Claudia Serea scrie predominant în limba engleză, iar poeziile și traducerile ei sunt publicate în reviste literare ca Field, New Letters, Prairie Schooner, The Malahat Review, The Puritan, Oxford Poetry, Asymptote și multe altele. În România, Serea a publicat în Tomis, Familia, Scrisul Românesc, Hyperion, Accente și în alte jurnale literare. Este autoarea a cinci volume de poezie și patru plachete, cel mai recent fiind Twoxism, în colaborare cu fotografa Maria Haro (8th House Publishing, 2018). Cea de-a șasea colecție a sa, Writing on the Walls at Night, este în curs de apariţie la Unsolicited Press (2022).
Claudia Serea a tradus și publicat în reviste din Statele Unite numeroși poeți români contemporani. Împreună cu Paul Doru Mugur și Adam J. Sorkin, Serea a co-editat și co-tradus The Vanishing Point That Whistles, an Anthology of Contemporary Romanian Poetry (Talisman Publishing House, 2011). Serea a tradus și publicat de asemenea volumul de poezii Beautybeast (Northshore Press, Alaska, 2012) al Adinei Dabija, precum și volumul The Seizure of the Beast. A Post-research al Iuliei Militaru.
Claudia Serea este co-fondatoarea proiectului de traduceri National Translation Month, face parte din grupul de poeți The Red Wheelbarrow și este unul din curatorii seriei de poezie The Williams Poetry Readings de la Williams Center din Rutherford, New Jersey. Mai multe detalii pe blogul cserea.tumblr.com sau pe Instagram/Twitter @Claudia_poetry.
— Ai ajuns în Statele Unite în 1995, eu în 1996. Asta înseamnă un sfert de secol și mai bine în America. Pentru că eu mi-am dorit dintotdeauna să păstrez limba literară română, am o mare curiozitate. Cât de repede ai trecut la engleză ca limbă literară? Care este raportul tău cu engleza?
— Mi-a luat foarte mult, nu din cauza limbii, ci din cauza vieții: a fost mai întâi tranziția în România după terminarea facultății, apoi emigrarea, urmată de stabilirea unor rădăcini în Statele Unite. Asta înseamnă un hiatus de 12 ani după ’90 în care n-am scris nimic, nici în română, nici în engleză. În 2002, după ce m-am stabilit în New Jersey, am început din nou să scriu în limba română. La limba engleză am trecut abia în 2004, mai întâi traducându-mi propriile poezii, apoi scriind direct în engleză. Primele mele poezii publicate în engleză au fost în 2005, când am câștigat o mențiune la concursul revistei Oberon, deci la 10 ani după ce am emigrat.
Eu mi-am dorit întotdeauna să „aparțin” unui loc, unei limbi. Mult timp m-am luptat cu întrebări de genul: Pentru cine scriu? Pe cine interesează poezia mea cu rădăcini în România, scrisă în limba engleză? Pe cine interesează poezia în general? Se citește oricum enorm de puțin. Dualitatea română-engleză mi se părea insuportabilă. La un moment dat, mi-am dat seama că impulsul meu de a scrie despre București, sau despre Dunăre, este același cu impulsul unui alt poet de a scrie despre Detroit, sau despre râul Ohio. Și atunci am acceptat această dualitate ca făcând parte din ceea ce sunt.
La un moment dat, mi-am dat seama că impulsul meu de a scrie despre București, sau despre Dunăre, este același cu impulsul unui alt poet de a scrie despre Detroit, sau despre râul Ohio.
— Cum e să trăiești poezia în America? Oare câte volume de poezie citești în fiecare an? Ce îți place cel mai mult atunci când citești pentru prima oară un autor pe care nu l-ai mai citit?
— Poezia în America o duce foarte bine. Paradoxal, deși nu se fac bani din ea, și nici nu este susținută prin programe guvernamentale, se scrie mult și bun. Există numeroase programe de scriere creativă în universități, masterate de poezie, mii de reviste, sute de edituri mărunte, și foarte mulți poeți și scriitori buni, dar cvasi-necunoscuți publicului larg. Diferența mare este că în Europa, de exemplu, guvernele au programe culturale, iar aici ești pe cont propriu. De aceea mulți poeți sunt profesori sau lucrează în alte domenii și scriu în timpul liber, ca mine.
Citesc aproape numai poezie, încercând să țin pasul cu ce apare. Cea mai mare plăcere e să descopăr un poet cu care rezonez într-un mod intim, fie prin stil, fie prin subiectul abordat. De exemplu, o revelație a fost Charles Simic, care s-a născut în Belgrad și a emigrat în Statele Unite la 16 ani. Mă inspiră atât viața lui cât și felul cum scrie.
— Ai publicat cinci volume de poezie în America. Primul tău volum apărut în Statele Unite a fost Angels & Beasts, în 2012. Cât de dificil a fost să găsești un editor pentru primul tău volum de poezie?
— E foarte greu să găsești o editură care să publice un volum (nu luăm în considerare editurile tip vanity, unde autorul plătește ca să fie publicat). Paradoxal, Angels & Beasts, care e a treia carte a mea, a apărut prima, iar To Part Is to Die a Little, care e primul meu volum de poeme scrise în engleză, a apărut abia în 2015. În general, autorul nu are control asupra planurilor de publicare ale editurii. Totul durează foarte mult: cam 1-2 ani până trimit la zeci de edituri și până se acceptă manuscrisul undeva, apoi încă cel puțin un an, sau 3, sau 5, până apare. Am de exemplu un manuscris în curs de apariție, Writing on the Walls at Night, care mi-a fost acceptat în 2019 pentru publicare în 2022, iar altul de traduceri completat încă de acum doi ani, pentru care n-am găsit încă o editură. E ca și cum aș trăi în altă dimensiune a timpului, în care un an de poezie face cam cât 3 ani normali.
— Ce înseamnă the poetry group The Red Wheelbarrow Poets? Cum funcționează un grup de poeți în Statele Unite? De ce fel de atmosferă are nevoie un poet ca să scrie?
— Eu locuiesc în Rutherford, un oraș cu o tradiție literară deosebită: a fost orașul în care a locuit și a profesat ca medic obstetrician William Carlos Williams, poetul care a revoluționat poezia modernă americană, introducând un limbaj simplu, direct, care conectează cu cititorul nu prin idei abstracte, ci prin imagini concrete. The Red Wheelbarrow este cea mai celebră poezie a lui și de aici își trage grupul numele.
Din 2007, grupul The Red Wheelbarrow Poets se întâlnește în fiecare săptămână la workshop, iar o dată pe lună avem o lectură publică. Grupul este stabilit pe principul grassroots de liberă asociere. Suntem 10-12 poeți care citesc pe rând câte un poem, iar ceilalți îl critică. Este un mod extraordinar de a „lua temperatura” poeziei contemporane și mă ajută să-mi dau seama dacă ceea ce scriu este recepționat corect, ce impact are, dacă sunt părți care nu merg etc. În plus, mă forțează să vin în fiecare săptămână cu ceva nou. Pentru mine, The Red Wheelbarrow Poets au avut un rol foarte important: m-au susținut și m-au făcut să înțeleg că poezia americană și limba engleză sunt vii și evoluează, și că fiecare dintre noi avem o voce și o experiență valoroase.
— Ai realizat enorm în poezie, și simt nevoia să-mi exprim întreaga mea admirație pentru munca ta și pentru împlinirea ta literară. Dialogul acesta e gândit pentru Familia, o revistă românească de îndelungată tradiție. Care e raportul tău cu literatura română de azi? Cărei literaturi simți că aparții?
Îți mulțumesc, dar mie nu mi se pare că am realizat foarte mult… M-am reconectat cu lumea literară din România lucrând la antologia de poezie The Vanishing Point That Whistles, când am tradus numeroși poeți români contemporani. Am cumva un sentiment de vinovăție că am abandonat scrisul în limba română și încerc să mă „revanșez” traducând și publicând traduceri. În 2013, am înființat Național Translation Month, un proiect literar de promovare și publicare a traducerilor în Statele Unite, în luna septembrie a fiecărui an.
Nu simt că aparțin neapărat literaturii române, nici celei americane, să-ți spun drept. Aparțin spațiului dintre cele două literaturi – ceea ce e ok, e spațiul meu. Există și în acest spațiu interstițial o comunitate din ce în ce mai mare de scriitori români din diaspora, așa că nu sunt singură. Iar în Statele Unite sunt nenumărați scriitori emigranți, mulți chiar celebri, deci sunt într-o companie foarte bună.
Citiți un grupaj de poezii de Claudia Serea aici.
