Absolventă a Literelor orădene, Alice lucrează de câțiva ani ca traducătoare. Iubește arta în toate formele ei, exersând scrisul ca urmare a unor experiențe subliminale neconvenționale.
Poemele lui Alice sondează cu mare precizie o fenomenologie vizionară a corpor(e)alității. Evenimentele cotidiene și trăirile onirice sunt filtrate aici printr-o epidermă inteligentă, capabilă să convertească impulsurile exterioare în unde poietice. În timpii invocării unui tu spectral, un mister vesperal frisonant traversează câmpul senzorial al poetei, stârnind proiecții menținute la limita dintre extaz și regret. O poezie a reflexivității care, deși pare ținută în frâu prin cadență, animă un imaginar atavic greu de stăvilit. (Mihók Tamás)
Ca un om trist care-și pune singur scrisori în poștă
la limita pielii mele trăiește o ființă parazită
are simțurile mele
instinctele mele primare
aceeași înclinație a capului
același mers de felină rănită
în după-amiezi însorite
umblă pe străzi să-ți extragă celulele din particule de ozon
din ziduri
din asfalt
curăță orașul până la ultimul cromozom
se așază la orizont
și din tot ce-a strâns peste zi
îți sculptează profilul pe trupurile
trecătorilor din depărtare
inima să-i tresară
de fiecare dată
la fel de surprinsă
la fel de convinsă
c-ai putea fi chiar tu
*
nu întâmplări fantastice
nu armistiții
nu iubiri
acum știu ce-mi lipsea dar
n-aș fi putut să-i dau atunci un nume
cum n-aș fi ghicit niciodată
unde începe și unde se termină
în zadar
toate vocile astea pe care le port mărgele
urlau ca lupii la lună
eu cu ochii închiși dezmierdam languros
corpuri
goluri prefigurate înaintea mea
până când mici monștri au început să apară
și tot așa
în șerpuirea moleșitoarea a zilelor
până s-apuc să vorbesc despre asta
podurile au fost retrase
luminile s-au stins
și ultimul cârciumar a pus cheile-n cui
așa am rămas aici
doar eu și cuvintele astea
o haită de câini vagabonzi rătăcind.
[e ceva în legătură cu diminețile și reverberațiile ei care-ți transformă stomacul într-un malaxor]
la primele ore
când iarba e mai udă
carnea e mai moale
să pleci de acasă
cu mintea atât de goală
ca atunci când erai destul de mică
încât să crezi că poți să devii orice
să nu-ți dorești
decât să fii
în mintea ta
în carnea ta
singură și goală
sub cerul liber și vulnerabil
dar oameni viermuiesc prin stații
patinând în aburi de cafea miros
de tutun ieftin și sandviș la pachet
tac
și empatizez cu bețivii orașului care n-au decis încă
dacă s-au trezit prea devreme
sau nici n-au apucat să adoarmă
când am plecat de acasă
aveam mintea goală și carnea moale
era o vreme când credeam că pot să devin orice.
*
toate gândurile
astea-n derivă
desprinse
ca o piele moartă
o absență totală
ca și cum o mână invizibilă
s-ar ridica din întuneric
să ne scoată din priză
iar noi decuplați
de la viețile noastre
ne așezăm cuminți
de jur împrejur –
niște cărți de joc
pieptănând
acoperișul caselor
luciul podelelor
cu un ochi gol
de porumbel
e o vară cu nuanțe vintage
e o vară cu nuanțe vintage
și toate clișeele
despre cum ar trebui să fie
stau aliniate
în praful de pe pervaz
imaginile cu tine
se încheagă-n
figurine de papier mâché
ce fac din capul meu
o lume suprapopulată
pot să numesc
fiecare stradă pe care
n-o voi mai străbate singură
să reconstitui
în bătaia albastră a lunii
toate cele o mie de ipostaze
în care trupurile noastre s-au contorsionat
așa că lasă umbrele
să se îndoaie sub betoanele încinse
și vino
să-mi răstorni
rododendroni în poală
*
uneori duminicile îmi amintesc de tine
în special dimineața
când femeile coboară din SUV-uri și intră
în scara blocului
îmi închipui că stai și bei de unul singur
ca să poți adormi
pe vremuri obișnuiai să mă întrebi dacă știu vreo metodă
prin care să se termine totul mai repede
acum taci și e mult
mai bine așa
pauzele tale de vorbire sunt trepte pe care cobor în gerul de afară
cristale de gheață la geam
coroane de flori
același poem în infinite loop-uri
până la urmă tot ce iubești în viață nu-i decât
un colaj de imagini suprapuse în ordinea potrivită
peste drum e un câine care latră
și nu aparține nimănui.
