. Cum ți s-a părut că a fost citită cartea aceasta în Cehia? Greșesc oare dacă spun că cehii ne înțeleg foarte bine?

A fost foarte bine primită la nivelul criticii și al publicului specializat, dar nu neapărat și la acela al maselor largi de cititori. A fost o victorie esențială a literaturii române (printre altele, a fost pentru prima dată când acest premiu a fost atribuit unei traduceri și nu unui titlu cehesc original), o reușită de zile mari pe care trebuie să o apreciem la justa ei valoare, dar, în același timp, și să fim realiști. Există piețe literare pe care ne-am impus mai bine decât în Cehia, dar, datorită unor titluri precum Simion Liftnicul și unor traducători precum Jiří Našinec, Libuše Valentová, Jitka Lukešová și Jarmila Horáková, trendul este ascendent și aici. Iar cehii ne înțeleg – ca și noi pe ei – în anumite aspecte, în timp ce la altele ar mai fi de lucrat. Cu mai mult sau mai puțin succes. Adică mai depinde și de tradițiile culturale și istorice, într-o oarecare măsură de disponibilitățile genetice și de anumite compatibilități punctuale. Iar acestea nu sunt nici multe, nici puține. Se poate și mai bine, dar ar fi putut să nu fie nici atât.

În vara lui 2015 am urmărit amândoi un act de mare virtuozitate stilistică, pe dna Libuše Valentová traducând într-un metru apropiat originalului poeme ale regretatului Emil Brumaru. Poemele au fost citite la Târgul de Carte din Praga, de autor și de traducătoare. Sunt mereu impresionat de asemenea virtuozitate stilistică. Amintesc acest episod pentru că mi-a rămas în memorie ca o scenă solară la care am avut marea șansă de a asista. Cum e pentru tine experiența unor asemenea traduceri foarte tehnice, ale unor texte poetice de mare complexitate stilistică?

Există autori pe care am reușit să-i traduc menținând într-o oarecare măsură și elementele de ritm sau de rimă. M-aș referi aici la poetul ceh Milan Ohnisko și la slovacii Milan Richter și Martin Chudík. Fără doar și poate, forma fixă este o provocare, dar nu aș lua-o ca un criteriu absolut. Poezia de astăzi înseamnă cu totul altceva decât numărul de silabe și combinația accentelor iar texte poetice și autori de mare complexitate stilistică avem o mulțime, independent de aceste aspecte tehnice ale construcției poemelor. Din acest punct de vedere, consider că printre reușitele mele se numără traducerea unor antologii de autor dedicate lui Jaromír Typlt, Petr Borkovec si Petr Hruška, nume care se bucură de o largă recunoaștere în literatura țării lor, dar și la nivel european sau universal, autori pentru care sunt caracteristice imaginile complexe, originale, de mare forță intelectuală, cu numeroase trimiteri intertextuale. Acestea reprezintă, cred, o provocare cel puțin la fel de mare precum aceea de a respecta în traducere rima, ritmul și accentele din original.

Un matematician de excepție, Nicolae V. Teodorescu (1908-2000), mi-a spus odată așa: „singura politică pe care o fac e cea a culturii“. Crezi că un asemenea gând ar descrie și munca ta? Există o politică a culturii? Apoi, crezi că aparținem unei singure culturi, sau putem să fim activi și creativi în două culturi?

Dacă ni se permite, dacă suntem lăsați – și dacă avem oportunitatea de a o face – atunci, da, cred că într-adevăr avem potențialul de a instrumenta și aplica o anumită politică a culturii. Prin însăși activitatea noastră, prin faptul că scriem, „producem” literatură care, dincolo de orice, este înțeleasă și recepționată ca literatură română – prin toate acestea jucăm / ne asumăm rolul de actori individuali în domeniul politicii culturale. Nu neapărat la nivel oficial, dar la nivel individual în mod sigur.

Cred că aparținem mai multor culturi. Prin însuși faptul că te adresezi publicului ceh, aparții deja, într-o anumită formă și măsură, și culturii cehe, întrucât, vrând-nevrând, în căutarea succesului, studiem cel puțin reacțiile și preferințele publicului. Iar acesta – ca și multe altele – poate fi un început. Ca traducători, la fel, aparținem în mod evident și culturii / limbii-sursă, și culturii / limbii-țintă. Iar ca persoane trăind în alte țări decât aceea în care ne-am născut, cred că este clar: prin faptul că îți câștigi pâinea în sistemul administrativ al unui stat, ești, implicit, actor al culturii respective, dar, mai ales, ai șansa enormă de a învăța direct de la sursă despre mentalitatea și preferințele lor, urmând ca, trecând prin obiceiuri, muzică, artă, folclor etc., să ajungi în cele din urmă la artă, cultură, literatură, poezie. Iar asta înseamnă de asemenea să fii activ în cultura țării de adopție. Și cum în cultura țării de origine se presupune că suntem oricum activi, poate că acesta este răspunsul la a doua parte a întrebării…