/

Poezii

„Ordonat, dar cu o tectonică mereu imprevizibilă, universul poetic al Andreei Apostu este, înainte de toate, unul bi-polar, cu poli bine ținuți în frâu de axa reflexivității.” (Mihók Tamás)

303 vizualizări
Citiți în 11 de minute

„În versurile ei, Andreea își exteriorizează o sensibilitate profund angajată în social, pe al cărei tărâm se suprapune imaginea unei corporalități fragile cu o geografie urbană tentaculară. Registrul confesiv cvasi-detașat al poemelor se datorează imixtiunii unei lucidități critice în spațiul afectelor. Ordonat, dar cu o tectonică mereu imprevizibilă, universul poetic al Andreei Apostu este, înainte de toate, unul bi-polar, cu poli bine ținuți în frâu de axa reflexivității. Cele câteva frivolități recurente (precum «tot ce vreau e să pot împărți cu tine/ momentele de absență mentală») sunt tot atâtea capcane: în spatele lor, eul antrenează mereu valențe ale realității cu mize mult mai mari, așteptând să fie sondate din context. O poetă trecută de pragul maturității, din ce în ce mai aproape de un debut editorial răsunător.” (Mihók Tamás)

***

e toamnă în berceni și miroase mai puțin 
a gunoi încins
nu mai trebuie să merg pe mijlocul străzii
ca să nu mi se facă greață
și asta e plăcut

japonezii se uită ore în șir la cireși înfloriți
eu la frunzele frasinilor de un galben fără rest 
pe un cer intens
mama mi-a spus că sunt copacii cei mai
rezistenți la poluare
un poet m-ar asemăna probabil cu
o magnolie un altul cu o salcie clișeu după clișeu
eu aș vrea de fapt să fiu un frasin care rezistă
în mijlocul bucureștiului
care absoarbe toate noxele
fără să facă o tumoare pe hipofiză
și se detonează toamna aproape de ziua mea

sau poate fructele lui în formă de elice care se 
aruncă în gol și se rotesc nebunește
până ajung pe pământ

când abia ne-am mutat aici, prin ’94-’95
îmi imaginam că fiecare copac galben
e o poartă
și că pot ajunge prin ea oriunde vreau
deseori în locuri fără cunoscuți

***

pictorul despre care mi-am scris licența
obișnuia ca mine să iubească dungile de lumină
așezate pe lucruri 
le privesc peste copaci mutilați
cu rămășițe de frunze și 
nu pot descrie
sentimentul
o stare de bine o încolăcire a stomacului în jurul inimii
de parcă lucrurile ar începe să mă acopere

am mers astăzi prin frunze ca prin zăpadă
și luminau la fel
căzute pe capote după ceața de aseară
păreau fața liniștită
a lui Evelyn McHale
nici eu nu aș fi o soție bună sau o mamă
nu știu suficiente rețete de rulade și prăjituri
cu fructe mă enervez repede și am un
echilibru precar
mai mult ca sigur aș sparge farfuriile și
paharele din casă de singurătate

blocurile din București nu-ți oferă prea multe șanse 
deși aș vrea să opresc gălăgia de neon 
care zumzăie
deasupra capului încă de pe vremea când mergeam la facultate
mi-am făcut tot timpul griji ce cred ceilalți despre mine 
doar ca să descopăr că există unele mai importante
cum ar fi grija că o furnică nu se 
va întoarce în seara asta în mușuroi

***

în fiecare seară în cartierul meu 
de lângă CET
aerul toxic îmi transformă părul în fire de metal
o bobină electrică în stare să pornească
generatorul urban
dintr-o singură mișcare a capului

îmi petrec cei mai triști ani în fericire și imaginație
în frumusețea umflată de soare
și mecanisme greșite care suprascriu secvențe adn
în rotocoale de carne întărită

dacă ai fi aici aș avea motive mai dese
calmul acela dat de prezența altcuiva chiar
dacă nu există tangențe
aș vrea să împărțim din nou un apartament
fiecare cu camera lui dormind separat numai
ca să am certitudinea că cineva e acolo
când mi se face rău

prezența e un obiect perimat
atins de prea multe mâini e la fel de uzat
ca seringile de unică folosință pe străzile
din cartierul evreiesc
sau scrumiera pe care ai spart-o în urmă cu 8 luni
de podea
tot ce vreau e să pot împărți cu tine
momentele de absență mentală
seriale peste seriale popcorn făcut
la microunde
lupte mma cu tipul ăla rus care se lupta
când era mic cu puii de urs
copilăria mea a fost un ursuleț de pluș care
acum mă mușcă de sân

***

Pe o fâșie de nisip între zăpadă și mare
cu sare cristalizată la bază 
am impresia luminilor nesfârșite care ne fac buni
ceva se aerisește când stai așa pe o potecă aurie 
un drum personalizat pentru cei cu anxietate
care se tem ca apa rece să nu le ude pantofii

m-am simțit la fel când am mers în cartierul nou 
de lângă locuințele sociale
unde bucăți mari de pământ cu copaci în zigzag
continuă să murdărească tălpile albe ale adidașilor
era fâșie de liniște cu pungi și beteală
prinsă în crengi
mișcată frumos de vânt la minus 10 grade
n-ai fi zis că e inutilă cum nici eu n-aș

înaintez la fiecare plimbare spre silueta de cet 
și la bază iar sarea și frigul 
cristale întunecate de arderi
mișcate frumos de respirație în plămâni
n-ai zice că sunt nocive
cu noroiul ăsta potecă adevărată
spre tipuri de cancer

mă proiectez pe sticlă în locul din japonia
în care zăpada coboară spre mare și nu se topește
mi-ar fi bine aș avea imagini despre bunătate și 
secvențe alternative 
undeva la margine fără să fiu împinsă

AM

Am văzut o statuetă cu ochii închiși sub apă și
am decis
copiii trag etnobotanice pe nas sau și le
injectează în sânge mi-a zis prietenul de la
urgențe
eu trag apa gândindu-mă cum ar fi
să mă înec
înăuntru am forma unui copac e frumos și 
uscat, dar tot aș putea găzdui o familie de
păsări sau veverițe
ar fi loc și pentru cozile lor mai mari decât corpul
făcute să țină noaptea de cald
locurile uscate fac posibilă apariția vieții în
anumite condiții
o combinație exactă de soare precipitații
temperaturi medii 
și poți vedea lichenii desenându-mi tristețea pe
scoarță

Mi-a fost frică de boală și m-am îmbolnăvit
îmi e frică de nebunie și sper să nu
*o fată cu tulburare bipolară care nu se mai recunoaște în oglindă
și își face urme de planete pe coapsă cu țigara aprinsă*

Am antecedente un tată care îl iubește mai mult
pe dumnezeu decât pe mine
un episod obsesiv la 13 ani când îmi spălam
mâinile până la sânge și incapacitatea
momentană de a trăi senzații tari
ultima dată când m-am îndrăgostit îmi mutam 
patul cât mai departe de geam

În prospectul medicamentului pe care îl iau
sunt trecute la reacții adverse gânduri
anormale sau neobișnuite porniri sexuale
periculoase pentru cei din jur și dorința incontrolabilă
de a face cumpărături sau cheltuieli
în exces
asta mă face să-mi fie teamă nu că voi
cumpăra prea multe rochii și tipuri de agende colorate
ci că îmi voi face într-o zi rău fără să vreau

Andreea Apostu (n. 1990) este doctor în Litere, asistent de cercetare în cadrul Institutului de Teorie și Critică Literară „G. Călinescu”, redactor-șef al platformei literare online „Poetic stand” și profesor de limba franceză. Scrie poezie, cronică literară și eseuri pentru diverse publicații culturale.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Debut”

Poezii

„De un an și jumătate a învățat limba română atât de bine, încât poate deja să-i