Serile de joi și vineri de la Atheneul Român sunt, de decenii, momente marcate cu roșu în calendarul afectiv al melomanului bucureștean (și nu numai). Acest aspect cvasi-ritualic al petrecerii săptămânale a cel puțin două ceasuri în compania unor rafinate delicii sonore a căpătat în stagiunile din urmă o încărcătură emoțional-intelectuală suplimentară, o reverberație sporită de entuziasm anticipativ, pe deplin confirmat de prestațiile artistice oferite. Aceasta, dintr-un motiv cât se poate de simplu. Să mă explic. În ultimele două-trei stagiuni, de când la conducerea filarmonicii bucureștene a venit Marin Cazacu, momentele cu adevărat semnificative s-au rostuit într-o suită de evenimente „în crescendo”, cu adevărat prețioase, unul mai seducător ca altul. E semnul că, în plan muzical, la București începem să respirăm aerul unei reconfortante normalități, în sfârșit regăsite după lungi așteptări, condiționate o vreme și de o anume precaritate financiar-bugetară care făceau inabordabile pentru noi numele importante ale circuitului muzical internațional. Acum – prin gestul managerial al unui muzician profesionist – la Filarmonica „George Enescu”, se conjugă toate premisele acestei normalități benefice, dătătoare de speranțe. Dacă lucrurile vor continua fără sincope dramatice pe acest drum, performanța cea mare nu va întârzia să apară. Și când mă refer la performanța cea mare, am în gând nu doar includerea filarmonicii bucureștene pe primul loc în topul valoric intern, pe lista favoritelor publicului românesc, unde oricum se află de multă vreme. În treacăt fie spus, un public avizat și antrenat în comparații estetice prin simpla derulare a edițiilor festivalului enescian din ultimii 25 de ani, sub egida căruia i-a fost servită elita mondială a orchestrelor simfonice și camerale, așa cum se configurează ea la început de mileniu III. Rămâne doar ca prima filarmonică a țării să pătrundă de acum și la vârf, în topul falangelor simfonice ale lumii. Să fie căutată și dorită cu aceeași fervoare și de publicul internațional de pe marile meridiane muzicale, obișnuit cu ansambluri de talia unor Royal Concertgebouw, London Symphony sau Berliner Philharmoniker. Rapid spus, să facă față cu brio comparației cu acestea. Să poată să stea de la egal la egal cu aceste orchestre faimoase pe oricare scenă a lumii. Pentru confirmarea unei absolute excelențe artistice, mi-aș permite să identific pașii următori care să vizeze câteva direcții: (a) invitații constante în marile circuite de turneu, prin contracte cu agenții impresariale de prestigiu, (b) edificarea la o casă de discuri faimoasă a unei noi și așteptate discografii care să poarte cu mândrie blazonul filarmoniștilor bucureșteni, și – de ce nu? – (c) preluarea pe marile canale muzicale (gen mezzo) a unor concerte cu programe și distribuții de cel mai înalt nivel. În fond, toate acestea ar avea ca scop valorificarea la nivelul pe care, deopotrivă tradiția și performanțele actuale, îl recomandă, a potențialului creator al acestui organism viu care este Filarmonica „George Enescu”, cu al său sediu superb, nu doar sub aspect arhitectonic, ci și acustic – ceea ce e o altă raritate în tărișoară. Această normalitate de temeinică racordare la viața muzicală internațională de prim rang o identific in nuce în gesturile ce susțin pariul managerial pe valoare cu care Marin Cazacu gândește anual alcătuirea celor nouă luni de activitate regulată la sediu, în obstinația cu care urmărește creșterea calității actului artistic. În garanția că managerul e în primul rând un artist valoros el însuși, unul care își iubește activitatea și este conștient că orice demers artistic este în primul și în ultimul rând destinat bucuriei publicului. Un public – cum spuneam – din ce în ce mai exigent și informat, pe care nu îl poți păcăli. Aducerea melomanului în sala de concert este un act de seducție, nu de luare în captivitate. El trebuie cucerit cu fiecare act artistic pe care îl concepi. De două-trei ori la rând să-l dezamăgești, și te-a părăsit. Mai ales acum, când posibilitățile de a călători neîngrădit (pe măsura bugetului propriu, desigur) și de a-ți procura satisfacțiile muzicale oriunde pe mapamond sunt virtualmente nelimitate. Așadar, acum pare că totul la Filarmonica „George Enescu” e conceput cu gândul la publicul plătitor de bilete, la acei mulți-puțini care nu își concep viața în absența ambientului sonor, ideatic, emoțional, cu încărcătură existențială până la urmă, pe care doar Marea Muzică îl poate oferi. Se subînțelege că această ecuație include porția necesară de altitudine artistică, de ștaif, de sofisticată probitate profesională. Reușita unui atare demers ține de un dozaj fin între popularitate (nu trebuie ignorat aspectul acesta) și avangardă (nu trebuie exagerat aspectul acesta). Între șlagăre și aridități contemporane, echilibrul se cuvine să fie unul convenabil. Atractiv, dacă îmi permiteți, fără a face rabat valorii. De salutat în acest context primele audiții din muzici contemporane pe care filarmonica bucureșteană le propune cu o anume consecvență, de recuperări ale unor piese foarte rar prezentate în fața publicului de la noi, dar (mai ales) revenirea la uzanța comisionării, a comandării de piese scrise de compozitori români contemporani special pentru anumite ocazii ale stagiunii. E întremător să constați că în vremurile noastre se scrie muzică clasică, cu rezultate – bineînțeles – variabile, cu adresabilitate de nișă uneori, cu succese de prestigiu intre confrați, cu un ermetism inhibant pentru ascultător nu de puține ori. Uneori însă, și cu reală deschidere pentru publicul meloman obișnuit, care atunci când nu e tratat ex catedra e dispus să-și pună între paranteze binecunoscutul (rigidul?) conservatorism și să se bucure genuin de noutatea componistică ce îi este oferită. Important e că se scrie muzică nouă, că acest public fericit să (re)asculte șlagărele clasic-romantice poate lua contact cu tendințele și valorile contemporane pe care breasla muzicală profesionistă, incluzându-le în repertorii, le validează ca atare.
Nu mai insist aici asupra efectelor benefice ale contactului constant cu demersul muzical de calitate. Cine îl resimte, bine. Cine nu, oricum nu va fi mișcat de demersul meu. Dar sunt convins că mulți dintre cei care ne ocupăm săptămânal locurile în rotonda Atheneului rezonează și se regăsesc în cele afirmate aici. Rândurile de față nu au alt izvor decât o profundă mulțumire de simplu meloman că, in sfârșit, măcar capitala noastră respiră același aer tare ca orice altă mare capitală muzicală a lumii. Fie că e Viena, Londra, Berlin, Paris, New York sau Amsterdam. Și pentru a nu rămâne în teritoriul considerațiilor teoretice, se cer expuse și câteva exemplificări. De trei ani încoace, putem asculta și vedea la București, în concerte curente de stagiune nume mari ale baghetei (Charles Dutoit, Vasily Petrenko, Leonard Slatkin, Lionel Bringuier, Andrey Boreyko, Lawrence Foster, Cristian Măcelaru, Yan Pascal Tortelier, Jean-Claude Casadesus), muzicieni care fac cinste oriunde în lume podiumului pe care apar. De acum, ei sunt o prezență constantă pe afișele filarmonicii, nu doar o dată la doi ani în sărbătoarea festivalieră enesciană, ci săptămânal. E un semn bun. Dar marile surprize plăcute sunt la capitolul soliști. Unii, fabuloși. Pe lângă veteranii prieteni fideli ai Atheneului, Christian Zacharias, o vreme director de onoare al instituției, sau Elisabeth Leonskaja – iremediabil îndrăgostită de locul unde, la 19 ani, câștigând laurii concursului enescian s-a lansat în fabuloasa ei carieră internațională, au venit să ne încânte cu arta lor o pleiadă de pianiști de top mondial. Să-i amintesc pe Sir Stephen Hough, suveran absolut în al doilea concert de Brahms, într-o versiune ce nu ezit a o califica „de disc”, sau Boris Giltburg cu o super virtuoză traversare a etern-fascinantului Concert nr. 1 de Ceaikovski. Apoi, cum aș putea trece peste prestația solistică a lui Nelson Goerner – amestec de copleșitoare inspirație poetică și eleganță tehnică în monumentalul concert al 3-lea de Rachmaninov – sau, cu totul recent, Alexander Gavrylyuk ravisant, tumultuos, dominând la o altitudine artistică incredibilă acel terifiant Prokofiev 3, de care fug aproape toți pianiștii. I-am urmărit cu mare interes pe Alexei Volodin, Simon Trpčeski (într-o superbă versiune a concertului egiptean de Saint-Saëns), Barry Douglas, Eldar Nebolsin (în Variațiunile Paganini de Rachmaninov), Abdel Rahman El Bacha, Alexander Melnikov, Peter Donohoe, Andreas Haefliger, Andrei Korobeinikov, Sunwook Kim – dirijor și solist, inspirat în Do minor-ul beethovenian. Nu pot uita nici pe reprezentanții Olimpului violoniștilor care ne-au răsfățat cu măiestria lor și a instrumentelor lor (Stradivarius, Guarnieri del Gesu, Amati). Super-star-ul Renaud Capuçon, care după concertul mozartian unde și-a fost sieși solist, a preluat bagheta pentru epica simfonie a șaptea de Bruckner, Arabella Steinbacher cu o interpretare absolut de referință dată concertului de Ceaikovski, Alexandra Conunova, Akiko Suwanai, Kristof Barati, Sayaka Shoji, Daniel Hope, Barnabas Kelemen. Dacă vorbim doar de stagiunea în curs, ea și-a derulat abia prima jumătate. Ne așteaptă întâlniri ce se anunță de asemenea a fi plămădite sub zodia excelenței: în preajma Paștelui, Vasily Petrenko va dirija monumentala simfonie mahleriană a Învierii. Gabriel Bebeșelea va face Matthäus Passion, iar spre sfârșitul stagiunii le va avea soliste pe surorile Labèque în Dublul de Mozart cuplat cu o inedită simfonie a X-a de Schubert. Asta după ce în stagiunea precedentă, în anul aniversar Bruckner-200, Bebeșelea a realizat o interpretare cu totul copleșitoare a simfoniei nr. 6 a modestului cantor de la St. Florian. O realizare căreia îi face pandant, în stagiunea actuală, versiunea – de o intensitate răvășitoare a tragismului, în termeni de emoție artistică și umană – a lui Andrey Boreyko (avându-l solist pe basul Taras Shtonda) dată demersului simfonic, notat cu nr. 13 – „Babi Yar”, în catalogul lucrărilor lui Șostakovici. Charles Dutoit propune un program de vis: Stravinski – „Pasărea de foc” și Dvořák – Simfonia a 9-a, „din lumea nouă”, precum și însoțirea orchestrală a demersului solistic al tinerei violoniste Ioana Cristina Goicea (artist în rezidență în sezonul 2024-2025) în solicitantele pagini ale celui de-al doilea concert de Prokofiev. Vor mai concerta până la închiderea stagiunii în postură solistică Vadim Repin, Boris Giltburg, Elisabeth Leonskaja, Nobuyuki Tsujii, Edgar Moreau, Andrei Ioniță, Mihaela Martin, Daniel Ciobanu. Sigur că viața filarmonicii bucureștene nu se reduce doar la serile simfonice, are și componenta educativă a concertelor pentru elevi, are și bogata stagiune camerală, de recitaluri instrumentale sau vocale, are și participările excelentului cor academic condus de maestrul Iosif Ion Prunner în concerte simfonice sau a cappella, tentează și zona jazz-istică, propune anual, la începutul verii, un festival al Atheneului. Toate dau măsura acestui „laborator de frumos” pe care Capitala îl are și de care, încă, se bucură o prea mică parte din locuitorii ei. Poate va veni vremea când datorită cererii, filarmonica va propune patru concerte săptămânal cu același program!
Mi-aș permite, în încheierea acestor considerații, și o sugestie. Pentru atingerea nivelului de elită spre care firesc și-a propus să tindă, orchestra aceasta, cred eu, are nevoie ca de aer de un șef permanent, spuneți-i cum doriți: Chefdirigent, GMD, Kapellmeister în sensul cel mai tradițional. Știu, există excepția numită Viena. Dar e o excepție. Pentru o creștere calitativă permanentă, prezența unui dirijor – nu doar valoros, nu doar dedicat și inspirat, dar cu mare experiență scenică – și chiar pedagogică – un veritabil mentor care să ofere un ghidaj repertorial și variate provocări stilistice, să conceapă sesiuni de lucru împreună speciale pentru fiecare etapă din dezvoltarea ansamblului și a fiecărui compartiment în parte, pentru a-i crește pe instrumentiștii nou-veniți și a-i omogeniza cu veteranii, pentru a lega totul într-un parcurs rodnic și în continuă evoluție – e o necesitate. Chiar dacă asta poate crea un disconfort temporar unor instrumentiști din orchestră care, desigur, își stăpânesc foarte bine meseria și pot fi refractari la idea unui „diriginte”, considerând că nu mai e nevoie de creștere personală și efort suplimentar în afara repetițiilor propriu-zise. Doar că fatalmente, o săptămână de repetiții, oricât de mare vedetă, oricât de inspirat pedagog ar fi șeful care urcă pe podium, e un timp (prea) scurt în care focusul se pune strict pe programul concertului din săptămâna respectivă. Sunetul propriu, imediat recognoscibil, al unei orchestre mari vine din îndelungă colaborare cu o baghetă validată, după un drum deloc simplu, deloc scurt, deloc ușor, parcurs împreună cu devotament și încredere reciprocă. Poate că visez frumos. Dar am în minte îngemănări destinale ca cele ale unor Celibidache & München, Solti & Chicago, Ormandy & Philadelphia, Karajan & Berlin, Haitink & Amsterdam, Abbado & Berlin, Masur & New York, Ozawa & Boston, Chailly & Gewandhaus Leipzig… Oare la București ar fi posibil?
