Emil Nikolaus von Reznicek (1860 – 1945) e un compozitor azi uitat, austriac prin cetățenie și ceho-român prin originea etnică. Linia paternă era cehă, bunicul fiind trompetist și șeful fanfarei a două regimente austriece din Budapesta și Viena, iar tatăl ofițer de carieră și înnobilat ca baron (Freiherr). Mama compozitorului a fost prințesa Clarisse Ghika-Budești, aparținând marii familii boierești apărute în sec. al XVII-lea. E de mirare că excesele protocroniste nu l-au făcut și pe el român, ca pe Tesla sau alte cazuri similare, deși formația sa culturală a fost austriacă, nici măcar cehă, fiind asimilat ca mulți alții de imperiul multinațional muribund. Din perspectivă atemporală, astfel de asimilări au fost și sunt dubioase și inutile (cât de neglijate sunt valorile românești autentice e altă poveste): unii au rezistat asimilării, menținându-și identitatea națională în mijlocul cosmopolitismului sau al imperialismului (de ex., Dvořák sau Ciprian Porumbescu), iar alții nu (ca Gluck sau, parțial, Mahler).
Spre deosebire de muzicieni mai celebri, Reznicek a evitat legăturile cu regimul nazist, mai ales că a doua lui soție era evreică, iar fiica sa Felicitas a făcut parte din Rezistență și a colaborat cu serviciul secret britanic MI6, folosindu-și relația cu aghiotantul lui Hitler. Dar fiul său, Emil Ludwig, a făcut parte din SS, spre oroarea compozitorului. Exponent al polistilismului avant la lettre (considerat atunci pastișă de către critici), Reznicek a fost deschis la orice influențe, de la muzica veche la jazz, fiind autorul unei opere vaste, parțial încă nepublicate (cinci simfonii mature, multe alte lucrări orchestrale, 23 de opere, șase cvartete, muzică de cameră, lucrări corale și vocale etc.).
Spre deosebire de muzicieni mai celebri, Reznicek a evitat legăturile cu regimul nazist, mai ales că a doua lui soție era evreică, iar fiica sa Felicitas a făcut parte din Rezistență și a colaborat cu serviciul secret britanic MI6, folosindu-și relația cu aghiotantul lui Hitler.
Muzica lui aparține mai ales romantismului târziu și nu are nici o aluzie românească, dar ceea ce face interesant cazul lui este aderența stilistică la ceea ce veșnicii fanatici ai progresismului consideră muzici „depășite”, adică la tonalitate (și, rareori, bitonalitate), deși era contemporan cu noile curente care o subminau (parțial impresionismul, dar mai ales expresionismul și modernismul). Singura faimoasă cât de cât dintre lucrările lui este uvertura operei „Donna Diana” (1894), care se cântă uneori în concerte fiindcă e o compoziție plină de farmec și vervă, scurtă și foarte eficient orchestrată. Ea îi conferă statutul de one hit wonder în muzica cultă, prin analogie cu unicul „șlagăr” care i-a făcut faimoși pe unii muzicieni pop. Pentru progresiști, ea e în mod evident „depășită” din cauză că e aproape în stilul lui Mendelssohn, care îi e anterior cu vreo șase decenii.
Dar ne-am putea întreba dacă nu s-a epuizat încă această abordare mărginită și analitică a istoriei muzicii, care valorizează automat ceea ce e mai recent ca fiind superior față de ceea ce îi e anterior. Istoria muzicii, ca și istoria în general, nu e un progres liniar și mecanic. Aproape am putea spune că ea (ele) prezintă suișuri și coborâșuri, dacă nu ne-am aminti de inoperabilitatea și inutilitatea multor comparații valorice între compozitori și mai ales între stiluri (ca între mere și pere). Bineînțeles, există capodopere, lucrări bune, lucrări cu potențial și lucrări slabe, așa cum unii compozitori au produs mai multe lucrări de geniu față de alții. E ușor să constatăm că Bach e un compozitor incomparabil mai mare decât Reznicek, dar între Reznicek și contemporanul său Glazunov departajarea e practic imposibilă.
Dintre contemporanii lui semnificativi, dar „depășiți”, adică mai mult sau mai puțin tradiționaliști, majoritatea sunt azi obscuri și neglijați, iar alții tolerați și priviți cu condescendență de establishment-ul muzical: Serghei Rahmaninov, Alfredo Casella, Giovanni Sgambati, Vasili Kalinnikov, Miguel Marqués, Felix Woyrsch, Sigurd Lie, Richard Flury, Frederick Hymen Cowen, Gianfrancesco Malipiero, Leevi Madetoja, Charles Villiers Stanford, Ottorino Respighi, Hans Pfitzner, Ralph Vaughan Williams, Carl Nielsen, Aleksandr Glazunov, Frederick Delius, Arnold Bax, Engelbert Humperdinck. Lecția e aici despre relativitatea gusturilor profesioniștilor și ale publicului. Acești compozitori au trudit timp de decenii pentru a produce ceva bun, inclusiv multe lucrări de proporții, pentru a fi apoi uitați (uneori pe bună dreptate, alteori nu).
Dar Reznicek a fost contemporan și cu unii compozitori mai mari (sau unii cel puțin cu mari influențe stilistice), ca Wagner, Brahms, Grieg, Dvořák, Bruch, Mahler, Richard Strauss, Ceaikovski, Bruckner, Sibelius, Debussy, Ravel, Schoenberg, Berg, Webern, Bartók și Stravinsky. Cu toate acestea, deși admira operele lui Berg „Wozzeck” și „Lulu”, extrem de puțin din muzica acestora (chiar nimic în unele cazuri) a influențat compozițiile lui Reznicek, care rămân tributare mai ales lui Mendelssohn, Grieg și Dvořák, parțial lui Wagner (în opere) și uneori lui Mahler. E ceva rău în asta? Din perspectivă „post-postmodernă” ar trebui să spunem că nu. Există muzică bună în aproape orice stil. Remarcabile sunt conservatorismul stilistic al lui Reznicek și insistența în a cultiva o muzică armonioasă în timp ce era înconjurat de destrămarea vechii lumi politice și artistice, dar și „performanța” de a compune lucrări în același timp plăcute și eficient scrise, dar și inconsistente.
