Nr. 2-3/2021

/

Timpi morți și liturghii nocturne

Florin Partene, reverența, Editura Tracus Arte, ediția a III-a, revăzută, 2019

În caseta tehnică a plachetei cu titlul reverența – Tracus Arte, 2019, ediția a III-a, revăzută –  a lui Florin Partene, redactorul de carte și coordonatorul colecției ,,Poezia deceniului I” a Editurii ,,Tracus Arte”, Teodor Dună, informează că imaginea copertei reproduce lucrarea ,,Fantoma unui geniu” a lui Paul Klee (1922), iar coperta IV oferă în imagine ,,una dintre miile de foi din manuscrisele autorului”. E o glumă, firește, o ironie benignă și tandră, cu înțeles pour les connaisseurs, știut fiindu-le acestora că autorul este, de fapt, un campion al nonprolificității lirice și, în consecință și al celei editoriale: în deceniul I al lipsitului de grație mileniu nou el a dat tiparului doar două subțiri, materialmente vorbind, volume – acesta, care este debutul editorial (la Ed. Vinea, 2007, pentru care a obținut Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu, Opera Prima și Premiul revistei Cuvântul, publicație ce și-a încheiat între timp apariția, pentru debut, în același an; ediția a doua în 2009), și volumul liber de causis (Ed. Charmides, Bistrița, 2013).

Această mai rară tăcere editorială – însă nici prezența în spațiul internautic nu a fost mai deasă – nu l-a împiedicat pe poetul Florin Partene (n. 1974, Maieru, B-N) să fie considerat drept unul dintre pionierii importanți ai amintitului prim-deceniu milenial (sau ai, cum i s-a spus, ,,generației 2000”).

Textul liminar, sunt slăbănog și umblu cu slăbănoaga (dacă luăm, cum ni se sugerează, ca titlu primul vers), ar putea fi luat ca o mărturisire ambiguă a naturii obsesiv-aride a relației poetului cu poezia, iar în sens larg cu viața însăși – tot astfel cum titlul cărții poate fi citit nu doar în înțelesul prim, de înclinare devoțională în fața femeii, ci și ca adresare poeziei/vieții ca iubită aflată mereu în ipostaza de entitate greu accesibilă –, o punere în ,,temă” pe cât de lipsită de arguții, pe atât de sugestivă: ,,sunt slăbănog și umblu cu slăbănoaga/ toată lumea ne știe/ de treizeci de ani/ ne iscodim unul altuia măruntaiele/ cu degetul nemilos/ scărpinăm pâinea aceasta fierbinte…” Imaginea pâinii este recurentă în textele cărții, trimițând la împărtășirea liturgică. În fapt, conotațiile sunt cele care dau consistență poetică unui discurs minimalist, programatic în opoziție netă cu verbozitatea și metaforismul. Loc mișcărilor lirice ale sufletului, camera/ odaia este un spațiu bogat în sugestii și trimiteri simbolice, fiind simultan ,,palat de nuntă și cavou”, chilie, laborator de mică producție lirică, spațiu deopotrivă ocrotitor și ostil/ inospitalier (,,dar camera noastră miroase pustiitor”) și, în pofida a toate, un fel de ,,cameră spirituală”, cum ar zice autorul Florilor Răului. Nu e o monadă, căci din timpul nocturn al ei se iese în iremediabila existență a zilei, văduvită de mister și adeverire lăuntrică. În acest claustru benevol, poetul oficiază în ipostază de heautontimoroumenos prin exercițiile autoimpuse, prin voința de a da ființă frumoasei fără corp, poezia. Lucrarea aceasta repetabilă și monotonă ,,e între mine/ și mine cel care noapte de noapte/ își ia inima în brațe/ și o ciupește să rămână trează (…) între mine și inima mea/ spaima că va veni dimineața/ ca un zid nesigur/ de catifea împietrită”. O temă galateică, în fond, fiind vorba de ,,frumoasele nopții femeile minții/ [care] sosesc întotdeauna la timp/ vin întotdeauna flămânde/ cu laptele fluturând”.

Latura sentimentală a sinelui poetic nu e neapărat alungată din text și nu o dată acesta sună ca un cântecel de menestrel.

Cum poetica acestui ceas târziu al poeziei recomandă evitarea registrului grav-solemn, poetul transpune în derizoriu, ludic și clovnerie: ,,… tocmai astăzi nu mi se-ntâmplă nimic/ în plămâni același aer stătut/ în inimă camere goale// mă ridic să provoc// fac de toate/ fac giumbușlucuri fac tumbe/ și chiar mă distrez/ împărțindu-mi trupul/ în mai multe umbre// până la urmă reușesc să respir/ și într-o secundă/ aerul care a stat ani lungi în alții/ mă inundă…”. Potențialitate magică a camerei, căreia i se adaugă ritualul propițiatoriu al băuturilor de licori îmbătătoare îl determină pe actantul liric să facă din recluziune o stare fericită și să abhore ieșirea în lumina zilei, mai totdeauna simțită ca un exod negativ (,,nici ploaie veche/ nici alte semne” sau ,,pentru noi fiecare astfel de zi/ e o farsă/ pe care doar astfel o mai putem folosi”). Trupul nocturn nu poate viețui poetic ca trup diurn. Ca la Florin Mugur, expresia acestei existențe inanimate și anemice este tremurul (,,de două zile sunt un tremur mărunt/ sunt strâmb și tremur strâmb”), doar că la poetul amintit tremurul este însăși normalitatea continuă a respirației poetice

Așadar, tot ce i se întâmplă poetului, adică veghea trăirii sensibile, se consumă în matricea odăii și în timpul nocturn al acesteia, ca exerciții de apropiere de sine și de apropriere a acestuia: ,,întunecat ca tutunul/ refac din cioburi noapte de noapte/ obrazul crăpat…”,  sau: ,,…mă ocup cu mine/ în fiecare clipă nu am altceva de făcut”.

Latura sentimentală a sinelui poetic nu e neapărat alungată din text și nu o dată acesta sună ca un cântecel de menestrel: ,,…cald și sincer ca o pâine nouă/  bine dispus ca un vin acrișor/ am și cheia și casa în care/ dacă te caut te găsesc sub covor// de piciorul drept port legat/ un avion care trece prin geamuri/ fără să le spargă/ și care praful de pe mine/ știe să-l șteargă// pândesc prin cheie/ o pisică în flăcări// peste numai o clipă/ pe un lac la picioarele tale/ număr îndelung nuferi/ cu șoapte egale…”.

E o altă modalitate de a petrece timpul mort până va reîncepe liturghia lirică nocturnă a unui suflet însetat de iubire. Aceasta este, în fond, reverența căreia poetul îi acordase de la început rolul principal în prima sa ieșire la rampa editorială.

Cartea făuritorilor de sens

Mircea Stanciu, Cartea meseriilor dispărute, Editura Frontiera, 2020

Întâi de toate, Cartea meseriilor dispărute li se adresează celor cu drag de simplitate. Oricât ai explora, n-ai să găsești aici altceva decât limpezime. Fie că ești un cititor mai mic sau unul mai mare, Mircea Stanciu te învață lumea de la capăt, fără aroganță, cu nonșalanța celui ce crede că e primul care îți povestește despre ea. Fără să-și decoreze tehnic textul, el îți relatează despre lucruri vechi, ba chiar depășite, la adăpostul cărora te poți așeza tihnit să-ți astâmperi nostalgia.

Nu trebuie să fii un atotcunoscător când citești Cartea meseriilor dispărute, dimpotrivă. Prima condiție aceasta este: să-ți începi expediția încredințându-te că povestitorul – primul meseriaș dispărut al acestei cărți – te poartă pe drumul pe care trebuie. Șugubăț, el îți arată cât se poate de pragmatic motivul pentru care își deschide cartea înaintea ta: a vrut să scoată la lumină meseriile de altădată – unele uitate cu totul, altele reinventate de lumea modernă. Lumina este neîntâmplătoare, firește, deoarece primul capitol îi este dedicat tocmai geamgiului – făuritorului de ferestre.

Doisprezece meseriași, asemănându-se întrucâtva celor doisprezece ucenici de odinioară, împărtășesc, rând pe rând, menirea lor: Povestitorul – cel ce dă sens vieții, Sacagiul – cel ce potolește setea oamenilor, Copistul, un mare monoton – cel mai plicticos meseriaș, e cel ce îngrijește cărțile cu migală, Împăratul – cel ce stăpânește peste lumea nevăzută, Vraciul – cel ce cunoaște durerea din inimile oamenilor, Învățătorul – cel care a înțeles că „viața trebuie într-adevăr irosită, dar nu pentru sine – ci, boierește, pentru ceilalți”, Ciobanul – cel deprins cu blândețea, Meșterul – cel ce înfrumusețează materia cu imaginația sa și „pune ceva în plus, poate o bucată din gândul lui bun”, Croitorașul – cel ce redă oamenilor haina pierdută, Haiducul – meseriașul revoltat, Hangiul – cel ce-i primește pe ceilalți cu mărinimie și Singuraticul – cel a cărui menire este bucuria.

Meseriașii lui Mircea Stanciu sunt, poate, niște platonicieni – ei caută țesătura esenței pe care să o îmbrace. Dar, cu siguranță, înainte de toate, ei sunt căutători ai desăvârșirii. Și făuritori de sens, în același timp.

Să-i privim mai îndeaproape, așadar, pe câțiva dintre aceștia. Întâiul meseriaș, povestitorul, are la îndemână cele mai versatile unelte – gândurile oamenilor: „… în funcție de povestioarele pe care ai ales să ți le spui în cap, și marea istorie a vieții tale se va îmbrăca în culori diferite, unele de-a dreptul luminoase, altele cenușii sau nesigure”. Când gândurile sunt bune, poveștile prind cele mai frumoase culori, însă când gândurile devin cenușii, povestea se strică, iar atunci, un Ceasornicar al poveștilor trebuie chemat deîndată să o întremeze și să nu o lase „să se strângă în jurul tău ca o plasă tot mai deasă și mai încâlcită”. Există și un „Mare Ceasornicar al poveștilor”, ne spune Mircea Stanciu, cel ce vindecă povestitorii – „pe unul de mâhnire, pe altul de nerăbdare, pe altul de furie, pe altul de puținătatea sufletului – sau, poate, de limba ascuțită, ce taie până la os”.

Omul nu se hrănește însă numai cu povești, ci mai are nevoie de un lucru simplu: de apă. Sacagiul nu poate trece neluat în seamă, iar o zi „în papucii lui” e o revelație: „tu nu ești un simplu transportator de apă – ești un potolitor de sete. Se apropie de tine un om sărac și însetat, care-ți cere să bea puțină apă. Nu stai pe gânduri și-i dai de pomană o cană. El soarbe apa în fața ta și chipul i se luminează, îți zâmbește, și bucuria lui este răsplata ta. I-ai astâmpărat setea, i-ai potolit focul. Ești un sacagiu adevărat și-ți este drag de cei însetați. Nu te gândești numai la câștigul tău. Trăiești pentru ceilalți. Iar gândul acesta îți face bine. O senzație plăcută, ca o apă răcoroasă, te învăluie.”

Singuraticul, cel din urmă și cel mai înțelept meseriaș; aproape de desăvârșire, este cel mai vechi, dar totodată cel mai tânăr dintre toți: „Te întrebi acum: ce fel de meserie dispărută o mai fi și asta? Și de ce singuraticii sunt pe cale de dispariție? Răspunsul e foarte simplu: pentru a deveni singuratic, trebuie să începi devreme pregătirea”.

În lumina căreia geamgiul îi face loc cu generozitate, singuraticul își găsește menirea, iar cartea poate avea, din această perspectivă, aspectul unei povești care cuprinde întreaga istorie a omenirii – din tinerețea ei, de la prima fereastră deschisă, până la apus, îngrămădită toată în sufletul unui singur om: „Dar care e secretul singuraticului? De unde-și trage puterea? Deși alungă toate gândurile, el privește spre ceva. El repetă neîncetat câteva cuvinte tainice. Când este singur, le zice cu voce tare, când nu e singur, le zice în șoaptă, iar când nu le poate nici așa, atunci le zice în gând. Are o bucurie ascunsă și uneori este chiar vesel, dar nimeni nu știe de unde-i vine bucuria. Are nădejdea că în inima lui se află o lumină curată, nesfârșită, fără de început. O lumină la care va ajunge într-o bună zi, dacă o urmărește cu stăruință. Luminii aceleia îi mai spune și dragoste”.

Meseriașii lui Mircea Stanciu sunt, poate, niște platonicieni – ei caută țesătura esenței pe care să o îmbrace. Dar, cu siguranță, înainte de toate, ei sunt căutători ai desăvârșirii. Și făuritori de sens, în același timp. La ce bun în zilele noastre un geamgiu sau un sacagiu… sau un copist? Până și numele lor sună cât se poate de ciudat, darămite meseria. Momentul de grație, în micile povești de-aici, este întâlnirea cu noi înșine și cu istoria începută în copilăria fiecăruia dintre noi. Putem fi contemporani cu copilăria lumii întregi, pare a spune povestitorul. Oare mai știm să ascultăm poveștile așa cum le ascultă copiii? Pesemne că avem nevoie să ni se povestească lumea toată, din nou, asemenea lor.

Marea Parcare

Sebastian Big, Free Parking: Spre Automat Plata Parcare, Ed. frACTalia, București, 2019

Pentru Sebastian Big parcarea reprezintă metafora spațiului cultural occidental: somnolența existențială colectivă, specifică unor culturi ajunse într-un punct al autosuficienței, este etosul respectivelor spații. Free Parking: Spre Automat Plata Parcare este, ca intenție, un manifest politic. Cu o structură poetică minimalistă, volumul este o sumă a căutărilor argumentelor anti-capitaliste, construite prin contrast. Specificitatea structurală a creației este variabilă, trecând treptat de la o arhitectură riguros construită (care se regăsește, de exemplu, în primul poem al volumului, APERCEPȚIA TELEPORT LITORAL) la forme poetice cu ingerințe ale dicteului automat (vezi ultimul titlu din volum, ANA PAU KER).

Free Parking este, în cadrul operei lui Sebastian Big, echivalentul momentului Zenobia pentru Gellu Naum: găsirea unei forme hibride, dar viabile, care să conțină incursiunile experimentale, dar și forme și tehnici de creație deja clasicizate. Însă, spre deosebire de minunata proză a ultimului mare suprarealist european, Free Parking este un eșec din punct de vedere estetic. Cu un imaginar extras din mundan, literaturizând parcarea și tot ce ține de ea, atât literal, cât și metaforic, Sebastian Big împinge un discurs politic – cel mai probabil principala miză a volumului – fără a încerca să performeze din punct de vedere stilistic sau estetic. 

Direcția politică este bine reliefată și ușor identificabilă; este vorba despre un anti-capitalism (chiar anti-consumerism) care își trage seva din scrierile Școlii de la Frankfurt. Critica unor staze societale și culturale precum uniformizarea omului prin consum și transformarea culturii în scop economic, astfel aducând arta într-o formă coruptibilă, șablonizabilă, aduce aminte de studiul Dialektik der Aufklärung (Horkheimer, Adorno). Din acest punct de vedere, poezia care deschide volumul (APERCEPȚIA TELEPORT LITORAL) vine ca o confirmare: „Acel/ Sentiment/ Comercial// Cerul/ Albastru/ Înstelat// Din/ Parcarea/ Kaufland// Fisele/ De Cărucior/ Și thuringherul”. Vorbim despre o arhitectură poetică riguroasă în cazul poemului de față, fiecare vers din terțet având un rol funcțional: rolul de marcă identitară pentru dimensiunea umană este îndeplinită fie de primul vers (în cazul strofelor I și III), fie de al doilea (strofele II și IV); celelalte două funcții au o relație de interdependență, prin ele realizându-se contrastul, acesta din urmă fiind forma artistică fundamentală pentru poemul în cauză. Este vorba despre interiorul uman, viu, visceral, pe de o parte, iar de cealaltă parte spațiul sterilizat, ordonat al societalului. Astfel, avem următoarele contraste: acel sentiment – comercial; cerul albastru – înstelat; din parcarea – Kaufland (aici, parcarea ca metaforă a spațiului cultural, poate chiar a spațiului uman); fisele de cărucior – thuringherul (consumerismul, imperativ al vieții în capitalism). În mod voluntar (sau nu) în cadrul poemului de față apare unul dintre puținele artificii stilistice reușite din volum, prin compararea cerului înstelat cu fisele din parcare.

Culegând bucățile de informație răsfirate prin întreg volumul, putem deduce direcția politică dorită de autor, anume aceea a unei stângi contemporane, interesată mai degrabă de latura socială, dar și de ecologism, și mai puțin de aspectul economic.

Poetul încearcă o artă poetică prin GHICIRE EDUCATĂ (de la englezescul ‘educated guess’, fiind încă o formă de șablonizare, a limbajului în cazul de față, numele poemului participând prin simpla sa existență la conturarea conceptului întregului volum): „Parcările,/ Terenul/ Sfînt// Pe care oamenii/ Se Întâlnesc// Cu Autovehiculele/ În Stare/ De Repaos”. Evidențierea castrării spiritului creator, a elidării ideii de originalitate din arte, este ceea ce Sebastian Big încearcă aici: omul devine o mașinărie care funcționează doar când societatea are nevoie, starea de „repaos” fiind norma în restul timpului, anume în punctul în care gândirea critică ar trebui să își facă simțită prezența. Ghicire Educată este un Eu cred fără implicații sau ecouri sociale și, mai ales, fără un context al disidenței, asemeni celui în care Ana Blandiana se afla când scria despre poporul român că ar fi un popor vegetal.

Culegând bucățile de informație răsfirate prin întreg volumul, putem deduce direcția politică dorită de autor, anume aceea a unei stângi contemporane, interesată mai degrabă de latura socială, dar și de ecologism, și mai puțin de aspectul economic (considerându-se că morfoza la respectivul nivel se realizează ca un efect în atingerea stărilor dorite în celelalte dimensiuni). Un exemplu potrivit este DELFINI MURIND ÎN OCEANE („Coșmarul/ Aerului/ Condiționat// Motorul/ Diesel// Lăsat/ Să Meargă/ În Parcare”). Sebastian Big ne indică faptul că motorul societății occidentale de azi este consumerismul, iar prin el, prin procesele necesare pentru păstrarea lui în aceleași forme și proporții, aducem daune mediului înconjurător.

Free Parking: Spre Automat Plata Parcare trebuie judecat în funcție de ce dorește cititorul să găsească.

Dincolo de caracterul militant al cărții, poetul caută sincronizări și cu latura intrinsecă: există câteva poezii prin care Sebastian Big încearcă suprapunerea discursului politic și a problemei alterității în contextul societății contemporane, izbutind o multilateralitate ideatică. Astfel, omul ajunge în centrul discursului poetic, regăsindu-se în felurite ipostaze. Spre exemplu, poetul încearcă o proiecție postumană, simplă, dar eficientă în intenția sa, în FĂRĂ TITLU NR.1: „Sentimentul/ Parcat// Pe trotuar/ Ca un SUV// Va fi/ în final/ Ridicat// De mașina/ De tractare// A Inteligenței/ Artificiale”. FĂRĂ TITLU NR.2 mută direcția discuției înspre latura politică, prezentând, însă, în continuare, dimensiunea umană, mai exact o posibilă ipostază perceptivă în contextul capitalismului: „Inferno/ Pavat// Cu// Inițiative/ Private/ Parcate”. În FĂRĂ TITLU NR. 3 poetul coboară sau, mai bine spus, intră în totalitate în spațiul intrinsec, încercând o cartografiere a interiorității: „Mașina/ Hibridă/ A Supraomului// Se odihnește/ Activ// În parcarea/ Supraetajată// Din beton/ Armat/ Vibrat”.

Free Parking: Spre Automat Plata Parcare trebuie judecat în funcție de ce dorește cititorul să găsească. Poate fi un manifest politic care se înscrie, cu succes, în stângismul occidental actual, un breviar al șabloanelor din societalul extrem-contemporan, un volum-concept în care alteritatea, în chip de concept, este pusă în diferite ipostaze perceptive. Per total este o carte de poezie care nu reușește să strălucească, eșuată fiind din punct de vedere stilistic în cea mai mare parte, în multe momente chiar sterilă, cu excepția unor mici și sporadice artificii artistice, principala izbândă a volumului din acest punct de vedere fiind înscrierea într-o zonă experimentală a poeticii autohtone, spațiu în care Sebastian Big este una dintre figurile relevante.

/

Spre lumea de dincolo de cifre

Blaga Mihoc, Avuție și reformă, Editura Primus, 2021

Cronicar de carte, eseist și publicist cu vână polemică, autor a nu mai puțin de 17 opuri având drept teme de analiză secvențe ale istoriei, mai cu seamă legate de Biserica greco-catolică, Blaga Mihoc și-a câștigat un loc binemeritat în galeria cu personaje locuite de un spirit hâtru, șlefuit și spilcuit. A răvășit kilometri întregi din arhive de aici și de aiurea, s-a luat adesea de piept cu cei ce abuzau istoria de pe redutele amatorismului temerar, nu i-a iertat nici pe cei ce se îngrășaseră puhav la ieslea naționalismului vâscos, a combătut, din disperare și cu o anume maliție, în agora pestriță a opiniilor politice și s-a înhămat, ca profesor universitar, la imposibila misie de-a „furaja” cu jăratecul cunoașterii generații de tineri stingheri, cei mai mulți dintre ei apatici, cu palori evidente în chestiunea culturii generale, dar cât se poate de cool și de trendy, din perspectiva aroganței de-a deveni posesori de diplome academice. Cu aplicație și-o abia detectabilă ironie, magistrul le-a cultivat studenților săi, pe cât i-a stat în puteri, iubirea de filosofie și istorie, le-a atras atenția că bunul simț sau devotamentul nu sunt capricii demodate sau opțiuni futile într-o viață imaginată și construită după un proiect demn și onorabil. Risipit cu har în atâtea direcții, s-a străduit, ceea ce este atât de rar astăzi, să rămână consecvent (dar nu încremenit) de la premise la concluzie, atașat ferm acelei paradigme a intelectualului brevetată de generația interbelică. Cărțile scrise s-au prins, docile și simandicoase, într-un șirag, asemenea unor mărgele produse de o minte migăloasă, niciodată comodă, ci întotdeauna gata de rebeliuni și trăsnăi. Cartea de față nu face excepție. Chiar dacă nu și-a propus să-l uimească pe cititor cu speculații îndrăznețe sau cu analize iconoclaste, ea are meritul de-a înfățișa un tablou exact și pregnant cu date privind mediul economic al județului Bihor din perioada interbelică, mai cu seamă situația privind proprietățile și resursele financiare ale Episcopiei Bisericii Unite cu Roma, dar și a celei Romano-Catolice. Chestiuni mai puțin spectaculoase vin acum și întregesc producția editorială a autorului de față, fructificând  judicios studiile doctorale în chestiunea Reformei agrare din 1921, teză publicată și într-un volum de sine stătător (1994).

Avuție și reformă obligă la o lectură atentă, nelipsind tabele cu cifre și procente, date cadastrale adunate de prin registrele arhivate, rapoarte și documente privind titlurile de proprietate, contractele de vânzare-cumpărare etc. Fără o acuratețe impecabilă a detaliilor un astfel de demers ar fi fost imposibil, reclamând o minte calculatoare dublată de una capabilă și de sinteze, astfel încât să fie posibilă o imagine sinoptică, din care să rezulte sensul întreprinderii, dar și importanța ei.

Ce mărturisește Avuție și reformă? O muncă de chinez bătrân, surprinzătoare în raport cu temperamentul celui ce a comis-o.

Opul impune prin masivitate, iar apoi prin acuratețea mai sus invocată. Dincolo de cifre, tabele, anexe și procese-verbale, dar tocmai în lumina unor astfel de consemnări seci, este desenată o realitate bazală, modalitățile de trai și de angajamente sociale, sunt decupate relațiile dintre instituții, precum și acelea din Biserică și enoriași, sub impactul unor principii ce țin de randament, muncă, beneficiu, pagubă sau credit. Nu Dumnezeu și Pronia sunt invocate aici, ci impactul dintre scopuri, decizii, aspirații, balanțe de venituri și cheltuieli, inventare de bunuri sau de suprafețe agricole și amenajări silvice, ca suport al averii și ca fundament al existenței de zi cu zi. Un inventar pe localități, acestea făcând parte din nu mai puțin de 13 plăși, cărora li se adaugă orașele Oradea și Beiuș, este menționat în amănunt pentru a reuși ridicarea din planul geografic în cel al bunurilor, serviciilor și finanțelor, după aplicarea reformei agrare din anul 1921, cu exproprierile și împroprietăririle înfăptuite. Așteptările au fost doar în parte răsplătite, căci împroprietăririle nu i-au îndestulat pe cei aflați la talpa țării. Iată mențiunea autorului: „rezultatul lucrărilor de reformă agrară nu mulțumise întrutotul masele de țărani bihoreni din satele de munte. Bilanțul lor dovedește, totuși, în ciuda acestor nemulțumiri, că în anii 1922-1923 în plasa Beiuș organele de expropriere și împroprietărire au activat intens, împroprietărind comunele cu păduri și pășuni comunale, atribuind îndreptățiților loturi pentru cultură și locuri de casă” (p. 182). Unele socoteli au ieșit cu beneficiu, iar altele au rămas la nivelul năzuinței, dar nu acesta a fost cel mai important lucru. Miza a fost una uriașă, angajând eforturi ale administrației de a se face dreptate (măcar parțial) și de-a răscumpăra în acest fel eforturile, suferințele și sacrificiile dintr-un război a cărui traumă nu a putut fi uitată, dar care a încununat Marea Unire. Ceea ce rezultă, la scara județului, este o înfățișare realistă a existenței celor mulți, adesea amenințată de sărăcie și ruină, dar permanent animată de speranță și hrănită din sudoarea frunții, din munca fără istov a tuturor celor care dădeau substanță și trăinicie satului tradițional, într-o Românie eminamente rurală. Cartea lui Blaga Mihoc este o mină de informații utile pentru toți cei ce doresc să-și caute obârșiile și să-și legitimeze rădăcinile, dar mai ales pentru cercetători și documentariști.

Prin felul său de-a fi, ca om și ca istoric, Blaga Mihoc nu scapă niciodată nesesizat sau, altfel spus, nu-l învăluie nicio clipă indiferența semenilor.

Aproape de fiecare dată, Blaga Mihoc a propus cărți croite după o îndelungă zăbavă în arhive. De aici autenticitatea și noutatea textelor. Pentru a dovedi asta, în afara cărții de față, poate că două exemple vor fi edificatoare. Primul dintre ele se referă la Judecata cea dreaptă (2012). Prin documentele scoase la lumină (protocoale încheiate de Consistoriul greco-catolic din Oradea-Mare) sunt înfățișate moravurile și problemele comunității precum și natura extra-confesională a relațiilor dintre cler și mireni pe un ecart temporal semnificativ (1751-1838). Viața reală din acele timpuri este reconstituită în baza unor procese survenite în momente de cumpănă din viața cuplurilor, dar aflate, din pricini diverse, în pragul divorțului. Un adevărat „bâlci al deșertăciunilor” se configurează, indicându-ne fără putință de tăgadă, că oamenii sunt aceiași, nemodificați o dată cu trecerea veacurilor, în privința pasiunilor, a slăbiciunilor debordând în păcate și povești de amor croite din sentimentele și disperările unor oameni simpli. Dincolo de judecată, indiferent cât de imparțială sau dreaptă ar fi aceasta, rămâne fiorul pătimaș, acea nebunie sacră de care vorbea Platon prin gura lui Socrate, adică iubirea.

Al doilea exemplu trimite la o altă carte, o monografie amplă, Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922), abordarea fiind una de profunzime și nuanță, fără a evita, din considerente de fals respect, să discute relația tensionată dintre Leul de la Șișești și episcopul greco-catolic de Gherla, Ioan Szabó. Argumentele vin în cascadă, dar niciodată în baza unor speculații din vârful pixului, ci totdeauna în urmarea firească a fondului de arhivă consultat. Desigur, nu lipsesc judecățile de valoare, pentru că istoricul nu este un factolog laborios, castrat de idee, ci perfect adecvat unor comentarii și interpretări riguroase, lipsite de clamori sau encomioane complice. Toate acestea sunt îndrituite în baza unei activități de-o viață consumată în aerul plin cu fantasmele și vrăjile istoriei respirat în muzeele prin care și-a lăsat, ca vamă, anii. Dincolo de ceea ce cu toții numim curriculum vitae, prestigiul unui istoric ține mai cu seamă de aceste imponderabile, de seducțiile împărtășite, asemenea unui ritual magic, în singurătatea austeră a lăcașului în care trecutul se odihnește în lucrurile păstrate de ciurul istoriei, pentru lacomele ispite ale visătorilor fără leac.

Prin felul său de-a fi, ca om și ca istoric, Blaga Mihoc nu scapă niciodată nesesizat sau, altfel spus, nu-l învăluie nicio clipă indiferența semenilor. Pe de altă parte, nu face parte din tagma celor adulați la unison, tocmai pentru că îi lipsește cu desăvârșire conformismul. Sunt dintre cei care îl apreciază și-l curtează, în speranța unei relații de amiciție, sunt, apoi, alții care îl invidiază, iar în al treilea rând pot fi identificați și cei care, din resentiment sau frustrare, îl disprețuiesc. Toate aceste atitudini sau trăiri sunt, simultan, motivate, în funcție de profilul de personalitate al celui cu care intră în contact. Uneori, din cauza unei firi ce nu acceptă târguieli cu iz de iertăciune, anumite ieșiri dintr-o matcă altminteri blândă și culantă pot dezlănțui episoade conflictuale, asemeni unor scurte furtuni de vară, pentru ca mai apoi totul să se calmeze, seninătatea cerului făcând implauzibile tunetele și fulgerele iscate din mâniile lui Blaga Mihoc, necenzurate de motivații ce țin de curtoazie sau falsa condescendență. Este de dorit, în numele propriului lor bine, ca maeștrii simulacrelor, precum și adepții compromisurilor să fie prevăzători…

Ce mărturisește Avuție și reformă? O muncă de chinez bătrân, surprinzătoare în raport cu temperamentul celui ce a comis-o. Spre folos, nu spre ponos.

/

Ion Mircea – arborele cel vechi din paradisul uitat

Când a debutat editorial în 1971, Ion Mircea era Enchiridion, kouros-ul generației clujene a Echinoxului multilingv, un Ariel slobod care îl putea persifla pe Prospero fără teama de a fi pedepsit: „umil și tandru sub părul lui fenomenal,/cum cineva i-ar fi așezat pe creștet un animal de aur”.

Prima carte pe care i-am citit-o a fost Copacul cu 10.000 de imagini (Ed. C.R., 1984). N-o spun doar eu: este probabil cea mai bună carte a poetului, iar în 1984 el a fost declarat, la finalul unei anchete literare, cel mai popular poet al acelui an. Numai dacă ne gândim că trăiau, scriau și publicau poeți ca Virgil Mazilescu, Cezar și Mircea Ivănescu, Dan Laurențiu (ce carte faină, „Privirea lui Orfeu”!), Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu și alții ne puteam da seama de competiția (amicală, ce-i drept) care se putea isca într-un mediu literar atât de puternic. Plecase de un an Nichita Stănescu, cel despre care Ion Mircea avea să declare cândva că ar fi onorat să-i fie locotenent, iar Virgil Mazilescu se stingea în vara acelui an, după ce în 1983 publicase Guillaume, poetul și administratorul. Deja, prin 1975, Nicolae Manolescu afirma despre I.M. că acesta face parte din familia de spirite a lui Nichita Stănescu, scriind „într-o limbă abstractă și concretă totodată”.

Totuși, dincolo de etichetarea prețioasă (în dubla accepție semantică), Ion Mircea descoperise propria lui lume și mai ales capacitatea de a produce metafore puternice pornind de la Idee (cum spunea criticul literar pomenit), dar lepădând în mersul poemului pieile abstracte până la a se arăta într-o diafanitate aproape neverosimilă (inclusiv pentru limbajul estetizant și calofil al epocii). Așa zicând, Ion Mircea își depășea vizual, în jocul de rubik al imaginilor iscate, maestrul printr-un soi de gracilitate și fulguranță care făcea ca versul său să fie undă și corpuscul în interiorul aceluiași enunț poematic, cu o carnalitate a limbajului care lipsea adesea din poemele trimbulinde ale lui Nichita. Un poem de dragoste cum este „Cu vremea și ochii tăi”, din volumul de debut, arată un poet ceremonios, mai puțin dispus la artificii ludice decât N. S., un „alchimist medieval strecurând sângele îngroșat al poemului în atâtea eprubete și alambicuri până când acesta devine o transparență neutră (Marin Mincu, O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea, Ed. Pontica 2007): „Cu vremea și ochii tăi vor ajunge/ două mari întunecate păpădii. / Mai ușor aluneci întru nemișcare/ dac-aș adormi cu fața către cer/ auzind/ și golurile dintre lumi./ Dar ulmi cu pielița subțire/ ca în ureche la miei/ mestecenii de sticlă gri/ când se întinde-n somnul tău Etherul/ și nu-l mai poți opri./ Cu vremea și ochii tăi vor ajunge/ două mari întunecate păpădii.” Delicat în gestică, giacomettian în mers, însă intuiții ca ale poetului la debut nu se găseau pe toate drumurile!

Mai curios și cu un discurs poetic mai racordat la sacru decât excentricul Nichita – acesta dedat la abstracțiuni într-un grad care desemna mai degrabă un soi de parazitare a filozoficului, în datele lui reader’s digest –, Ion Mircea tenta o cale misteriozofică, orfică, cu repetate descensiuni în arcanele unei tradiții pe care o depunea pe zăpada paginilor precum apar ghioceii în plin nămete al iernii („invoc în ursprache cea mai veche amintire a mea”). Ursprache, ca și în poemul cu acest titlu, reprezintă fascinația poetului față de limbajele primordiale, acolo unde cuvântul denumea automat corpul, obiectul, afectul născut ca porfirogenet: „Aura lucrurilor care nu au fost lucruri de la început/ și presentimentul copilului că va fi copil până la sfârșit// țineam în dinți ca într-un clește/ un mic meteorit de cleștar/ pe de o parte respirația pe de alta lumina lovindu-l/ era simpla limbă vorbită în ținuturile acelea/ din care sărutul a dispărut cu mult timp în urmă/ interzis de religia sorilor dubli”.

Mircea este un gnostic de extracție blagiană inițiat în renașteri și în disoluția activă în mareele universale din care ieșim și unde vom reveni, îndrăgostit de paradoxe, fervent al stărilor și imaginilor cuantice.

Dar poetul nu este doar un traducător de oculte intuiții sau de verificate concepte, un eventual paj heideggerian al arheologiei cuvintelor. Poezia în care ne invită ceremonios și protocolar mai mereu reprezintă amprenta indenegabilă a cuiva care poate că vede idei, dar le înfățișează într-un trup feminin nețărmurit, fractalic și ispititor cum este lumea la debut: „În rocile de vârstă înaltă/ ne-am întâlnit: două pulberi magnetice./ lumile și-au pierdut uverturile/ și-au pierdut geneza și odată cu ea seninul/ și iată-ne venind cu amintirea unei lumi senine,/ meteoriți carbonici ne aduceau valize cu diamante/ ca puii de rândunică aveam gurile purpurii și mai mari/ decât capul (…)// în rocile de vârstă înaltă/ două pulberi magnetice –/ îți mângâiam umerii, coapsele,/ ce mulțime de brațe, de ochi și de tâmple,/ pântecul tău ca magma era și ca nisipul mării și ca miezul de pepene roșu/ iar colinele tale pururi verzi./ iată de ce maseurii sunt orbi.// taci, omule,/ ești un popor prea mic” („Două pulberi magnetice”, vol. Tobele fragede).

Antologia Terra balerina (Ed. Paralela 45, 2012) este imaginea cu care s-a prezentat poetul la momentul când a devenit laureat al Premiului Mihai Eminescu, un potpuriu din cărțile, puține la număr, pe care Ion Mircea le-a publicat din 1971 încoace: Istm (debut), Tobele fragede (1979), aclamata Copacul cu 10.000 de imagini (1984), Piramida împădurită (1989), Poezii (1996), Șocul oxigenului (2002), Manuscrisul din insula Elefantina (2012). În ciuda mixajului pe care l-a preferat (poemele nu sunt alese în ordinea apariție, ci se supun unui suflu care amestecă epocile), este un ton unitar-poliedric de la un capăt la altul al acestui florilegiu, o amprentă, o marcă Ion Mircea, ștanța unui poet cu adevărat inspirat, un scriitor de rune pe care, citindu-le, ți le amintești așa cum recunoști norii, deși nu le știi numele („Munții cei mai înalți ai Olandei sunt norii…”). Mereu atras de ceea ce numim regresie amniotică, depozitar al memoriei care se plimba pe deasupra apelor pe când nu erau oameni și nici scris, Ion Mircea iubește acea epocă prenatală, în care vede leagănul pierdut al ființei umane: mar adentro pe care o pierdem la naștere, un paradis uitat și regăsit zi de zi, un mare papirus pe care scriem și suntem incrustați de inițiați care veghează.

Mircea este un gnostic de extracție blagiană inițiat în renașteri și în disoluția activă în mareele universale din care ieșim și unde vom reveni, îndrăgostit de paradoxe, fervent al stărilor și imaginilor cuantice: „Am văzut lumina zilei într-o noapte./ țipătul meu de atunci m-a urmărit/ multă vreme și-mi aduc aminte/ cât de tulburat eram auzindu-mi/ vocea, care era vocea mamei mele. (…)// așadar/ m-am uitat la ceas/ și m-am născut./ schimbasem însă fusul orar./ ca la înconjurul Pământului,/ eu decolasem sâmbăta și am aterizat/ mai devreme cu o zi,/ într-o vineri./ și sentimental acesta/ că sunt mai tânăr decât mine însumi/ m-a însoțit toată viața. (…) //amețisem ușor. mama/ nici vorbă,/ mă înconjura din toate părțile/ ca un zid chinezesc, numai că/ imponderabilii pierd fără voie abscisa./ orizontul/ se transmite vertical / de la mamă la făt…” (Șocul oxigenului). Acest poem partenogenetic este totuși definit de o suită de imagini filtrate de o memorie a increatului, un poem-păun cu evantaiul la apus, fără acea voce decisă pe care o simțeai în poemele puternice, marcate de gravitas, din Copacul cu 10.000 de imagini și chiar din Piramida împădurită. Acolo poemele țintesc un soi de frumusețe, inclusiv atroce, seduc prin concentrare și un gust care satisface toate simțurile – căci poezia adevărată are toate mineralele de care trupul (cititorului) are nevoie. Limba însăși comandă ceea ce mănâncă cu plăcere, e un soi de animal care știe gustul animalelor care au mâncat înaintea ei. Entelehii lirice, mandale poetice, cărți străvechi ale morții și învierii – în siajul unor asemenea ecuații celeste lucrează în filigranul emoției acest poet născut pentru a dezveli pleroma în fața ochilor noștri obosiți de imagini comune. Și totuși…

Un poem care îl exprimă pe concentratul Ion Mircea, acel poet al esențialelor (cititor la De ente et uno sau Heptaplus) este „Dublul” (din vol. Tobele fragede), o confesiune a unui isihast care știe că poate coborî fiindcă a urcat cândva prea mult, iar acum privirile i-au prins rădăcini în țărâna primordială.

Forța lirică, aceea care impune o voce, un tunet, iar nu un izvor susurând în poienița (druidică) sau o jonglerie mirobolantă cu afecte și focuri bengale, este de regăsit în poeme precum „Mașina de măcinat cafea”, amintirea stranie a unei căderi în protoistoria sacrificiilor umane: „într-o alta dimineață eram singur și ascultam./ glasul confuz al mașinii de măcinat cafea./ Mă îmbăiam/ într-o mireasmă vie (de mulatră ieșind din mare-n văzduh)/ apăsând cu podul palmei capacul transparent/ al mașinii de măcinat cafea și simțind cum mă fură/ trepidația-i ușoară./ Curând/ zgomotul inițial avea să se stingă./ Să se stingă în altceva decât liniștea./ Căci am început/ parcă din senin să aud o împletitură/ de voci intraductibile un uruit/ persistent de lanțuri un bici tăind tufișurile și după foarte puține secunde/ o rumoare crescândă precum a faimoaselor ploi cu broaște/ antice monede sau nisipuri roșii./ Apoi deodată distinct un număr de împușcături –/ și plânsetul vânatului care era un om./ Și din nou uruitul/ de cătușe și lanțuri; și/ procesiunea/ de voci sub teroare;/ și lătrăturile ogarilor care se îndepărtau la/ somațiile/ vântului.// Doamne gândeam/ prin/ Columbia sau/ Etiopia cândva/ fragmentul acesta de viață derulat fulgerător/ va fi fost înregistrat în memoria/ arbuștilor de cafea din preajmă încât după sute de ani/ aceste boabe de cafea prin măcinare/ să reproducă întocmai ordinea de atunci a sunetelor/ ca din pâlnia/ gramofonului./ Moartea/ omului vânat din/ Columbia/ sau din/ Etiopia – bându-mi eu pe urmă cafeaua –/ mi-a încolțit în creier și iată-i/ Pomul imens/ pe care urca pitonul de aur al morții în spirală/ spre imaginara-mi senectute: un mic animal/ pe care fascinația și spaima l-au exilat acolo sus/ pe crenguțele cele mai fragile/ laolaltă cu fructele și cerul.” Poemul este plin de forță și compasiune –  ar fi putut face carieră internațională înaintea altor produse din gama literaturii care denunță colonialismul, dacă ar fi fost tradus și prezentat unde trebuie. Lucia Țurcanu (Elemente manieriste în poezia neoexpresioniștilor români, revista Diacronia, 2009), în siajul interpretării mai vechi a lui Marin Mincu, avea dreptate să remarce că finalul poemului este diluat prin apelul la imagini de tip concetto. Pur și simplu se răsfață, explică în loc să lase misterul acestei viziuni în suspensie (sau în mintea cititorului). Narcisismul congenital al poetului o ia înaintea meseriei care cere concizia supremă.

Un poem care îl exprimă pe concentratul Ion Mircea, acel poet al esențialelor (cititor la De ente et uno sau Heptaplus) este „Dublul” (din vol. Tobele fragede), o confesiune a unui isihast care știe că poate coborî fiindcă a urcat cândva prea mult, iar acum privirile i-au prins rădăcini în țărâna primordială: „E încă departe de-a se lumina de ziuă și încă mai departe/ de-a ne lămuri în toate privințele, împărtășesc destinul/ unui bătrân de două ori încovoiat de mijloc/ din Adorația magilor/ cea pictată pe pânză concavă. Probabil că beatitudinea/ nu mi s-a șters cu totul de pe fața schimonosită./ întreaga mea înfățișare vorbește despre o coborâre/ și, într-adevăr,/ îmbătrânind la munte, eu am copilărit în cer./ Privirea mi-o înalț tot mai rar din țărâna cea albă,/ puțin adus de spate,/ las impresia vie că am dezhumat/ un glob uriaș, dar invizibil./ stau în noapte gârbovit,  cu brațele ca niște nori legănându-mi-se pe lângă corp/ și amintindu-mi, sunt mântuit și mut”. Ceea ce dă intensitatea acestei poezii este sonoritatea muzicală (dar și liniște interioară, ataraxie) pe un portativ unde poetul este un pianist cu trei mâini, ca într-un poem al său, un maestro al prestidigitației care subjugă asistența în vreme ce chipul îi rămâne trist, aproape impenetrabil. O tristețe prenatală irigă poezia sa, un soi de apă a morților care se ridică în vârful picioarelor, dar nu pentru a dărui viața, ci pentru a înlănțui ființa mută de durere, captivă unei suferințe nenumite: „Stinge. Am să stau așa pe-ntuneric./ de-atâta plâns mi-a putrezit și ușa / cu ochii încă buni învăț tăcerea/ și orbii învață limbi străine./ gazul lenticular al unor bătălii navale/ deasupra mlaștinii secate și fisurate aparent/ precum pupila. Dumnezeu/ cu pămătuful soarelui în mână/ săpunește noaptea un obraz al morții./ și vom încredința luminii înfățișarea lumii/ spre a-i păstra secretul./ apoi mi-au jupuit și chipul și au pietruit cu el pământul./ stinge. am să stau așa pe întuneric” („Chipul”). Ipostasul unui om, adică tot ce este mai apropiat de chipul de necuprins al Domnului, imaginea sa oglindită în cutele acestei hărți umane în care se pot citi semnele timpului – iată distrugerea cea mai însemnată din univers atunci când se întâmplă.

Lungul poem „Holograful” este un cântec la orgă interpretat de un tânăr „cu păr ambiguu, de 11 ani netăiat”, o prelungă trecere dintr-o cameră (a minții) într-alta, un poem odiseic care începe pe Aleea Melancoliei și se termină „în palatul unei guri imense”, unde ești așteptat de moartea ta calmă: „…copil fiind am văzut primii morți. din atitudinea lor am/ deslușit de atunci o pace fără seamăn, o liniște cum nu e/ cu putință pe pământ sau pe alte corpuri cerești, în spațiul/ a cărui nemărginire, pentru o memorie încă neîncărcată de/ moarte, se revelează numai în nopțile limpezi. să fie un/ adevăr că nefericiții prieteni ai semințelor de mac pot auzi/ cum tulpinile macilor se dezvoltă? și cum trupușoarele lor/ purpurii se desfac? și cum acestea, pe urmă, se preschimbă-n minusculele încăperi ale fructului, cu sunet lemnos?/ liniștea noastră e de bună seamă zgomot peste uniunile/ morții… (fragmentul 19).

Poemul titular al cărții din 1984, „Copacul cu 10 000 de imagini”, rezistă la proba timpului și a relecturii: aceeași amară însingurare, unicitate și fervoare de a fi altceva în șirul elementelor cunoscute și necunoscute, în edenica stare a unui fruct uman al naturii, o posibilă verigă lipsă în devenirea ființei: „Dormeam pe pământ învelit în ziare precum aurul/ cu vărsat de vânt al portocalei în hârtie de ambalaj/ cu singura deosebire că nu eram aromat/ ci fericit. Trupul mi-l purtam/ cum ochelarii de soare pe întuneric. Dincolo/ și dincoace de lentilele portocalii/ însuși crângul înflorit de portocali dormea/ în orice moarte/ bântuie o boare primăvăratică/ și cine nu a recunoscut/ cine n-a identificat/ orbitoarea zăpadă cu fecalele zeilor/ n-a văzut niciodată cu ochii primitivi ai morților./ dacă ne-am concentra zi și noapte/ asupra unui arbore genealogic/ (asemenea preoților asupra Arborelui cu 10 000 de imagini/ cartea vegetală din Tibet) ar mai fi imposibil/ să răsară într-o mai veche dimineață soarele?”. Cartea însăși este epicentrul creației ulterioare a lui Ion Mircea, un fel de rotativă cosmică, dar și mundană, a Cărții misterioase pe care o citește și la care este invitat să scrie. Poeme din același volum, precum „Conserve pentru rege”, „Koan”, „Nu cadavrul înlănțuit”, „Lecția de inițiere”, „Lucrări și zile, „Alsacianul din Alasaka”, „Vai nouă, faraoni”, „Negresa albă”, sunt parte rezistentă a unui rozariu mistic pe care poetul îl poartă în drumurile sale spre infinit, aidoma călătorului ungur urcat pe Corabia lui Noe, ambuteiajul cosmic relatat în termenii vulgului comic fără voie („lela, pe pustiu de gheață”) și care acum povestește ca la teatru odiseea într-o limbă română stâlcită, cu comice inserturi din maghiară și nemțească: „După 70 de zile apa a inghețat tun./ Noe și familia său/ și șapte animale pure/ ai coborât de pe corabia/, ai uitat peste lume de gheață și ai inălțat uitari de gheață/ către Dumnezeu./ Animale neintinat și familia lui Noe ai imbracat in pânza/ de la corabia/ și in blana de la animal mort/ și umblat lela pe pustiu de gheață.// (…) Numa’ Noe stat pe gânduri, stat pe gânduri, / și inima la el a inghețat și limpezit ca fructe lăsați iarna/ in geam. / Pe urmă a prins focul pe corabia/ cum țigan prinde focul pe parchet in apartament. (Căci/ Primărie/ deci ai dat la nomazi casa in bloc? intreb./ Și tot io vă lămurești: / nahat,noi nu „ești țigani ai universului”?) // (…) Și Noe printre plins a inceput să roage:  cuci am păcătuit noi, Doamne-Dumnezeu? / Cuci am greșit la Tine să scuipi pe noi sâmbure în întuneric? / Cuci am greșit să uiți aici la noi pe gheață în duhoarea/ nostru și de la pește că ai împuțit cerul? / Deci ai pedepsit țări și schimonosești la ele într-un/ mormânt cu pește, intr-o cherhana? / Zile și noapte ai păsărit pe noi și corabia în iad ca într-o icre negre. / Unde-i pădure, cu apa verde, unduitor? / Unde-i Pământ cu muzică și dans în dânsul? / Spui o dată, Doamne-Dumnezeu, chind visăm și chind nu, / și iartă la mine că ai pus nod în papură. Amin.” (Corabia lui Noe). Poemul e plastic la culme, înfățișarea unei lumi care se naște sub privirile noastre din noua epopee rostită de o „străină” gură, dar atât de autentic re-creativă că intri automat în jocul lingvistic și lumea creată de povestitor!

Limba de nou Iov a acestui poem este babelul transilvan pentru care s-au străduit și au lucrat frumoșii poeți români, maghiari și germani cândva, un rai terminus, ironic, subtil testamentar, de la Ady Endre, Petöfi Sandor, Attila József, Peter Motzan, Franz Hodjak, până la Goga, Blaga, Baconsky și poeții Echinoxului (un tribut adus acestei frății culturale pare poemul acesta), din rândul cărora a ieșit unul dintre cei mai baroci și angelologici poeți români. Ion Mircea este numele său în actuala Pleromă.

Din „Manualul Vânătorului de Poeți”, în curs de elaborare

/

Convorbirile cu Cioran, o comedie a erorilor

Convorbiri cu Cioran, Editura Humanitas, 2004

În urmă cu câţiva ani, întocmeam un soi de erată la Caietele lui Cioran, cu prilejul noii ediţii într-un singur volum ce tocmai apăruse la Humanitas, semnalând câteva dintre erorile şi inexactităţile care, e drept, mai ales din vina editorului francez, se strecuraseră în mod regretabil şi în ediţiile româneşti ale cărţii. Mi s-a părut important să fac respectivele rectificări, cu gândul atât la cercetătorii operei lui Cioran, care ar fi putut trage oarece profit din precizările mele, cât şi la o viitoare ediţie a Caietelor, în care aceste erori puteau fi remediate. Articolul a apărut în numărul 1 din 2017 al Familiei, efortul meu nefiind cu totul inutil: „erata” pe care o întocmisem a ajuns în cele din urmă în atenţia redactorului de carte de la Humanitas, ba chiar şi a celui de la Gallimard, care se ocupa atunci de ediţiile Cioran.

Şocant e faptul că greşelile apar chiar din primele rânduri ale cărţii.

Intenţionasem să fac acelaşi lucru şi cu volumul Convorbiri cu Cioran; am tot amânat acest proiect, mai ales că descopeream noi şi noi greşeli şi inadvertenţe, dar iată că, în cele din urmă, i-a venit rândul. Din nou, nu e vorba de o simplă erată, a cărei necesitate s-ar impune din vina vreunui corector grăbit; în plus, spre deosebire de Caiete, erorile pe care le-am depistat în Convorbiri nu doar că sunt mai numeroase, dar sunt chiar mai grave. Îndreptarea lor mi s-a părut cu atât mai importantă, cu cât interviurile pe care le-a acordat Cioran de-a lungul timpului sunt una din cele mai preţioase surse de informaţii cu privire la viaţa şi opera sa. Am utilizat ediţia din 2004, aceasta conţinând patru interviuri în plus faţă de cea din 1993.

Şocant e faptul că greşelile apar chiar din primele rânduri ale cărţii. La întrebarea lui François Bondy „Cum aţi ajuns în această locuinţă?” (cea aflată la celebra adresă rue de l’Odéon nr. 21), Cioran dă un răspuns cel puţin bizar: „Datorită simbolismului literar.” (p. 5). Oricâte bizarerii ar avea Cioran şi oricâte afirmaţii paradoxale ar fi în stare să născocească, nu e vorba în acest caz, desigur, de niciun „simbolism”. În original lucrurile sunt clare, căci răspunsul lui Cioran e „Datorită snobismului literar”, referirea fiind la o „misită”, căreia îi dăruise una din cărţile sale cu dedicaţie pentru a o convinge să-i facă rost de o locuinţă.

Astfel de erori de transcriere (survenite probabil în cursul traducerii) se întâlnesc des în carte. Unele sunt grave, fiindcă denaturează complet sensul afirmaţiilor lui Cioran în chestiuni de maximă importanţă pentru înţelegerea personalităţii sale. Iată un exemplu din interviul acordat lui Lea Vergine, unde sensul e inversat: „Cărţile mele dau o idee completă despre mine dintr-un motiv limpede, pentru că scriu numai în momentele de descurajare, pentru că nu scriu când sunt mulţumit” (p. 151). Un cititor atent realizează imediat că în loc de „completă” trebuie citit „incompletă” – dar, hélas, trăim într-o lume prea grăbită pentru a ne permite luxul să citim cu mare atenţie…

În alt loc, vorbind despre importanţa pe care o are scrisul pentru el, Cioran îi spune lui Bogavac Le Comte: „succesul este un mod de eliberare de tine însuţi şi de obsesii” (p. 261). Cunoscând aversiunea sa faţă de succesul literar (o altă năstruşnicie a răşinăreanului, ce poate fi luată drept bizarerie de artist, dar care e perfect explicabilă – şi chiar e explicată de el însuşi în câteva ocazii), fraza pare ciudată, chiar dacă, la limită, ar putea fi admisă. Doar că, din nou, originalul contrazice traducerea: „scrisul este un mod de eliberare” spune în realitate Cioran – una dintre ideile pe care le tot repetă în interviuri.

Nu voi enumera toate greşelile pe care le-am depistat, cele mai multe neavând importanţă. Nu pot însă să nu mă minunez ce feste îi poate juca traducătorului neatenţia, ca în interviul intitulat „Epoca epigonilor”, acordat lui George Carpat Foche (sau Georg Carpat Focke), în care putem citi cu stupefacţie: „Am avut marele noroc să mă pot desprinde de universalitate…” (p. 238). Ideea că Cioran fugea de universalitate ca dracul de tămâie ne dă fiori, însă ne mai vine inima la loc când realizăm că de fapt se referă la desprinderea de universitate, fiind de părere că filosofia de tip academic e prea impersonală. Mai semnalez o greşeală similară în interviul dat lui Michael Jakob, unde aflăm că la cincizeci de ani eternului student Cioran i s-a comunicat că nu mai poate lua masa la cantina Sorbonei, căci a depăşit vârsta permisă (p. 293). În realitate, avea patruzeci, motivul pentru care traducătorul l-a „îmbătrânit” cu zece ani rămânând un mister.

La categoria neglijenţe, cele mai supărătoare sunt greşelile în ortografierea unor nume.

La cele de mai sus se adaugă una de-a dreptul curioasă, fiind o combinaţie între o posibilă eroare a intervievatorului şi una a traducătorului (!). „Era între 1920 şi 1927, epocă de nelinişte permanentă”, citim în interviul Sylviei Jaudeau, Cioran adăugând: „Rătăceam noaptea pe străzi, pradă unor obsesii funebre.” (p. 212). Oricât ar fi fost de precoce, este extrem de dificil să ni-l imaginăm pe Cioran la doar nouă ani, rătăcind noaptea pe străzile din Sibiu, chinuit de frământări existenţiale. E vorba desigur de o eroare de lecţiune, anul fiind în original 1926. Chiar şi aşa, la 15-16 ani, e puţin probabil ca adolescentul Cioran să fi avut „de câteva ori experienţa extazului”, cum afirmă câteva rânduri mai încolo, astfel că avem motive serioase să bănuim că Sylvie Jaudeau a comis, la rândul ei, o greşeală; în realitate, extazele la care se referă Cioran au survenit în anii ’30, o perioadă extrem de frământată, cu insomnii perpetue, pe care el însuşi o situează de cele mai multe ori între 1930 şi 1937. Nu rare au fost situaţiile în care cercetători dintre cei mai serioşi ai vieţii şi operei lui Cioran au preluat aceste date tale quale (vezi articolul meu „Pe culmile insomniei” din Familia nr. 9/2019).

La categoria neglijenţe, cele mai supărătoare sunt greşelile în ortografierea unor nume: Dupont în loc de Dupront (director al Institutului Francez din Bucureşti, personaj extrem de important, căruia Cioran îi datorează plecarea în Franţa – p. 263), şi Michaud în loc de Michaux (fiind vorba de celebrul poet Henri Michaux, greşeala e de neiertat – p. 264).

Unele dintre aceste informaţii greşite, datorate redactării neglijente sau, în unele cazuri, traducerii defectuoase, au fost preluate în diverse studii întocmite de către exegeţi ai lui Cioran, perpetuând neînţelegeri sau fiind chiar sursa unor concluzii eronate. De parcă n-ar fi fost de ajuns, Cioran însuşi a contribuit din plin la deformarea adevărului, repetând până la saţietate în aceste interviuri că anul în care s-a despărţit de limba română, începând să scrie în franceză, a fost 1947; în realitate, ruptura a survenit cu un an mai devreme, în 1946, aşa cum susţin unii cercetători (demonstraţia poate fi găsită în articolul meu „Offranville, 1946: o despărţire a lui Cioran” din Familia nr. 11-12/2017). În van, căci vorbele „scepticului de serviciu” au fost luate drept literă de lege, fiind răspândite cu nonşalanţă în cele patru zări de hoardele de exegeţi de ocazie, fără o minimă verificare…

Cum n-am avut răbdarea să confrunt textul în întregime cu originalul, e posibil să mai fie şi alte greşeli de transcriere ori de traducere. Având în vedere şi timpul trecut de la ultima apariţie, o reeditare mai exigentă a Convorbirilor cu Cioran s-ar impune, cu certitudine.

/

Cea mai năpăstuită dintre toate îndrăgostitele

Margareta Marițoiu, Iubirea mea a fost un vis (poezii), Timișoara, 1936

Fiece poetă nefericită e, firește, cea mai nefericită. Unele însă atît de tare, încît, omenește, nu e cum să nu te apuce mila. Cum, bunăoară, în cazul Margaretei Marițoiu. Rar poetă mai îndrăgostită și mai năpăstuită din această pricină decît Margareta. Sînt multe (chiar prea multe) poete trădate și abandonate, multe poete a căror iubire totală a fost răsplătită numai cu ingratitudine, dar parcă nici una nu are inima atît de sfîșiată precum e a Margaretei. Și nici una nu se vaită chiar atît de aprig și de deschis – de sincer, să zicem – precum o face ea. Încă din titlul cărții – Iubirea mea a fost un vis [1] – sîntem preveniți că urmează dramă. Și chiar urmează: disperări, gemete și lacrimi de iubire trădată. Nimic altceva în toată cărțulia decît jale și jăluire.

Ca multe alte poete părăsite, și Margareta crede că devoțiunea e o monedă erotică forte și ea poate converti nepăsarea în compasiune.

Chiar de la primul pas ne întîmpină manifestul de doliu al Margaretei: „Iubirea mea, a fost un vis…/ Doar m-a mințit și a trecut,/ Lăsîndu-mi sufletul învins;/ Pe căi răzlețe azi pierdut!// Iubirea mea î-și cîntă-n noapte,/ Cu glas jalnic și tînguit,/ Durerea ei ce plînge-n șoapte;/ Și chinul ei de nesfîrșit!…” etc. (Iubirea mea a fost un vis…) [încerc să-i respect ortografia]. Chinul e chiar nesfîrșit. Iar dorul mai ascuțit decît orice tăiș de sentimente: „Atîta mi-e de dor de tine…/ În sufletu-mi răpus de chin…/ E veșnic plîns… veșnic suspin;/ E dorul nesfîrșit ce vine!” etc. (Atîta mi-e de dor de tine…). Desigur că nu e doar dor sufletesc; la fel de chinuitor, de nu și mai, e dorul – cum ar veni – corporal: „Mi-e dor de gura ta mi-e dor!/ De farmecul buzelor dulci,/ De focul lor potopitor;/ Ce mi-au săpat rane adînci” (Mi-e dor de ochii tăi…). Și la Margareta suferința ar trebui răsplătită, ea e o valoare de jertfă ce trebuie recunoscută și recompensată; dacă nu tot cu dragoste, măcar cu empatie și compasiune, deși un răspuns egal ar fi cel ideal: „Și dacă știi ce este jalea…/ Deschide iar iubirii calea;/ Și vino iar să fii al meu,/ Căci fără tine doru-i greu…!” (Vino!). Ca multe alte poete părăsite, și Margareta crede că devoțiunea e o monedă erotică forte și ea poate converti nepăsarea în compasiune. Cele de felul Margaretei sînt poete atît de disperate, încît nici nu mai solicită, de fapt, un răspuns de dragoste; s-ar mulțumi cu orice răspuns, numai să fie dat de prezența iubitului. Sînt convinse că suferința lor, de s-ar cunoaște, ar fi argument decisiv pentru reîntoarcerea lui: „Aș dori să fiu o carte/ Așezată p-a-ta masă,/ Ca să-mi poți citi durerea/ Ce-n adîncul meu apasă” (Dorința). Dar sînt deopotrivă conștiente de insensibilitatea lui, de sadismul nepăsării: „Nu-ți pasă de durerea mea/ Demon ce știi să chinuiești!” (Tristă spre fereastra ta privesc). Conștiența asta n-are însă nici un efect, căci oricît ar fi iubitul de ingrat, Margareta nu-și poate lua gîndul de la el: „Gîndesc mereu la tine,/ Dece mai părăsit,/ Și-n valurile uitării,/ Pe veci m-ai învelit!” (Iubire perdută) [cred că unele greșeli sînt de culegere, căci nu-s consecvente]. Drama devine radicală, ținînd cont de faptul că Margareta a sacrificat totul și s-a ales cu mai nimic (decît cu, totuși, cîteva amintiri, versificate și ele): „Pe tine eu te-am adorat/ Mai mult ca pe viața mea,/ Și sufletul meu ți l-am dat,/ Să faci cu el ce tu ai vrea!” etc. (Pe tine eu te-am adorat). Bineînțeles că amintirile sînt reverii de o acută nostalgie: „Î-ți aduci iubite aminte/ Cînd pe o seară fermecată,/ Sub privirea blîndă-a lunii,/ Stam pe brațul tău culcată!” etc. (Î-ți aduci iubite a-minte). Din păcate, el nu pare a-și mai aminti, așa încît Margaretei nu-i mai rămîne decît plînsul neistovit și neîntrerupt: „Plînsa-mi azi și plînge-oi mîine/ Plînsu mi-este frate bun…/ El mereu e tot cu mine/ P-orice cale p-orice drum” etc. (Plînsul mi-este frate bun). Pînă la urmă, și pentru Margareta „așa o viață n-are rost”: „Sunt de viață desgustată/ Ca de-o boală-ndelungată/ Și acum a-și vrea să mor/ Că-mi ajunge atîta dor!” (Desgust). Cum bine s-a spus, dacă dragoste nu e, nimic nu e.

Dincolo de această lungă jeluire, Margareta pare să mai fi trecut și printr-o tragedie (deși doliul adus de aceasta nu e – liric – productiv, căci se rezumă la un singur poem): „Mi-ai zburat înger iubit!…/ Tu scumpă creatură…/ Și-acum nimic… doar un biet suflet zdrobit…// …// Tu dormi de cinci ani în mormînt” etc. (Copilul meu). Nici evocările sămănătoriste ale satului copilăriei nu-s multe, dar nici nu puteau lipsi: „Departe ești de mine…/ Sătuțul meu iubit,/ E mult amar de vreme;/ De cînd nu te-am văzut!” etc. (Satul meu). Nu e loc în sufletul Margaretei de altele decît de drama inimii, ascuțită ca o durere interminabilă de măsele. 

3 poeme

Locurile pe unde umblam

Am fost acolo,
împreună cu piticul de la circul Palisadelor
și cu clovnul cu ochi tragici
ce fumează o țigară pe acoperișul
zburătorului Zamboni.

Am fost acolo în altă viață,
într-o amintire, o fotografie, un vis.

Și nu este nimic romantic în asta.

Iar îngerul cocoțat pe statuie
privindu-ne cu multă atenție
e de fapt o muscă grasă
pe icoana înrămată sub sticlă
în mahalaua Colentina,
frecându-și picioarele și pătând-o
pe Fecioara Maria.

Și noi care credeam că vedem
o aluniță pe fața ei,
sau o lacrimă!

Am fost acolo,
în locul unde melci enormi fără cochilie se târăsc peste cer|
și lasă bale pe lună.

Obișnuiam să ne legăm bărcile
de stâlpii de iluminat,
iar ele pluteau toată noaptea în dreptul ferestrelor noastre,
așteptându-ne să sărim în ele și să vâslim.

Dar n-am făcut-o niciodată.

Locurile pe unde umblam sunt încă acolo.
Amintirile noastre sunt încă acolo,
mâncând clătite în Luna Park
sub privirea femeii cu nasul mâncat de rugină
ce clipește intermitent învârtind mașini
pe volanul fustei de metal.

Și nu e nimic romantic în zahărul pudră
ce cade ca ninsoarea și se lipește
de singura mea rochie,
nimic romantic în picătura de sirop de vișine
ce stă să cadă
și s-o strice.

Bărcile sunt încă legate
de stâlpii de iluminat pe strada noastră,
așteptând ca versiunile noastre mai tinere
să sară în ele
și să vâslească.

Vino cu mine,
știu locul acela,
îl știu foarte bine.

Frig

Era atât de frig
încât războiul rece înghețase.

Îmi vedeam răsuflarea în clasă,
pufoasă ca un caier de bumbac,
îi vedeam răsuflarea profesorului
și pe-a colegilor mei de liceu.

Acasă, îmi așezam mâinile pe lampa de birou
să le transform din albastre în roșii.

Mama a cumpărat materiale,
căptușeli, pâslă, și capse,
și ne-a croit mie și fratelui meu
costume de ski ca să purtăm la școală.

Dormeam cu căciuli de lână,
ciorapi de lână, mănuși de lână,
și pulovere de lână atât de groase
încât rezistau și gloanțelor și moliilor.

Răsuflarea mea se prefăcea în condens pe perete
care apoi îngheța
formând flori și liane complicate.

Era atât de frig
încât actorii pe scenă își vedeau răsuflările
iar audiența inspira versurile lui Shakespeare
și expira nori Cirrus, subțiri.

Mirele și mireasa se sărutau nonstop
ca să-și țină de cald,
iar nuntașii schimbau cuvinte înghețate
înainte să se aducă mâncarea.

Era atât de frig
încât au crăpat toate pietrele.

Doctorii aveau respirații albe de tifon,
ca și cum fantome ar fi fost prezente
în sălile de operații
înainte să deschidă
pântecele pacienților, aburinde.

Era atât de frig
încât vecina mea care lucra la circ
a adus acasă pitonii
ca să nu înghețe,
și-i ținea în cada de baie.

Îi purta la serviciu
ca pe-un costum strâns pe corp
pe sub blana de nurcă.

Decade la rând a fost frig, frig.

Fiecare dintre noi expira
câte un mic norișor,
dovadă că eram în viață.

Piața fermierilor

Vom merge și vom trece
prin mii de zgârieturi și tăieturi.

Pentru fiecare lovitură și rană,
vom primi un ban de dragoste, strălucitor.

Vom ajunge într-un sfârșit
la taraba cea mai mare din piață.

Fermierul îmi va pune inima
pe un taler subțire

iar pe celălalt taler, o pană,
și o va cântări.

Dacă inima mi-e mai grea decât pana,
câinele fermierului,

cel cu capul de crocodil,
o va mânca.

Dacă mi-este ușoară,
vom da la schimb bogățiile noastre

și vom merge mai departe,
mâna ta mica în mâna mea.

/

Opțiuni vestimentare

Cu mai mulți ani în urmă, am făcut o prezentare a lui Alasdair Gray (1934-2019) în revista noastră, însoțită de traducerea unui scurt fragment din cartea sa Something Leather (Ceva din piele), publicată de autorul scoțian în 1991, confirmând prin această apariție la acea vreme, statutul său de scriitor al generației care restaura condiția prozei caledoniene, înscriind-o într-un circuit internațional, mai ales prin modul în care prelua teoriile și practicile postmoderne ale vremii, o caracteristică a romanelor sale care m-a determinat să îmi concentrez cercetarea doctorală asupra textelor sale. Volumul la care mă refer acum și traducerea acelei scurte părți au constituit o adevărată provocare pentru mine prin exercițiile de imaginație vestimentară la care m-au supus, povestea gravitând în jurul a patru personaje feminine, atrase de misterul unui atelier de croitorie și unite prin interesul lor pentru croieli, cusături, texturi, asortări cromatice, ținute. Chestiunea este că, în economia romanului, acest aspect pare secundar, deși atât de atent lucrat, căci intenția autorului a fost alta, anume, de a opera cu tehnici și teme controversate – juxtapuneri de lumi, polifonii narative, duplicitatea sinelui –, dar detaliile care însoțesc evoluția eroinelor dovedesc, constatăm, un studiu autorizat al efectelor pe care le are îmbrăcămintea asupra psihologiei și comportamentului uman, aspect pe care am ales să îl ilustrez prin câteva texte scrise în acest mileniu.

Ingineria imaginii corporale

Din perspectiva psihologiei modei, o nouă arie a psihologiei aplicate, „înfățișarea noastră exterioară ne afectează viețile în moduri complexe” (Mair, 2019: 44), o sintagmă de mare interes pentru prozatorii care operează cu aspecte ale personalității decelate de componentele vestimentare ale personajelor, în scopul completării hărții comportamentale și afective a acestora prin construirea unei imagini corporale adecvate intenției narative; mai exact, este vorba despre acea imagine corporală sau body image, prin care neurologul austriac Paul Schilder definea (deja în 1935, conform datelor electronice) percepția pe care o persoană o are cu privire la estetica și atractivitatea sexuală a propriului corp. Se admite că această imagine este „produsul experiențelor personale, a personalității și diversității de forțe sociale și culturale”, că ea cuprinde și „o componentă cognitivă – percepțiile legate de înfățișarea exterioară – și una emoțională – reacțiile provocate de respectivele percepții” (Mair, 2019: 45), așa cum o folosește Gabriel Chifu într-un instantaneu vizualizabil asupra protagonistei sale: „Vera purta pantofi cu toc, o rochiță de mătase naturală, de culoarea măslinelor verzi și un sacou de pânză de in. Părul era strâns într-un coc elegant, ochii îi erau mari și strălucitori și gura frumoasă îi era perfect conturată cu un ruj de un roșu stins. Eleganța sa, care sărea în ochi (…) venea din altă lume.” (Chifu, 2014: 216).

Pentru că hainele pe care personajele le poartă pot dezvălui trăsături identitare pe căi comunicaționale nonverbale, autorii exploatează conotațiile stilurilor lor vestimentare pentru a deschide o fereastră către personalitatea acestora.

Părerea personală și/sau colectivă despre corp este deseori generată de, și devine caracteristică pentru o anumită ideologie culturală, pentru relațiile sociale ale indivizilor și pentru activitățile pe care le desfășoară, determinând corpurile să se mențină „semnificative pentru indivizi ca ființe sociale, în cadrul unui context cultural și istoric mai larg”, care, finalmente, impune standarde de frumusețe și „stereotipuri de gen” (Mair, 2019: 46), o situație dezvăluită, bunăoară, de o fotografie de epocă descoperită de personajul Elodie Winslow, fotografia în tonuri de sepia a domnișoarei Stratton-Wood: „Rochia femeii era mai lejeră decât ar fi fost de așteptat pentru epoca aceea. Materialul alb îi cădea pe umeri într-un decolteu ascuțit. Mâneca transparentă era largă și, la o mână, fusese ridicată până la cot. Avea încheieturile subțiri, iar mâna așezată în șold îi punea în evidență subțirimea taliei.” (Morton, 2019: 18).

Pentru că hainele pe care personajele le poartă pot dezvălui trăsături identitare pe căi comunicaționale nonverbale, autorii exploatează conotațiile stilurilor lor vestimentare pentru a deschide o fereastră către personalitatea acestora, așa cum procedează și Joyce Carol Oates la un moment dat: „Cu ocazia acestei vizite la Ardmoor Park, Hazel [Jones] purta o rochie de vară de organdi galben-pal cu o eşarfă care se lega la spate, una dintre preferatele lui  [Chet] Gallagher. Pe cap – o pălărie de pai cu boruri largi dintr-o altă epocă. Pe picioarele-i suple, sandale împletite, cu tocuri înalte, decupate la degete. Într-o dispoziţie jucăuşă (…), îşi vopsise unghiile de la mâini şi de la picioare într-un roz-coral asortat cu rujul de buze.” (Oates, 2008: 534).

Pasajele care se referă la ținutele bărbaților și, mai ales, ale femeilor din cărți (am mereu sentimentul că prozatorii sunt constant mai atrași de modul în care se îmbracă eroinele lor!) conțin descrieri bazate pe elemente senzoriale – vizuale, tactile, olfactive (dacă se menționează  parfumuri sau alte produse de înfrumusețare) –, menite să sublinieze „caracterul, sociabilitatea, competența, inteligența [lor] în procesul de comunicare” (Mair, 2019: 15), adică, tocmai selecția de atribute decise de autor spre a fi comunicate vestimentar, așa cum descoperim în prezentarea (și în prezența) Contessei Elisabetta Morosini-Albani, una dintre binefăcătoarele Bibliotecii Merula, personaj din cartea Donnei Leon (2018); ea „purta un pulover gri simplu şi o fustă de lână ceva mai închisă la culoare care cădea foarte puţin sub genunchi (…). Purta la gât şiraguri de mici cerculeţe de aur, fiecare mai mic decât capul unui ac de siguranţă, delicatul şirag Manin care fusese visul mamei lui [a detectivului Guido Brunetti] şi al prietenelor ei (…). Contessa purta, probabil, cam treizeci la gât.(…). Cu spatele foarte drept, femeia avea o poziţie perfectă, făcându-l să se îndoiască de faptul că spatele ei a atins vreodată vreun spătar de scaun (…). Profilul ei era perfect, cu un nas drept şi o frunte înaltă care dezvăluia (…) optimism şi energie ”(Leon, 2018: 124-5).

Codurile ținutelor

Rezultatele cercetărilor din domeniul psihologiei sociale, mai precis a celor privind moda și vestimentația, demonstrează, în mod accentuat, felul în care „îmbrăcămintea devine parte a identității noastre” și mecanismele prin care aceasta „ne facilitează afilierea la anumite grupuri, în același timp separându-ne de altele” (Mair, 2019: 12), condensând practici și experiențe individuale, codificând apartenența la o comunitate specifică, importantă pentru purtătorul acelei categorii de haine, așa cu crede și Kate Woodcroft, avocata acuzării din Anatomia unui scandal (2019): „Îmi  place să arăt cum trebuie. Să fac totul așa cum se cuvine. Avocatele pledante pot să poarte un guleraș: un obiect din bumbac și dantelă care arată ca o bavețică – un fel de platcă în jurul gâtului – și care costă vreo treizeci de lire. Sau se pot îmbrăca la fel ca mine: o tunică albă fără guler, cu gulerul prins cu butonii în față și în spate. Butoni la manșete. O haină de lână neagră și fustă sau pantaloni: și – în funcție de succesul și vechimea lor – o robă neagră din lână sau lână în amestec cu mătase (…). Sunt mai feminină fără toată costumația. Cu peruca și cu ochelarii cu rame groase, știu că arăt asexuată. Cu siguranță, nu atrăgătoare – cu toate că îmi pot fi remarcați pomeții: două muchii care au apărut pe la vreo douăzeci de ani, s-au întărit și s-au ascuțit. Așa cum eu m-am întărit și m-am ascuțit odată cu trecerea anilor.” (Vaughan, 2019: 10).

Chiar dacă hainele nu definesc individul/personajul, ele ajung incontestabil (…) să-i influențeze comportamentul, atitudinile, reacțiile (chiar și cele verbale).

Există mai multe categorii de ținute, în funcție de activitățile, ocaziile, circumstanțele pentru care au fost pregătite, în concordanță cu așteptările societății, în cazul nostru, ale autorilor, respectiv, cititorilor, după care, fiecare individ/personaj trebuie ca, „în funcție de activitatea pe care o desfășoară”, să ofere „comportamente vestimentare adecvate” (Grau, 2002: 97), asemenea personajelor Doinei Ruști care, în fiecare an, de Paște, se înnoiesc vestimentar, căci „Spătarul dădea în fiecare an, de Paște, câte un rând de haine pentru fiecare servitor. Pampu primise opinci frumoase, cu nojițe de piele vopsită, care veneau bine pe ciorapii noi de bumbac alb (…). Spătarul și Mașcatu aveau ciorapi. Pantalonii, băgați în ciorapi, erau și ei albi și mătăsoși la pipăire. Peste ei cădea cămașa cu bordură din flori mici, cusute cu ață roșie, scurtă până sub genunchi și strânsă bine la mijloc cu un brâu roșu (…), țesut din lână subțirică și aspră (…); vesta din piele de miel, și ea albă și împodobită cu două rânduri de floricele roșii de lână (…); era fericit datorită hainelor (…), nu mai purtase haine până atunci. Era un sentiment de emoție și de mândrie venit din rărunchii lui Pampu și totodată se simțea adăpostit de toate relele. Era mândru, puternic și dorea din tot sufletul să se arate lumii.” (Ruști, 2006: 31-2).

Chiar dacă hainele nu definesc individul/personajul, ele ajung incontestabil, cum am văzut, să-i influențeze comportamentul, atitudinile, reacțiile (chiar și cele verbale) pentru că ele reprezintă, într-o accepțiune generală, un mijloc de expresie personală prin modalitățile alese în etalarea unui anume gust, a preferinței pentru o anumită culoare, croială, pentru o anumită direcție a modei, dezvăluind, în ultimă instanță, modul în care ne privim pe noi înșine, cum ne raportăm noi la cei din jur, cine suntem (sau vrem să fim), într-un cuvânt, „felul în care navigăm prin universurile noastre” (Mair, 2019: 25), într-o lume dominată de omniprezența imaginilor vizuale și a unei culturi axate pe înfățișare.


Referințe
  • Chifu, Gabriel, 2014, Punct și de la capăt, Iași: Polirom
  • Grau, Francois-Marie, 2002 (1999), Istoria costumului, București: Editura Meridiane (trad. Andrei Vretos)
  • Leon, Donna, 2018 (2014), Printre rânduri, Bucureşti: Editura Trei, Fiction Connection (trad.  Ionela Chirilă)
  • Mair, Carolyn, 2019 (2018), FASHION. Psihologia modei, București: Prior (trad. Andreea Dana Corbeanu)
  • Morton, Kate, 2019 (2018), Fiica ceasornicarului, București; Humanitas Fiction (trad. Sînziana Dragoș)
  • Oates, Joyce, Carol,  2008 (2007), Fiica groparului,  Bucureşti: Curtea Veche (trad. Mircea Pricăjan)
  • Ruști, Doina, 2006, Zogru, Iași: Polirom
  • Vaughan, Sarah, 2019 (2018), Anatomia unui scandal, București: Editura Litera (trad. Dana-Ligia Ilin)

Foto: Pexels.com

Coloana sonoră a cărților

Se spune că cititul e o activitate care cere liniște. Liniștea bibliotecilor rivalizează cu aceea din adîncurile mărilor celor mai adînci. Același mit circulă și cu privire la scris. Încă persistă imaginea scriitorului izolat într-o cameră, trudind singur asupra paginii sau în fața monitorului, singurele sunete din jurul lui fiind păcănitul tastelor sau scîrțîitul stiloului pe hîrtie. Chiar așa să fie? Nu e oare invers? Din dorința – reală – de a ne izola de lume atunci cînd scriem, cel mai adesea paravanul sonor este primul la care apelăm. Fiecare avem trupe preferate, piese pe care le știm pe de rost și care, ascultîndu-le, ne aduc un sentiment de calm, de familiaritate, sînt buffer-ul perfect între zgomotul lumii concrete și lumea pe care încercăm s-o construim din cuvinte. Mai mult, cred că, poate inconștient, fiecare carte își cere propria coloană sonoră. În funcție de subiect, de ritmul scriiturii, de mesaj, putem alcătui playlist-uri ajutătoare. Sau poate apărea fenomenul invers: ritmul, linia melodică, subiectele pieselor pe care le ascultăm în timp ce scriem influențează, poate la fel de inconștient, textul la care lucrăm.

Acum, gîndindu-vă în urmă, puteți identifica acest fenomen în trecutul dumneavoastră de scriitor/scriitoare? Ne puteți da un exemplu al acestei „comuniuni” text-muzică/muzică-text? Care este coloana sonoră a cărților dumneavoastră?


Participă:


Mircea CĂRTĂRESCU: „Thank You For the Music”

Eu sunt un muzician ratat. Am avut mereu o chitară în casă și nu pot trece pe lângă un pian fără să-l zdrăngănesc un pic. Ascult muzică tot timpul, acasă și în mașină, toate felurile de muzică. Sunt și cântece pe care prefer să nu le ascult, pentru că mă fac praf, mai ales cele pe care le ascultam când eram copil, fără să știu măcar cine le cânta. Cânt toată ziua, fie-n gura mare, când nu mă poate auzi nimeni, fie murmurând. Îi cânt Ioanei, fie că vrea, fie că nu vrea.

Repertoriul meu e considerabil, de la cântece porcoase de-ale copiilor la Mozart (ascult mereu „Elvira Madigan” – Concertul 21 pentru pian, cea mai frumoasă melodie compusă vreodată), de la marile trupe rock ale anilor ’60 și ’70 la Nicolae Mărgineanu, de la Aida Moga și Gigi Marga la Alexandru Andrieș și trupa Kumm, de la Georges Brassens la Thelonious Monk. Am tradus Bob Dylan și Leonard Cohen. Eroul meu a fost întotdeauna John Lennon – deși în ultimul timp am tot mai mare admirație pentru McCartney, un muzician desăvârșit. Am scris poeme după cântece celebre: „Mulțumesc pentru muzică” după ABBA, „Regele Soare”, „So This Is Xmas” și „14 august (ascultând „Woman”)” după Lennon, „Be-bop Baby” după Ricky Nelson, iar „Lasă să fie” e o traducere țicnită după „Let it be”. Am nenumărate citate din muzică presărate prin tot scrisul meu.

Nu mi-e rușine de nici o preferință muzicală a mea. Muzica e muzică și-n șanț. E aceeași grație și nebunie și-n taraful din Clejani, și-n Mahavishnu Orchestra, și-n Verdi, și-n Mahler, și-n Coldplay.

I-am descoperit pe Beatles pe plajă la Costinești: „Michelle” a fost prima lor melodie pe care-am ascultat-o știind a cui e, căci altfel lălăisem când eram copil, în gura mare, parodii după Beatles total anonime: „Lady Madonna/ Dă-ți chiloții jos/ Să vadă băieții/ Ce ai mai frumos” sau „A plecat Ion la oaste/ Și-a lăsat-o cu Marin,/ S-a întors Ion de la oaste/ și-a găsit-o sub Marin” (după „Yellow Submarine”, firește). În anii ’60 se dădea la radio o variantă orchestrală a melodiei „A Hard Day’s Night”. Stăteam pe jos, sub marele radio cu ochi magic, și-o ascultam la nesfârșit. Când, după zece ani, am aflat că era de Beatles, nu m-a venit să cred. Pasiunea mea pentru Beatles a fost una dintre cele mai mari din viața mea. Și acum le știu toată discografia pe de rost și pot fredona orice cântec al lor, cu lyrics cu tot.

Nu mi-e rușine de nici o preferință muzicală a mea. Muzica e muzică și-n șanț. E aceeași grație și nebunie și-n taraful din Clejani, și-n Mahavishnu Orchestra, și-n Verdi, și-n Mahler, și-n Coldplay. E o minune că există muzica, atât de strâns legată de arta poeziei. „În umbra fiecărei poezii a mea se străvede o chitară”, spunea Cohen, și-i dau dreptate. În umbra fiecărei poezii de-a mea, de asemenea, se află o chitară, una la care însă, și e tristețea vieții mele, n-am învățat să cânt niciodată.


Augustin CUPȘA: În ultima vreme am scris și am citit în liniște

Pe vremuri ascultam mai multă muzică în timp ce mă gândeam la ce voiam să scriu, nu eram atent la versuri, ci la ritm, la melodie, la inovație sau la senzație. Am scris Perforatorii, un roman experimental, când încă stăteam la ai mei, orașul e mic, joia ieșeam într-un club unde puneau aceeași muzică, sintetizatoare, post-punk, Kraftwerk, Depeche Mode, Soft Cell, Camouflage, Yazoo, la un moment dat piesele se repetau, puneau și B-side-urile, pentru că nu voiau să iasă din perimetru și fenomenul wave e, în esență, închis. Pe atunci ajungeam dimineața acasă și vineri după-amiaza mergeam la filarmonică, totdeauna la pauză, stăteam fără suflare în ultimul rând, uneori cu coatele sprijinite pe spătarele din față. Lucrări de Schubert, Bruckner, Beethoven, Mendelssohn Bartholdy, Dvorak, Liszt, Schumann sau Manuel De Falla, turnate în niște capete grele. Am făcut asta săptămână de săptămână, timp de doi ani. Rutina asta a ținut back-ground-ul pentru Perforatorii, cât mai multă instrumentație și cât mai mult ritm. Pentru fluiditate am folosit în Așa să crească iarba pe noi, roman mai deloc experimental, elemente plastice, de la Ion Grigorescu, și am ascultat un singur album, Dificultăți tehnice, de la CTC, îl știam cu mult înainte să mă apuc de scris, l-am reluat pentru verificare, scriam aparent despre o situație dintr-un cartier periferic, dar o tratam conceptual și nu situațional, trebuia să nu alunec în zona de argou și șmechereală, pentru că voiam să ajung la un psalm, al „vinovăției”, și la exercițiul de „zicere” a adevărului. L-am tot ascultat, e incisiv și vertical, aproape fără înjurături, mi-au reconfirmat încrederea că poți să clădești un discurs prin atitudine și limbaj, fără „smardoială”, că dacă stă în picioare fără proptele de genul ăsta, o să stea multă vreme, trebuie doar să ai răbdare să treacă timpul. Al 13-lea ceas cu Armada și TV cu Raku sau Multe de spus și București cu Kgula și Naighba sunt printre favoritele mele și astăzi, dar încerc să nu le mai ascult pentru că au rămas cumva legate de carte, de verile în care am lucrat la manuscris și vreau să merg mai departe. Prozele scurte au fost scrise pe perioade mai lungi, când și când, nu au avut, în consecință, o muzică a lor, deși Marile bucurii și marile tristeți se potrivește foarte bine cu Liger de la Cranberries, probabil cel mai bun videoclip din topul meu, de când l-am văzut prima dată, în liceu, am vrut să fac o atmosferă ca acolo, dar cred că asta are mai mult legătură cu imaginea decât cu muzica. Oricum, în ultima vreme am scris și am citit în liniște, și de la un moment încolo mi-am dorit ca liniștea asta să prelungească și în afara scrisului, am cam lăsat muzica în urmă, acum mă simt mai aproape de lucruri și nu e nevoie de nimic între ele.


Vasile ERNU: Ascult multă muzică din epoca la care lucrez

Vin dintr-o cultură muzicală. De mic la mine în familie s-a cântat. Mai toți știm să mânuim un instrument muzical, să descifrăm o partitură. Am cântat în nenumărate coruri și formații – preponderent instrumente cu coarde.

Instrumentul familiei este o „fizgarmonie” pe care tata a cumpărat-o de la un evreu din Odessa după război. Are cred peste 120 de ani. E un instrument straniu – un soi de orgă cu aer, dar ca să cânte apeși pe pedale. E un pian pe principiul acordeonului. De mic am crescut în jurul acestui instrument.

Când scriu, am nevoie de liniște. Nu cer multe condiții, dar singurătatea și mai ales liniștea sunt fundamentale pentru mine. Nu pot scrie cu ușa deschisă de la birou chiar dacă sunt singur acasă. Ușa închisă e un semn al liniștii: un garant al acestei liniști. O liniște sufletească. E un „fetiș”, un „ritual” personal.

Probabil toți scriitorii au anumite practici, ritualuri și „fetișuri” care-i ajută să se concentreze. Cum eu scriu un gen literar amestecat, un soi de ficțiune documentară, atunci apelez de multe ori la imagine. Încerc să privesc lucrurile din perioada, din epoca cu care lucrez. Imaginea mă ajută.

În ultimele mele patru cărți chiar am adevărate playlist-uri ale cărților.

Dar nu imaginile sunt cele mai importante în apropierea de un subiect sau epocă. Am observat că muzica mă ajută foarte mult. Caut muzica reprezentativă, apropiată de epocă și subiect. Așa că fac săpături și ascult multă muzică din epoca la care lucrez. Fac chiar adevărate cercetări.

În ultimele mele patru cărți chiar am adevărate playlist-uri ale cărților. Dacă le iau pe rând, pot spune că am făcut adevărate pasiuni pentru asta. Când am scris Secanții am lucrat cu un întreg folclor underground al marginalilor religioși. Eu cunoșteam binișor domeniul dar când am lucrat la carte am făcut o pasiune pentru muzica „sectelor” rusești din zona pravoslavnică. Am ascultat mult. M-a ajutat.

Când am lucrat la Bandiții mi-am făcut o colecție enormă de muzică a genului: chiar am început să cânt unele dintre piese. Îmi făceam un soi de karaoke.

La Izgoniții am căutat prin toate arhivele de muzică klezmer, mai ales din cea epocă și regiune: moldo-ruso-evreiască de la început de secol XX din micile ștetl-uri. Am descoperit o mulțime de lucruri rare, prin arhive ascunse de ochii lumii. A fost una din părțile fascinante ale procesului de scriere: muzica klezmer.

În ultima carte, Sălbaticii copii dingo, am chiar un playlist programatic: din rockul sovietic. În mod special din Kino, cea mai cunoscută trupă de rock a generației mele.

În toate aceste cărți am tradus versurile melodiilor și au această funcție de „ilustrare muzicală”, chiar dacă cititorul nu aude muzică. Dar cred că o simte.

Pe mine mă ajută enorm de mult muzica ca un soi de „duh”, „spirit” al cărții. Nu pot lucra la o carte fără un fond, fără un fond muzical.


Cristian FULAȘ: Muzica mea se desfășoară în mine

S-ar părea că eu fac parte din acea imagine persistentă a „scriitorului izolat într-o cameră, trudind singur asupra paginii sau în fața monitorului…”.  Așa m-am obișnuit. Nu ascult muzică, nu pornesc nici măcar un televizor în fundal, nu pot fi distras de nimic când încerc să fac ceva aici, în camera unde în afară de cățelușă și inevitabilele zgomote de afară nu mișcă nimic, doar degetele mele pe taste. Muzica mea se desfășoară în minte, de fapt nu e o muzică, e o protomuzică, e subtonul pe care trebuie întotdeauna să îl aud ca să pot fi sigur că lucrurile pe care le fac au o continuitate, au o oarecare „valabilitate”. Lucrez cu voci. Întotdeauna scriitura – a mea sau a celuilalt – e făcută din voci care trebuie ascultate și trebuie lăsate să vorbească în minte. Trebuie să le aud, trebuie să știu ce au de spus și să-mi dau seama dacă nu cumva ceva e fals, ceva e disonant, ceva nu se potrivește cu totul care e o carte.

Nu zic că n-am încercat să ascult muzică. Până și eu îmi dau seama că sunt un ciudat tăcut în lumea asta care tot timpul vorbește sau emite alte zgomote și am încercat să iau măsuri cu mine. Anume, să ascult muzică clasică. La care nu mă prea pricep, de fapt nu mă pricep la nici un fel de muzică, dar am zis că e un soi de învățare și aici. Ce să zic? Mă pomeneam furat de muzică, eram prea atent la ce se întâmpla acolo, încercam să înțeleg. Și e greu să înțelegi bine două lucruri în același timp, așa că. Mă deranja muzica. Știu cum sună, am recitit. Mă deranja, ce mai încolo și-ncoace.

Singurul ritm care a rămas cu mine a fost tot psalmodierea asta nesfârșită și inaudibilă a textului

O vreme am avut planul unui metronom. Din fericire pentru toată lumea, nu am reușit niciodată să îl cumpăr și singurul ritm care a rămas cu mine a fost tot psalmodierea asta nesfârșită și inaudibilă a textului. Cea cu care gândesc și acum, când scriu aceste rânduri. E o muzică internă implicată în scris și – în ciuda argumentului de la sfârșitul propunerii de anchetă – eu o prefer pe aceea. Hai – de dragul simplificării – să o numim intonație. Sau pur și simplu subton, da, mai bine subton, era mai bine înainte. Cert e că fără zgomotul ăsta de fond sunt pierdut, mă desprind din carte, trebuie să mă opresc. Ceea ce și fac când nu mai sunt sigur pe ce aud, e semnul că trebuie să opresc lucrul în ziua respectivă și să încerc să fac altceva.

Ca să răspund la ultima întrebare, coloana sonoră a cărților mele nu s-a inventat. E un soi de „protosunet”, un soi de bruit imperceptible, cum ar zice francezii, limpezimea caracteristică sunetului unei ape care susură, nimicul pe care-l auzim în trafic, niciodată n-am știut exact să-l definesc, un soi de tăcere care spune ceva, spune insistent, spune în așa fel încât eu înțeleg. Sper că și ceilalți.


Tudor GANEA: scriu cu muzică în urechi de nevoie

Ca marea majoritate a scriitorilor de pe meleagurile astea, scriu în timpul liber. Adică: dimineața înainte să plec la job, în pauzele de masă de la job sau între o demisie și următoarea angajare. Nu scriu în weekenduri și nici în vacanțe. Dimineața scriu în liniște totală. Atunci îmi iese/mă simt cel mai bine. În pauzele de masă de la birou scriu cu căștile în urechi (am lucrat/lucrez numai în open space-uri, cu multă lume forfotind bezmetic prin jur). Așadar scriu cu muzică în urechi de nevoie, nu de plăcere, căci funcționez mai bine producând ficțiune în liniște. Ce am constatat în ultimii cinci ani de când scriu cu căștile pe urechi e că nu toată muzica ce-mi place funcționează bine în fundalul scrisului meu. De fapt, nu mergea mai nimic. A mers la început, când scriam Cazemata, Augustin Barrios, dar apoi s-a fâsâit și acest paraguaian – cel mai mare compozitor de muzică romantică pentru chitară clasică din tot ce am ascultat eu până acum. Sunt fan blues și jazz pe viață, dar blues-ul și jazz-ul îmi inhibă total procesul creator – sau cum s-o numi el – ce pune în mișcare rotițele ficțiunii. Am încercat de la Dixie la Hard Bop, de la Delta Blues la Chicago Blues, de la Swing la Fusion până la Texas Blues și toți epigonii lui Hendrix și SRV. Și n-a mers. Apoi am încercat cu trupele mele de suflet din adolescență – rock-ul anilor 60-70 – și iar n-a mers. M-am dus spre favoriții mei din muzica clasică și acolo am dat din nou chix cu Mozart, Beethoven și toți romanticii. Turbam, mă frustram. Până am dat de Bach. Și a mers bine. Apoi am zis: opa! Ia să vedem ce avem noi aici? Și am experimentat în continuare cu barocul. Prinsesem un pește mare și vroiam să văd ce mai are balta. Și ce să vezi? Barocul mergea! Deși nu am fost un mare ascultător de muzică barocă, acum îmi e nelipsită din playlist. Am salvată pe telefon o selecție din Bach, Albinoni, Purcell, Corelli, Handel și Vivaldi (un fel de best of ) care e ready to go când mă mănâncă degetele prin pauzele de masă. Barocul, spre deosebire de clasicism și romantism, are un flux continuu, care curge vâscos și greu, ca o mare teoremă matematică mocirloasă ce îmi inundă urechile și-mi rezolvă ecuațiile din creier fără să-l deranjeze sau bruieze în vreun fel. Ciudățenia vine din paradoxul că, atunci când scriu și am Bach în căști, nu-l aud pe Bach și-l aud în același timp. E acolo, dar nu e. Poate suna pretențios și elitist cârcotașilor, dar așa funcționez eu optim când scriu: cu muzică barocă. E singurul gen muzical care are proprietățile unui izolator fonic atât pentru ce vine din afară cât și pentru ce vine dinspre el însuși. Ciudat, nu? Și mai ciudat sunt cele trei trupe (singurele) care, la distanță de sute de ani de baroc și neavând nimic în comun cu el mi-au îndeplinit aceleași cerințe de izolator dinăuntru-dinafară: Kyuss, Tool și Swans. Stoner rockul lui Kyuss (de pe Blues under the red sun), cu riffurile lor psihedelic-repetitive, metalul progresiv dens și febril al celor de la Tool (mai ales de pe Fear Inoculum) și fluiditatea stranie a post-rock-ului industrial al lui Michael Gira (mor după To Be Kind!), toate trupele astea mă bagă într-o stare de hipnoză creativă, la fel ca muzica barocă. Totuși, prefer să scriu în liniște. Dar atunci când nu se poate, singurii care mă ajută sunt Bach, Kyuss, Tool și Swans! 🙂


Diana GEACĂR: Pentru scris, am nevoie de liniștea din adâncul mărilor

Nu am cine știe ce relație cu muzica, îmi place liniștea și am nevoie de ea ca să scriu. Muzica mă cheamă la viață, la mișcare, la ieșire din sine, tulbură echilibrul interior. Pentru scris, am nevoie exact de liniștea din adâncul mărilor. Pentru a scrie despre miezul lucrurilor, am nevoie să ajung acolo, jos de tot. Să văd lucrurile așa cum sunt și să mă gândesc cum să le prezint lumii. Acolo, jos de tot, e o liniște despre care am tot visat, îmi apăreau în vis peisaje subacvatice, pe care, pentru că voiam să le prind și în volumul de povestiri Sirina și alți monștri din Saad, căutam să le chem în minte și în timpul zilei. Peisaje subacvatice, animale uriașe, preistorice, liniștea de la începutul lumii.

Deci mare ascultătoare de muzică nu sunt. Am câteva trupe preferate, desigur, mai degrabă melodii preferate, dar nu le ascult obsesiv și pot trăi fără ele. Despre volumul anterior de proză, Cine locuiește la subsol, nu pot să spun că a avut vreo legătură cu muzica, mai ales că sunt acolo proze scrise de-a lungul unei perioade de zece ani de zile, ba chiar mai mult. Dar volumul de poezie Dar noi suntem oameni obișnuiți cred că ar avea o coloană sonoră alcătuită din cântece pentru copii, din nursery rhymes, care îmi rulau mai tot timpul în minte pe atunci, pe când le ascultam împreună cu Filip, băiatul meu. Când scriu, însă, literatură pentru copii, nu am nevoie de niciun fel de muzică, îmi deschid în minte folderul personal pe care scrie Copilărie și pe cel numit Cărți citite în copilărie și sper să fac din amestecul lor magie. Pentru romanul Ce văd dragonii, singura carte pentru copii publicată până acum, am deschis și folderul Jocuri pe calculator pe care le-am jucat din copilărie și până acum (de la point-and-click la open world) și au fost momente, în timp ce scriam, în care auzeam muzica aia care anunță apropierea unui inamic într-un action role-playing game.

Mircea, soțul meu, e mare ascultător de muzică. El punea într-o vreme King Crimson, Epitaph, și tot ascultând melodia asta, mi-am dat seama că se potrivește cu mesajul volumului de povestiri la care lucram, Sirina și alți monștri din Saad. Dar, până acolo, coloana sonoră a Sirinei e ce-mi imaginez că se aude pe fundul mării: întunericul, curenții și, din când în când, strigătele balenelor. Liniștea din adâncul mărilor. Însă, atunci când camera de luat vederi se apropie de suprafața apei, de lumea oamenilor, se aude ba King Crimson (Epitaph), ba Michael Kiwanuka (Love & Hate), ba David Lynch & Lykke Li (I’m waiting here), ba Lana Del Rey (Ride) – ultimele trei fiind melodii care pur și simplu îmi plac mie, nu au legătură directă cu volumul. Apoi, coborând camera de vederi, se aude iar foșnet de întuneric și de apă, strigăt de balene.

Deci muzica îmi distrage atenția cu emoții care poate nu-mi sunt necesare pentru ceea ce scriu. Singurele zgomote exterioare care nu-mi fură mintea de la scris sunt: sunetele păsărilor, vântul, foșnetul copacilor. De multe ori las ușa deschisă la balcon când scriu, dar ce mă ajută, de fapt, în scris este ceea ce văd când îmi ridic privirea din laptop și-o arunc pe fereastră. Ca scriitor, am mult mai multă nevoie de imagini.


Florin IRIMIA: Ramble on!

Nu-mi amintesc să fi scris Defektul pe muzică, deși trebuie s-o fi făcut, măcar în parte. Ce-aș fi putut asculta la momentul acela? Bob Dylan, cu siguranță. Cohen. The Rolling Stones. Roger Waters. Rammstein. Ce-am ascultat mai mult sau mai puțin dintotdeauna. Însă nu știu dacă ascultam muzică chiar atunci când scriam sau mai degrabă când mai făceam o pauză. Tind să ascult muzică mai degrabă în mașină – „windshield wipers slappin’ time” – decât când sunt la computer. Deși în facultate ascultam mai tot timpul ceva când învățam. Cel mai mult am ascultat muzică în timpul în care m-am pregătit pentru admitere, de fapt. Amused to Death am ascultat mult în perioada aceea. Și azi când se mai întâmplă să mai aud pe undeva albumul ăsta, de fapt e de-ajuns o melodie, și nările îmi sunt invadate de miros de țigară și Coca-Cola. Dacă închid ochii mă și văd, e noapte târziu, sunt în bucătărie, cu un maldăr de cărți în față, o țigară în mână și un pahar de Cola pe masă. Tot pe masă e un casetofon AKAI și la casetofon cântă Waters. O altă existență altogether. Gone now.

Țin minte în schimb că la Câteva lucruri despre tine am ascultat în buclă Dazed and Confused și Ramble On, cântecele celor de la Led Zeppelin.

Nu-mi amintesc nimic legat de O fereastră întunecată, cu excepția faptului că am scris-o pe desktop, nu la laptop. A fost ultima carte scrisă pe-un desktop. Țin minte în schimb că la Câteva lucruri despre tine am ascultat în buclă Dazed and Confused și Ramble On, cântecele celor de la Led Zeppelin. De ce? Pentru că trebuia s-o iau puțin razna ca să intru în pielea personajului meu și cele două cântece reușeau să-mi dea acea stare. Plus că, să nu uităm, „there’s a light, a certain kind of light that never shone on me…”

Mașinuțele le-am scris în schimb în tăcere, chiar așa cum zici în textul anchetei, păcănitul tastelor a fost singurul sunet care a însoțit scrierea lor, n-a trecut chiar așa mult timp de-atunci și știu că n-am ascultat nimic decât poate The Gunner’s Dream al celor de la Pink Floyd, „Floating down, through the clouds/ Memories come rushing up to meet me now…” Nu degeaba am pus prima strofă ca motto.

Iar acum Bărbatul din spatele ceții. Din nou, îmi pare rău, dar și cartea asta am scris-o tot pe tăcute, pentru că, ce să-i faci, de la o vârstă nu mai poți să scrii ascultând muzică pentru că muzica mai mult te-ar distrage de la o lume și așa suficient de zgomotoasă care ți se agită în cap. Ramble on!


Florin LĂZĂRESCU: Bă, hotărâți-vă!

Într-o ierarhie personală a artelor, muzica e undeva dincolo de nori, iar celelalte încep de pe la vârful plopului în jos. Aș putea povesti de cum am ajuns la această percepție, dar ar ieși material de-un roman. Dar, scurt spus, grăitor pentru pasiunea mea față de muzică e, cred, faptul că aș da oricând tot talentul și realizările mele literare – cât or fi acestea – la schimb cu puterea de a cânta decent și firesc, uitând unde sunt așezate degetele pe clape, la pian.

În aceste condiții, mi se pare aproape un sacrilegiu să asculți muzica favorită – c-o fi clasică, rock, jazz, orice-ți place – în timp ce scrii ori citești literatură. Sau să pretinzi că literatura e muzică. E ok să-ți închipui așa ceva, să te motivezi cu asta, dar altfel sunt două arte foarte diferite, care lucrează alte unelte, materiale, timpi și stări. Dacă ajungi să poți descifra partitura unei piese complexe, dacă urmărești matematica frazării acesteia, te prinzi repede că nu se pupă niciodată semnele puse pe hârtie în dreptul literaturii și în cel al muzicii.

Mi se pare aproape un sacrilegiu să asculți muzica favorită – c-o fi clasică, rock, jazz, orice-ți place – în timp ce scrii ori citești literatură.

Altfel – deși poate părea ciudat după ce-am zis anterior – n-am scris niciodată un rând fără să ascult muzică. Dar muzică din aia de lift, ușor plăcută, însă nu atât de mult încât să mă distragă de la ce fac, tampon între gândurile mele și zgomotele din jur.

Așa că atunci când vine vorba de conexiunea muzică-literatură, eu sunt cumva precum corbul care intervine în bătaia dintre Zmeu și Făt Frumos, invocat pentru ajutor, spunând după câteva ture de adus apă:

— Bă, da’ hotărâți-vă ce vreți să faceți aici? Vă bateți sau beți apă?


Cosmin LEUCUȚA: De când mă știu am fost meloman

Sunt de acord că e nevoie de liniște pentru a scrie, mie cel puțin așa îmi funcționează mintea. Daca se întâmplă să meargă și muzica pe fundal în timp ce scriu, rareori o ascult în mod conștient. Poate doar în pauzele de scris, când mă întind după un pahar de vin sau privesc pe fereastră, să-mi clătesc un pic ochii și să-mi relaxez mintea. De când mă știu am fost meloman, ai mei ascultau muzică de dimineață până seara. La radio, apoi la TV, apoi la combină, pe măsură ce tehnica evolua, și am ajuns, încet-încet, dependent de muzică.

Și, întâmplător, am răspunsuri pentru ambele variante aduse în discuție.

Primul roman, Laptele negru al mamei, l-am scris aproape în totalitate în timp ce pe fundal mergea Shine On, You Crazy Diamond (deci am ascultat melodia aia non-stop – fără glumă – vreme de un an și jumătate) și recunosc că se vede în varianta finală: e o carte despre lipsuri, despre dor și melancolie, teme care se regăsesc atât în melodia asta, cât și în albumul din care face parte. Intenția n-a fost niciodată ca romanul să absoarbă stările melodiei, eram pur și simplu fascinat de piesa respectivă în aceeași perioadă în care scriam cartea. Are părți care mă linișteau, și părți care mă răscoleau, eram nedespărțiți. Deci aici e un caz de… cum să-i zic?, inspirație involuntară.

Pe partea cealaltă, s-a întâmplat să scriu o poveste care să-și impună propriul soundtrack – romanul Hoodoo. Am conceput cartea aceea ca pe un film. Cred că dacă poți face ceva ca să intensifici vibe-ul poveștii, n-ar trebui să stai pe gânduri nicio clipă. Pe măsură ce scriam fiecare capitol din Hoodoo, îmi veneau în cap piese care completau și se îmbinau foarte bine cu acțiunea, un fel de epilog melodios. Nu era vorba neapărat de texte, cât de sunete și ce trezeau ele în mine. Am ales să menționez câte o astfel de piesă la finalul fiecărui capitol al cărții și, din ce am văzut și am auzit, cititorii au apreciat simbioza, le-a dat senzația că urmăresc un lung-metraj populat cu melodii semnate de Bob Dylan, The Veils, Muse, CCR etc.


Bogdan MUNTEANU: Offradio

Sighișoara, 2008. Vară, vacanță, hoinăreală, atmosferă de încercat activități, de găsit hobby-uri. Perfect!

M-am apucat de scris la o terasă de lângă Scara Școlarilor. Din tot playlist-ul lor, îmi aduc aminte de Neil Young – Heart of Gold, și de haiducii lui Vali Sterian.

N-a trecut anul și am scos o carte. Țineam 2-3 bucăți în rucsac, pentru orice eventualitate. M-am dus iar la Sighișoara, la terasa cu amintiri. Tipa de la bar era semi-morocănoasă, abia ce deschiseseră. Am recunoscut-o. Era cea care-mi dăduse pix și foi cu un an în urmă, cum să n-o recunosc? Chiar dacă n-ar fi fost ea, tot ea ar fi fost!

Ea era nedumerită. Stânjenită. Era wtf. Am insistat. Până la urmă, a luat cartea și a intrat în bar. Peste câteva minute, a băgat niște Megadeth.

Am cerut o cafea și am privit-o insistent. Ca și când aș fi zis: uită-te, eu sunt, mi-ai dat pix și hârtie!

Ea, nimic. Eu, bine. Am scos un exemplar, am scris o dedicație lămuritoare: pentru cea care, de la cel care, și i-am pasat cartea îndată ce mi-a adus cafeaua.

Ea era nedumerită. Stânjenită. Era wtf.

Am insistat. Până la urmă, a luat cartea și a intrat în bar.

Peste câteva minute, a băgat niște Megadeth.

***

O vreme am scris doar prin cafenele și baruri.

Unii ziceau că-s boier, alții că-s boem, iar alții nu știu ce ziceau.

Playlist-ul din perioada aia a fost un amestec de muzică, cești, lingurițe, sticle, pahare, fum de țigară, voci, râsete, replici, înjurături, oftaturi. Câteodată, rar de tot, cineva plângea.

Odată, după Crăciun, când era și Mallu’ închis, am vrut să scriu acasă. M-am pus la laptop, am deschis Wordu’ și… omule, ce liniște era!

M-am foit, am fumat un pachet de țigări și am hotărât că nu pot să scriu acasă. M-am plâns în stânga și în dreapta: nu pot, mă, decât acolo, iubesc zumzăiala. Etc.

O prietenă care ținea la mine mi-a trimis un link la o șmecherie care reproducea zgomotul de cafenea.

Bun glum, am zis atunci. Și m-am dus la bar.

***

De un an încoace stau pe un scaun de bucătărie.

În fiecare dimineață îmi pun căștile și dau pe Offradio – epic music only. Post grecesc independent.

Uneori întrerup muzica și ciulesc urechile. Oare m-a strigat Cristina? Sau poate copiii din vecini, să jucăm un baschet? Face Ara scandal? Doar am dus-o azi pe câmp! Sau, stai, n-am dus-o? O fi sunat telu’ și n-am auzit? Ai mei, Aldea, Șefu’, Curieru’? Ceva bun de haleală?

Alteori scriu și scriu.

Și, omule, ce liniște-i!


Ioana NICOLAIE: Am o nevoie grozavă de ușa aceea închisă

De curând, la o emisiune de radio unde am vorbit despre Tot înainte, noul meu roman, am fost rugată să aleg o melodie care să i se potrivească. Am izbucnit în râs, dacă excludeam muzicile patriotice din vremea comunismului, nu-mi mai rămânea decât „O lume minunată” a lui Mihai Constantinescu, un cântăreț care mie nu mi-a plăcut niciodată. Până la urmă m-a salvat Phoenix, deși muzica asta a ajuns la mine mai târziu, în adolescență, pe un vinil de care făcuse rost, cu greutate, fratele meu mai mare. Întorcându-mă acum la întrebarea reală a anchetei, eu chiar fac parte dintre scriitorii neinteresanți din acest punct de vedere. Chiar am o nevoie grozavă de ușa aceea închisă și de liniște. Poate pentru că foarte târziu am ajuns să mă bucur de un așa lux. Am crescut într-o casă cu mulți copii, ce vânzoleală trebuie să fi fost în odaia în care, în clasele primare, îmi făceam temele pentru școală! Să-ți poți aduna gândurile cred că era peste măsură de complicat. Apoi, în timpul studenției, am stat într-un cămin studențesc, mai și munceam ca să pot supraviețui, așa că dacă voiam să învăț mă duceam în sala de lectură a facultății. Petreceam ore în șir acolo, era liniște, erau cărți, era bine. Apoi, mai târziu, în apartamentul minuscul în care locuiam și unde aveam și-un copil mic, numai de liniște nu putea fi vorba. Făcusem rost de-un un fel de măsuță și-o așezasem chiar lângă patul lui. Când dormea, mă luptam să mai fac una, alta, nu lucruri serioase, nu cărți, pe-acelea chiar ajunsesem să cred că nu le voi mai scrie niciodată. Abia în ultimii ani am reușit să am o cameră a mea. Mă minunez că există, că am unde să-mi aud, în sfârșit, gândurile. Asta când băiatul meu care-i adolescent nu dă muzica prea tare. Dar și dacă o dă, e cum nu se poate mai bine, căci el, de necrezut, ascultă aproape numai vechituri din alea care-mi fac și mie inima moale: Queen, Beatles, Bob Dylan, Peter Gabriel, REM, dar și A-HA, Coldplay sau, foarte simpatici și dragi mie, Ada Milea și Fără zahăr. Și mulți alții, desigur.


Cosmin PERȚA: Am asociat, de foarte multe ori, scrisul cu muzica

Nu am fost niciodată un meloman. Nu pentru că nu îmi place muzica, ci pentru că nu am crescut cu muzică, vorbim despre un atașament care se educă, ori eu am crescut fără casetofon, pick-up sau chiar radio. Bunicul meu avea instrumente muzicale în casă, un acordeon și un flaut, dar nu l-am auzit cântând niciodată la ele și erau bine ferecate într-un dulap la care accesul îmi era interzis.

Pe la 13 ani, când am primit un walkman, singura mea educație muzicală era compusă din hiturile de pe Atomic și MTv (aveam cablu de vreo doi ani) și muzica populară maramureșeană și bănățeană care răsuna de peste tot din jur. Așa că am început să mă auto-educ. Am început cu rock, am făcut rost de casete cu Deep Purple, Metallica, Pink Floyd, Guns and Roses ș.a. și le ascultam obsesiv. Gustul pentru rock avea să mi se desăvârșească de abia prin liceu, unde am avut norocul să dau peste o gașcă de rockeri foarte faini de la mate-info de la care am învățat multe. Pe la 15 ani mi-am dat seama că nu știam nimic despre muzica clasică, așa că am făcut o cură intensivă de Bach, Brahms, Mozart, Beethoven, Chopin, Ceaikovski și Haydn. Pe Mahler, Dvorak și Berlioz aveam să-i descopăr de abia prin facultate. Dar după hei-rup-urile acestea cu rock și muzică clasică am considerat că aveam cunoștințe muzicale de bază decente și am devenit un consumator ocazional de muzică, curios și pasionat de tot ce e nou, dar nu dependent.

Muzica te încarcă de energie și emoție pe care, dacă ești suficient de abil, o poți transfera în scris.

Am asociat, de foarte multe ori, scrisul cu muzica, ritmul se transmite și am folosit asta, muzica te încarcă de energie și emoție pe care, dacă ești suficient de abil, o poți transfera în scris și am folosit și asta. În plus, atunci când asculți muzică, parcă totul devine mai fluid, gânduri, materie, energie, totul curge și se întâmplă diferit. De aici derivă un efect hipnotic al muzicii asupra scrisului. De multe ori, cu muzică, scriu ca în transă, pe când scriind în liniște totul e mult mai calculat, mai rațional, cântăresc mai mult cuvintele, mă poticnesc mai des, reiau pasaje, am îndoieli. Muzica, în schimb, nu te lasă să ieși din flux, să pierzi ritmul, îți impune o conduită  psihedelică din care pot rezulta fragmente magice, dar și mult balast, chestiuni repetitive sau simple „armonii”, fără substanță.

În facultate am scris mult pe The Doors, apoi am avut o fază Manu Chao. Mult am scris și pe jazz, mai ales pe Parker, Davis și Mingus. Apoi am avut o fază hip-hop, cu Eminem, Doc Gyneco și Paraziții în centru. În fine, în vremuri mai recente folosesc playlisturi de indie pop, dar doi dintre artiștii care îmi plac foarte mult și pe a căror muzică am scris destul de multicel, mai ales poezie, sunt Stromae și Grand Corps Malade. Muzica lui Stromae, în special, parcă atinge exact notele care îmi declanșează și mie zona creativă și apasă exact pe emoțiile care trebuie, ca pe pedalele unei orgi antice, pentru a mă determina să accesez zone psihice pe care altfel nu le-aș scoate foarte ușor la lumină. Așa că da, folosesc muzica ca stimulent, cu atât mai mult cu cât ritmul, în tot ce scriu, are un rol esențial. De asta îmi și recit în minte toate textele în timp ce le scriu, chiar și pe cele de proză, cadența e jumătate din efect, sau uneori rostogolesc în minte câteva propoziții zile în șir, până le găsesc ritmul, fără muzica aceea din spate neputând să pun nimic pe pagină, chiar dacă ideile și parcursul ar fi cât se poate de clare.


Bogdan RĂILEANU: Idesit – total no frost A+ class

Pentru mine există o coloană sonoră a cărților dar înainte să mă apuc să le scriu. E ca alcoolul. Nu pot scrie în timp ce beau, dar mă poate inspira, îmi poate cristaliza anumite gânduri. Acum douăzeci de ani scriam și poezie și muzica funcționa mult mai bine pe această specie literară. Îmi făceam playlist-uri în Winamp cu muzică, care mă aduceau la momentul sublim al imaginii poetice. Plângea în boxe Anathema, Theatre of Tragedy, Dead Can Dance, Skin, Van Der Graaf Generator, Anouar Brahem, Pearl Jam și alte lucruri care mă amplificau sau așa mi se părea mie. Dar cu proza nu a mers. Aici firul epic are nevoie de o limpezime. Am nevoie să aud cuvintele și propozițiile pentru că oricum sunt foarte neatent când scriu și imaginile pe care le construiesc mental uneori se pot pierde printre cuvinte prost așezate în frază, iar muzica mă bruiază și mă influențează într-un mod nefolositor. Mă păcălește că ceea ce scriu ar suna de fapt bine. Am făcut acest exercițiu la un moment dat. Am citit un fragment cu voce tare în timp ce pe fundal se auzea o melodie dramatică sau plină de vervă și textul părea impecabil. Apoi am citit fără niciun fundal, iar textul mi s-a părut execrabil. Așa că prefer un zgomot de fond neutru. Am scris la birou de multe ori, în pauze, tot timpul cu căștile pe urechi fără să ascult muzică, sau dimineața, într-o liniște în care observația e un animal care iese timid din ascunzătoare și începe să vâneze înainte ca toți ceilalți să se trezească. Coloana sonoră pe care am auzit-o cel mai des în ultimul an este cea a frigiderului din bucătărie. Aici am scris când am avut timp și putere și mi-a bâzâit pe fundal acest frigider uriaș pe care am magneți de frigider din călătoriile în care am fost în anii trecuți. Mă opream din scris uneori și mă uitam la ditamai frigiderul plin de magneți și mă gândeam la celelalte frigidere din bloc, din oraș, din lume, cum bâzâie toate într-un cor uriaș, cosmic. Bâzâitul ăsta e trecut cu vederea, dar într-o zi, dacă vor căpăta o conștiință, toate aceste frigidere vor avea multe de spus.


Andreea RĂSUCEANU: Întotdeauna asociez textul la care lucrez cu un anumit tip de muzică

Nu scriu niciodată cu un fundal sonor, pentru că orice fel de muzică cere concentrare, dar ascult muzică între reprizele de scris. În perioadele în care lucrez la o carte mă fixez pe anumite piese, pe care le ascult pe repeat până intră în fibra scrisului și, într-adevăr, cum ai observat și tu, ajung să dea uneori chiar ritmul textului.

De fapt, întotdeauna asociez un anumit tip de muzică cu textul la care lucrez. În perioada când am scris la O formă de viață necunoscută, am ascultat mult muzică otomană, muzica lui Cantemir în splendida interpretare a lui Jordi Savall, de pildă. De asemenea, piese interpretate la duduk, care mi se pare în continuare cel mai sfâșietor și mai subtil instrument muzical. Tot ascultând, mi-am dat seama că sunetul lui s-a insinuat deja în carte, și atunci m-am gândit să-l introduc și ca atare, într-un episod din povestea Stancăi Mântuleasa. Era singurul care putea vorbi despre durerea absenței cuiva drag, despre depărtare și incertitudine. Nimeni dintre cei care au scris despre roman nu a remarcat acest pasaj, nu cred că cineva a intuit la ce mă refeream: „Aduceau cu ei un instrument al cărui sunet prelung, care parcă nu se stingea niciodată şi rămânea impregnat multă vreme în pereţii încăperilor, în straiele vaporoase ale femeilor şi chiar în tremurătoarele suspendate de lobii urechilor lor”. E instrumentul în al cărui sunet Stanca recunoaște povestea trecutului lor, și chiar și pe cea a viitorului, dar, mai presus de toate, o poveste despre zădărnicia și efemerul vieții omenești, sintetizată în versul obsedant al unui cântec, care devine și un fel de laitmotiv al cărții: „Cu mine moare lumea mea”.

Vântul, duhul, suflarea m-a făcut să mă întorc la piese clasice. Eu mereu am oscilat între ordinea, armonia, matematica din muzica barocă și avântul romantic, cu zonele lui de profunzime și gravitate. Am ascultat mult Corelli, Bach, Pachelbel, și, obsesiv, două uverturi ale lui Wagner: cea din Tristan și Isolda (în interpretarea orchestrei Philharmonia, dirijor Wilhelm Furtwängler) și cea din Tannhäuser (în interpretarea Filarmonicii din Berlin, dirijor Herbert von Karajan).

Dacă ar fi să încerc un fel de critică „muzicală” a propriilor mele cărți, cred că și ele tot aici se situează, între construcția alambicată, armonică a barocului și impulsivitatea, avântul, arderea romantică.


Lucian Dan TEODOROVICI: Muzică și alte simțuri

Înainte și după momentul pe care-l voi aminti în continuare, m-aș descrie (în raport cu contextul necesar pentru a scrie) astfel: enervant pentru familie prin nevoia de izolare totală, cu o inspirație fițoasă, care se ghemuiește-n ea însăși la orice exces fonic venit din afară. Mai pe șleau spus, aveam și am din nou nevoie de-o liniște de catedrală goală pentru a-mi purta discuția cu mine însumi atunci când scriu ceva. Aproape toate cărțile mele s-au născut și au crescut într-o asemenea liniște, după uși închise, nederanjate nici măcar de croncănitul unei ciori. Sau, mă rog, deranjate uneori, dar respectivul deranj însemna și o pauză de la scrierea lor, căci inspirația, așa cum am afirmat deja, sărită de pe fixul ei, se retrăgea sub cochilie. Se înțelege deci cât de nesuferit sunt când scriu. Și aș mai vrea să se înțeleagă și faptul că nu sunt deloc mândru de asta.

Aproape toate cărțile – așa am scris mai sus. Pentru că, în mod straniu și pentru mine, a existat o excepție. Ea s-a numit și încă se numește Celelalte povești de dragoste. Deși e o carte ce a ridicat uneori întrebări privind procentul de biografie pe care-l cuprinde, mă văd nevoit, dacă tot scriu pe această temă, să recunosc aici că acel procent nu-i deloc spectaculos. Dimpotrivă, pentru că era o carte care avea mare nevoie de anumite sentimente, m-am văzut în situația de a le chema cu ajutorul muzicii. Celelalte povești de dragoste a apărut, de fapt, ca o reacție proprie la o povestire a lui Raymond Carver, anume Taci, te rog!, din volumul cu același titlu. Dar nu o reacție directă, ci una intermediată de muzică: pe când citeam povestirea cu pricina, mintea mea a ținut să-i atașeze o coloană sonoră: Dance Me to the End of Love, a lui Leonard Cohen. Iar piesa asta a început să mă obsedeze. Din ea am extras practic tema volumului meu, cu o referire la ea și începe, de altfel, cartea, ale cărei personaje ascultă din nou și din nou piesa, într-o oarecare crâșmă.

Multe dintre capitolele cărții Celelalte povești de dragoste au fost scrise deci în perfectă rezonanță cu acțiunile personajelor. Pe primul, spuneam, l-am scris ascultând fără oprire Dance Me to the End of Love. Un alt capitol, când lucrurile mergeau încă bine pentru personaje, a avut nevoie de She’s The One, a celor de la World Party, așa că melodia asta s-a rostogolit o vreme prin boxele computerului meu. Apoi, când începeau să devină evidente niște probleme sentimentale ale personajelor, prin birou pluteau sunete melodioase susținute de Queen, cu a lor Love of my life. N-a trecut mult și subiectul narațiunii m-a făcut să ascult, iarăși și iarăși, BZN, cu Dance, dance, dance. Când personajele mi-au fost învăluite de-o anume melancolie, ba chiar de tristețe, au fost imediat ajutate de The Doors, mai întâi cu The Severed Garden, apoi cu The End. În fine, pe măsură ce subiectul cărții s-a apropiat de o zonă în care gri-ul căpăta nuanțe de negru, Bob Dylan și-a mai unit o dată eforturile cu Emmylou Harris, pentru a cânta de dragul poveștii mele piesa One More Cup of Coffee. Acest playlist apare și-n carte, căci nu numai eu făceam ce fac personajele, dar și ele se contaminau de la mine, firește.

Astfel încât, așa cum se vede, Celelalte povești de dragoste poate fi considerată o carte autobiografică. Dar mai degrabă o autobiografie a stărilor mele induse de muzică. N-am mai încercat de-atunci, repet, metoda. Deși cea mai recentă carte a mea, Mustața lui Dalí și alte culori, are la rându-i un soi de playlist, numai că de astă dată „muzica” a fost creată de picturile lui Felix Aftene. Pentru că, până la urmă, muzica de care ai nevoie atunci când scrii o carte o poți găsi și în ce miroși, în ce guști, în ce atingi, în ce vezi, nu neapărat în ce auzi.


Tatiana ȚÎBULEAC: Un playlist bizar

Am nevoie de gălăgie. Cele mai bune pagini din Grădina de sticlă le-am scris la cantina școlii, așteptându-l pe fiul meu. Era iarnă, îl aduceam dimineața la engleză, de unde urma să îl iau peste trei ore și să-l duc la franceză. Mi se stricase bateria și purtam cu mine un cablu de două kilograme, care trebuia să fie mereu în priză. Aveam o poftă nebună de scris. Simțeam că orice oră cheltuită pe drum mă împiedica să termin cartea. Am făcut un pact cu Madame Nora, șefa cantinei, să mă lase să stau în cel mai îndepărtat colț cu priză. Ne-am înțeles să cumpăr multă cafea (asta nu a fost greu) și să nu interacționez cu elevii în vreun fel. Au fost cele mai productive luni. Atunci am scris capitolele despre școală și despre Radu, episodul cu ariciul, trecerea la grafia latină. Într-un fel, scheletul cărții s-a format acolo. Îmi amintesc șuvoaiele de copii care inundau sala la fiecare recreație (clasele mănâncă pe rând), mirosul de mâncare, râsetele lor și toată acea bucurie fără motiv, care pur și simplu mă energiza.

Când a venit primăvara, am ieșit din cantină și m-am mutat în parcul școlii, exact așa, așteptându-l pe Alexandru. Aveam un laptop nou, nu-mi mai trebuia priză, dar scrisul nu mai mergea la fel. Atunci mi-am făcut un playlist și pentru prima dată în viață mi-am cumpărat căști. Restul Grădinii l-am scris cu muzică. Unele piese le ascultam în bulk, de zece, douăzeci de ori. Era un playlist bizar: cântece vechi rusești, cântece sovietice, cântece românești de care azi toți fac mișto, dar care pentru basarabeni au însemnat „prima Românie”, cântece franceze, care într-un mod inexplicabil îmi aminteau de copilăria de la Botanica.

Voi pune aici câteva dintre cântecele copilăriei, fără de care Lastocika n-ar fi ajuns unde s-a pornit. Pe cele pentru adulți le las pe altă dată.   

Playlist Grădina de sticlă:

1. Буратино – Романс Тортиллы

2. Облака – белокрылые лошадки

3. Голубой Вагон

4. Не секрет, что друзья не растут в огороде

5. Хоть поверьте, хоть проверьте

6. Ветер перемен. Мэри Поппинс

7. Бременские музыканты

8. Крылатые качели 

9. Maria Mirabela, Cîntec de leagăn


Radu ȚUCULESCU: Am muzica „în sânge”!

Am absolvit liceul de muzică (12 clase), secția vioară, apoi conservatorul (cinci ani), secția vioară și am cîntat timp de cinci ani în cea mai bună filarmonică, la ora respectivă, cea din Cluj. La vioară… Muzica și-a pus amprenta, volens nolens, asupra creației mele literare. Asupra structurii, a formei, a sonorității frazelor. Ca în muzică, tema este cea care dă forma. De aceea, poate, nu mă repet în romanele mele. Încă… Unele romane, în timp ce scriam la ele, se dezvoltau după „regulile” unei simfonii. De exemplu, Degetele lui Marsias. Am învățat armonie, contrapunct, polifonie, orchestrație. Am învățat ce înseamnă să dirijezi un ansamblu, cum să asculți mai multe voci deodată și să le distingi frazarea melodică etc. Cum se împletesc gamele majore cu relativele minore, cum se schimbă ritmurile, cum devin soliste, pe rînd, diferite instrumente, toate însă integrate în partitură. Cum dialoghează instrumentele într-o amplă orchestră. Cum se amestecă disonanțele cu consonanțele, luminosul cu întunecatul, zgomotul cu melosul. Leitmotivele sînt de asemenea importante pentru mine. Dar nimic din toate cele enumerate mai sus nu le aplic „premeditat” în creația mea literară, tezist, ci subconștientul (dacă mi-e permis să mă exprim astfel) este cel care mă dirijează. Din simplul motiv că am muzica „în sînge”!

Un prozator care nu iubește muzica e searbăd, bolovănos, nu provoacă sentimentele, nu emoționează. Devine, în cele din urmă, plictisitor.

Coloana sonoră a cărților, frumoasă idee. Un prozator care nu iubește muzica e searbăd, bolovănos, nu provoacă sentimentele, nu emoționează. Devine, în cele din urmă, plictisitor. Eu scriu întîi totul cu mîna, în caiete, apoi trec pe laptop unde iarăși modific pagini întregi. Fără un permanent fond muzical, mi-ar fi foarte greu să rezist fizic. Muzica se derulează tot timpul cît scriu, mai ales muzică de jazz. Poate și pentru că în liceu și în facultate jazzul era interzis, îl cîntam și ascultam underground, eram adesea pedepsiți pentru asta. Deci jazz clasic, mai ales blues (pe care-l iubesc de-a dreptul – mă inspiră, îmi ridică moralul, mă bucură și mă melancolizează, mă încurajează, mă binedispune, mă revoltă,  mă nostalgizează… na, am început să inventez cuvinte, dacă deranjează pe careva îi sugerez să asculte jazz și să descopere arta improvizației), dar și soul. Personajele secundare prind contur și personalitate distinctă din doar cîteva trăsături (cîteva măsuri!), fără prea multă… logoree! Studiul zilnic la instrument m-a ordonat. Cît timp am scris Femeia de marțipan, am ascultat-o zeci de ore și pe Beth Hart. Superbă cîntăreață! S-a „vîrît”, pînă la urmă, în roman, încă din primul capitol, cu al ei Chocolate Jesus – piesă care-n carte primește alte conotații. Împreună cu celelalte personaje secundare, a alunecat dintr-un capitol într-altul, „acompaniindu-i” pe eroii principali pînă la acordurile finale. Cînd în allegro giocoso, cînd în lento doloroso, cînd în vivace furioso…

Da, cînd citești o carte (fie roman, fie povestiri…) trebuie să începi, la un moment dat, să-i „auzi” și coloana sonoră, discretă, undeva într-un plan secund, dar constant prezentă. Dacă nu se întîmplă asta, pînă la urmă cartea îți alunecă din mînă și rămîne necitită. Desigur, există și cititori fără… ureche muzicală. Însă asta e o altă „poveste”, pentru altă discuție.


Mihail VAKULOVSKI: „Cu muzică, înainte – marș!”

Deşi „scriu” poezie oricînd, oriunde (şi dintotdeauna), prefer să scriu în linişte, de dorit în camera mea, la laptopul meu. Nu e zi să nu citesc ceva, nu există zi să nu scriu şi de mînă, nu trece nici o zi fără să ascult muzică.

Am foarte multe trimiteri muzicale în cărţile mele, fie chiar la muzică, fie la biografia unor staruri sau la formaţii, de obicei rock.

La un moment dat mi-am propus să nu mai scriu critică literară şi poezie, dar n-am putut să mă ţin de cuvînt – făcînd revista Tiuk am tot scris, număr de număr, zeci de cronici literare, iar poezia nu mă lasă în pace în nici un chip. De multe ori mă lovea din mers, în drum spre serviciu sau înapoi spre casă şi nu mă lăsa în pace pînă n-o eliberam. Îmi dădeam seama că n-am auzit muzica sau audiobook-ul din MP3, ci am scris şi rescris existemul care mă domina. Aşa s-a scris cel mai recent volum de poezie al meu, Riduri, dar şi postRidurile, adică tot ce-am adunat după. Altfel, am foarte multe trimiteri muzicale în cărţile mele, fie chiar la muzică, fie la biografia unor staruri sau la formaţii, de obicei rock, de la volumul de debut, Nemuritor în păpuşoi (Ed. Arc, 1997), pînă la cea mai nouă carte a mea, Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18 + despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice) (Editura Humanitas, 2020). Cartea mea de interviuri se numeşte Vreau să cînt și chiar cînt (13 interviuri cu Mihail Vakulovski) (Casa de Pariuri Literare) şi am mai publicat, împreună cu Carmina Vakulovski, şi o carte de interviuri cu cîţiva cîntăreţi preferaţi, de la Serj Tankian de la „System of a Down” şi Johan Edlund de la „Tiamat” la Marco Tapani Hietala de la „Nightwish”, Tilo Wolff şi Anne Nurmiv de la „Lacrimosa” sau Mikael Stanne de la „Dark Tranquillity”, „Dialoguri metalice” (CDPL). Unul din romanele din trilogia Tovarăşi de cameră, Student la Chişinău, e rockman – şi din cauza atmosferei şi stilului, dar şi pentru că protagonistul e un rocker înfocat. Iar în Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18 + despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice) se ascultă muzică şi-n prima linie de subiect, aia cu copiii dintr-un sat moldovenesc sovietic (copii care mereu schimonosesc şi ridiculizează versurile comuniste din „Abecedar” şi din cîntecele vremii), dar mai ales în a II-a linie de subiect, despre copilăria, creşterea, descreşterea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice, unde majoritatea eroilor anti-sovietici (ucişi pînă la urmă) sunt cîntăreţi, de la Vladimir Vîsoţki şi Igor Talkov la Victor Ţoi de la Kino.

Tot muzica mă ajută adesea şi-n postRiduri, de multe ori existeme foarte scurte, susţinute de un moto din vreo piesă muzicală sau vreun link spre vreun cîntec sau album, ori un fond sonor care-o să-l ajute foarte mult pe cititor, dacă ştie despre ce e vorba. Cam aşa:

pensie

Fond sonor: Blazzaj, Pensie

servietă
abandonată
încă în stare foarte bună
lîngă coșul de gunoi de pe strada Postăvarului

Sau aşa:

***

Fundal sonor: Green Day, American Idiot

un american şi-
a confundat vecina
cu o căprioară
ea era la jogging
el la vînătoare

Cum se zicea în copilăria lui Mişca din „Tata mă citeşte şi după moarte”: „Cu muzică, înainte – marş!”