Adina Dabija locuiește în prezent la New York, unde practică medicina chineză și hipnoza. A debutat în 1997 cu volumul poezia-păpușă (Cartea Românească), distins cu premiul pentru debut al Asociației Scriitorilor din București. În 2006 a publicat volumul Stare nediferențiată (Brumar), distins cu Premiul pentru poezie al revistei Tomis pentru cea mai bună apariție editorială a anului 2006. Poeziile sale au fost traduse și publicate în numeroase reviste literare și antologii de poezie din Statele Unite ale Americii, iar volumele sale de versuri au fost traduse și publicate de NorthShore Press în 2012. În 2013 a publicat romanul Șaman, primul său volum în proză.
— În a doua jumătate a anilor ‘90 ți-a apărut la Editura Cartea românească volumul Poezia-păpușă, care s-a bucurat de o foarte bună receptare în lumea literară de atunci. Una dintre recunoașteri a fost premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, în 1997. Cum trăiai tu pe atunci poezia? Citeai zilnic poezie? Scriai zilnic?
— Pe vremea acea Premiul pentru debut al filialei București a Uniunii Scriitorilor a reprezentat o încurajare pentru mine – o fată din provincie care lua viața de capitală în piept – cu farmecul dar și cu greutățile ei inerente. O viață plină de mister și bogată în material de studiu – uman, filosofic și metafizic. Și fata asta avea nevoie să își construiască și un „acasă” într-o lume nevăzută. Aș putea spune că pe vremea acea trăiam 80% în personalitate și 20% în esență – adică în partea acea de participare la lume într-un un plan subtil. Nu îmi permiteam mai mult, din cauza obligațiilor de zi cu zi și a condiției mele de atunci, de profundă ignorantă! Dar îmi doream, visam! Aveam un dram de talent, și infinit mai multă chemare, dorința de a scrie, de a explora prin scris. Dar nu am avut niciodată hărnicia scrisului. Nu am simțit niciodată nevoia să „produc”, pentru că mi-am dat seama că lucrurile cele mai importante se întâmplă în nevăzut. Dar chiar și în acea parte exterioară mie, erau activități care potențau ceea ce căutăm în esență. Mersul la cenaclu – foarte important! Ziaristica – foarte importantă pentru studiul uman! Găștile literare, care, cu bunele și cu relele lor, creau o atmosferă de deschidere spre inefabil. Poezia e mereu aceeași, o trăiam cum o trăiesc și acum – o stare de sublimare a materiei, mai aproape de acea lume a formelor de care vorbește Platon.
Cred că Universul are filtre poetice între starea de materie fizică și cunoașterea absolută noetică, tocmai ca să lase spațiile acestea deschise, în care nu poți pătrunde cu algoritmii prozei.
— Suntem azi într-o cu totul paradigmă de schimb al informațiilor, trăim repede, poate prea repede. S-a schimbat percepția ta asupra poeziei între timp? Cum privești poezia acum? Cum trăiești poezia acum?
— La început, când scrii poezie te joci, te bucuri să urci la palierul metaforei. Poți sta mereu acolo, fericit că un meșteșugar priceput. După ce am terminat cu primul volum, în care m-am jucat cât am putut, am descoperit că există o presiune din direcția inefabilului ca anumite lucruri să fie revelate pe planul cuvântului. Despre 95% dintre lucrurile pe care le-am văzut nu am scris. Fie nu am putut, fie nu s-a putut, din altă parte. Ulterior, am simțit nevoia să unesc metafora cu adevărul și folosul sufletului. Cu ce te face mai bun ce scrii? Cu ce ar putea face pe alții mai buni când citesc? E un act cathartic? Un act de renaștere? De reparare? Când are loc această recunoaștere și îmbinare între metaforă și adevăr, atunci se naște poezia puternică. Ce se schimbă în diferite etape ale vieții este percepția poeziei. Este această percepție corectă? Merită investit într-un adevăr subiectiv? Cât de mult? Sau merită investit mai mult în căutarea adevărului absolut, inclusiv prin scris? Sunt lucruri la care reflectez. Expresia poetică nu m-a satisfăcut niciodată, dacă nu mă aduce mai aproape în căutarea mea.
— Îmi aduc aminte cu multă plăcere o imagine despre care tu ai scris acum mulți ani: despre starea de poezie. Există o asemenea stare? Mai putem avea acces la ea?
— Există, dar nu se poate vorbi despre ea, cum spune înțeleptul chinez despre Dao: „Cei ce știu nu vorbesc, cei ce vorbesc nu știu”. Am scris mai demult „de acea sunt eu poetă/ pentru că gaura din brânză e o ieșire secretă”, sau, în Tramvaiul 16, „Doar un bețiv a vomitat într-o noapte și le-a văzut în vagonul din spate” (pe poeziile mele nescrise). Încă subscriu la această viziune, e corectă. Lucrez acum la un roman în care personajul principal e „Rumi’s field” – „câmpul” lui Rumi, acel egregor creat de marele poet sufi cu toți cei care au participat la ideile sale. Romanul este despre acea stare liminală, în care se deschide ceva în materie ca să poate acționa spiritul în spațiul dintre oameni, dintre idei și cuvinte. Cred că Universul are filtre poetice între starea de materie fizică și cunoașterea absolută noetică, tocmai ca să lase spațiile acestea deschise, în care nu poți pătrunde cu algoritmii prozei.
— Ai studiat la Universitatea Sherbrooke, în Canada. Noi am avut ocazia și ne-am întâlnit și în Canada și avem aceeași înțelegere pentru spațiul francofon. Care este relația ta azi cu limba franceză? Mai citești în franceză?
— Limba franceză acționează încă prin fire nevăzute, deși nu se vorbește în jurul meu. Orice limbă contează în măsura în care anumite idei sunt prezentate și dezbătute în ea. Greaca veche rămâne pentru mine limba lui Platon. Vreau să mă apropii de Platon – o fac în greaca antică. Franceza e pentru mine limba lui Rimbaud și a lui Victor Hugo. Această poveste de dragoste s-a terminat. Sunt alte limbi care îmi captează acum interesul. Studiez chineza antică pentru a descifra texte medicale clasice în chineză. Și, mai recent, greaca antică, pentru textele filosofice.
Recent am citit câteva texte filosofice în franceză – nu mai am timp să citesc literatură aproape deloc. Copiii mei scriu și ei cu ușurință în franceză. Nu știu de ce, eu doar i-am împins de la spate cu germana.
— Atunci când volumul Beautybeast ți-a apărut în engleză, la North Shore Press, în 2012, poemele tale au fost traduse de Claudia Serea. Mi s-a părut important că vocea ta trece așa de bine în engleză, și că acest volum există. Dar oare nu ai fost tentată să-ți traduci tu singură poemele? Sau să scrii direct în engleză atunci? Care e relația ta cu limba engleză, în al cărei spațiu trăiești și lucrezi azi?
— Aproape că nu mă interesează să le scriu, darămite să le traduc! Vreau în primul rând să le trăiesc și nu știu cât se poate transcrie prin limbaj. Mă interesează starea non-verbală, de dinainte de a transcrie. Acum scriu în limba engleză, dar asta doar pentru că acum locuiesc la New York și e cumva firesc. Când trăiam în Quebec scriam în franceză. Întotdeauna am scris în limba în care am învățat sau simțit anumite lucruri, chiar dacă nu am stăpânit-o perfect. Am ajuns la concluzia că dacă aștepți să fii perfect până să faci ceva – nu mai faci niciodată nimic! Mă interesează acum gramatica legilor universului. O studiez prin legile medicinei, fizicii, chimiei și, mai recent, prin muzică. Orice limbaj e un mister și le-aș studia pe toate!
— În 2015 ți-a apărut la Polirom romanul Șaman, care mi se pare a fi un text profund personal, în care a trecut foarte mult din viziunea ta de atunci. E aceasta cea mai personală carte a ta? Cum te-ai simțit cel mai bine, scriind poezie sau proză? Cum privești Șaman acum?
— Când spui „personal”, te referi poate la faptul că e scris la persoana întâi? Șaman e autoficțiune. Am împletit lucruri care s-au întâmplat în realitate cu o sumă de lucruri și evenimente imaginare menite să mă împace pe mine cea nouă cu cea veche. A fost un proces de reconciliere între diferite părți ale mele, ale vieții mele, între diferite personaje, dar mai ales de recunoaștere a acelui fir nevăzut care leagă toate aceste aspecte aparent incongruente sau contradictorii într-un tot organic, monistic. Am reconciliat în acest fel relația cu tatăl meu, cu moartea mamei, cu soarta mea în copilărie, cu alegerile mele mai târziu în viață și cu nașterea unui început de… discernământ, poate de etică. Din cineva confuz am devenit cineva cu un început de claritate, de virtute. Cum spune gospelul – „I was blind and now I see”. Important este că prin cartea asta m-am renăscut pe mine însămi „șaman”. Am început să caut partea transformativă din mine, care vede în lumea nevăzută și o vindecă, o recuperează. De aceea am folosit ca structură stările de agregare ale apei: solid, lichid, gazos.
— Ar fi extraordinar dacă ai reveni la literatură și ai continua să scrii în română. Oare ai proiecte literare pentru viitor? Aș fi încântat dacă ai povesti câte ceva despre ele.
— Să știi că o să iau ideea că am plecat din literatură ca pe un compliment. Pentru mine termenul de „literatură” implică idea de performanță, de carieră, de producție. Mi-am permis încă de la început, când am hotărât să scriu, să iau această presiune de pe umerii mei. Nu cred că merită pierdut timpul cu proiecte care nu te fac mai bun ca om. Și când spun „mai bun ca om”, înțeleg a-ți lua părțile la care nu-ți place să te uiți și a le căuta un leac. Asta nu e așa de ușor, având în vedere că preluăm foarte multe lucruri prin subconștient și ele continua să acționeze în subconștient. Lucrez la patru proiecte în prezent, toate în limba engleză. Unul e romanul despre Rumi de care ți-am spus. Altul e o carte de poezii, care e gata. Altul e o serie de interviuri cu oameni care m-au inspirat, Wise and Wild of America – o specie care ar trebui cultivată, cred eu. Și altul o carte de self-help. Dar de ce crezi că ar fi extraordinar să revin la literatură? Eu cred că ar trebui să scriem și să publicăm cât mai puțin, cât mai condensat și numai în măsura în care avem o relație autentică cu universul pe care o exprimăm prin scris. Lucrez la niște cărți pe care, dacă le voi citi într-o încarnare viitoare (dacă există așa ceva!), să-mi pot aminti de mine însămi. Asta contează, până la urmă, pentru mine. Observi deci că sunt foarte egoistă. Acum îți voi răspunde la partea cu scrisul în română: abia aștept! O voi face când voi reveni în România. Curând.
