Dorința și – ca o consecință operațională în planul scrisului literar – voința de ordine activează din interior o dimensiune constantă a personalității creatoare a lui Traian Ștef. Este suficientă o repede ochire cronologică asupra volumelor sale de versuri pentru a ilustra afirmația: în Călătoria de ucenic (debutul editorial din 1993) sensul favorizat este cel al începutului necesar și întemeietor; în Epistolele către Alexandros (2004), apelul formal la modelul clasic al speciei epistolare; în Didascaliile (2007), latura de explicatio a demersului liric; Ceremoniile (o antologie de autor, 2011) propune explicit-poietic ideea de ritual care informează viața și poezia, funcția regizorală a gândirii poetice; în Laus (2015), iarăși, apelul la o formă de discurs consacrată cultural, cum și în Epopeea șobolanului Laus (2018). Sigur, viziunea lirică, în cazul fiecărei experiențe din acest parcurs, are un plasament postmodern iar manopera nu cade în nici un caz la nivelul pastișei. Din această voință de strucurare poetică (dar și etică) și din opțiunile de materializare discursivă emerge dimensiunea livrescă și ,,artistă” a poeziei lui Ștef. Nici eseurile sale – Despre mistificare (1998), Ridicolul (1988), Despre calitatea umană (2000), Deficitul de prezent (2009) – nu sunt străine, încă din punctul lor de pornire, de ideea de lămurire, ilustrare și corecție a dezordinii omenescului.
,,Iubitor de matematică, fizică, ordine – spune o confesiune a autorului, – am scris această carte alcătuită din patru cununi de sonete [e vorba de Sacoul demodat, n.n.]. În absolut, sonetul e o sintactică a lumii în formă geometricopoetică. Poate fi și un simplu exercițiu de tehnică literară.” La Traian Ștef, imperativul tehnic e respectat, dar fără rigoare canonică, accentul principal fiind pus pe travaliul ideatic. O experiență de ,,laborator” dar cu substanța venind din stratul emoțional-reflexiv al existenței individuale ori generice; o rețetă prescrisă preluată din registrul formelor fixe, dar o livrare de conținut sufletesc liber de contract cu corpul de reguli prestabilite. Ideația lirică e mai puternică decât canonul strict formal, rimele nu se sfiesc să fie uneori aproximative ori asonante, nici ritmul să ignore măsura metronomică. ,,Și gândul să nu-ți fie-n cerul gurii” consiliază un vers. ,,E lucru-artizanal făcut cu partitura”, desigur, dar poetul se livrează mai semnificativ în zonele de meditație gravă ce alcătuiesc articulații aparte în cununa de sonete. Libertatea gândului poetic e ținută la mai mare respect decât datoria supunerii fără crâcnire la poruncile formei.
Cele patru ,,cununi de sonete” sunt: „…pentru scaunul din inimă de stejar”, ,,…pentru sacoul demodat”, ,,…pentru lumea ca voință și reprezentare a rădăcinilor agățătoare” și ,,…pentru mersul cu trenul”. În cazul tuturor, este urmat tipicul tehnic: se pornește de la un sonet-pilot, după care se ,,face” cununa (aici e în serviciu comandat poeta artifex), al doilea sonet începe cu primul vers al sonetului-pilot și se încheie cu versul al doilea al aceluia; al treilea sonet începe cu versul ultim din sonetul precedent și se încheie cu versul trei din sonetul-pilot ș.a.m.d. – e greu și de ținut minte, darmite să și ,,împletești” cununa. Aș spune că, într-o privință, performanța consistă în a finaliza ,,cununa”, rostul efortului este a duce la bun sfârșit acest pariu de ,,meseriaș”, de a oferi cititorului produsul unei munci disciplinate, care produs, întâi, să fie perceput imediat ca performanță în sine, abia de-aici încolo lectura să caute așa-zisul conținut. Acest conținut nu e însă o entitate menită doar unei ilustrări expresive prin limbaj artistic, ci se naște în chiar procesul versificării, fiind cumva obligat să semnifice nu doar un anume mesaj ideatic ci să se auto-inventeze în athanorul plăsmuirii și să dezvolte sensuri nebănuite și nepremeditate.
La Traian Ștef, imperativul tehnic e respectat, dar fără rigoare canonică, accentul principal fiind pus pe travaliul ideatic.
Scaunul de stejar, moștenit ca relicvă familială, și sacoul demodat, rămas în garderobă din vremuri mai tinere, sunt ,,obiectele sentimentale” de la care pornesc două dintre cele patru ,,cununi” ale volumului. Un inventar al semnelor/urmelor materiale ale trecerii timpului prin universal familial oferă poetului, ca moștenitor neatent multă vreme la aceste rămășițe ale vieții firești altădată, să experimenteze acum poetic din ipostază de martor testamentar, să ausculte ceea ce ,,Se străduiesc să-mi povestească morții/ Lăuntrici”. E un fel de spiritism liric urmărind epifania prin verb: ,,Te uiți și tu la ele cu-ncântare/ În astă pagină cum fiecare prinde/ Nostalgic corp din literă borțoasă”. Scrisul doar mai face posibilă resuscitarea vieții lor trecute. Ele trec din sonet în sonet într-o defilare de umbre pe muzica nostalgică a ,,petrecerii cu tot alaiul” într-,,un loc prin care nu mai intră gerul”, acesta fiind tocmai cununa sonetelor. Un parfum de vintage domestic-rural emană lista lui Ștef: ,,scanul de stejar, monezi împărătești, lada de zestre, tabachera, copertele unei cărți dispărute, cleștele, pomociul, briceagul-pește, rotițe de ceasuri, maiul, vătraiul, războiul de țesut, suveica, briciul (numaidecât ,,nemțesc”), creionul chimic, cutea, butea ș.a.
Celelalte două cununi mută accentul pe meditația asupra rosturilor eterne pe care insul uman le caută în propria-i fatal-limitată existență. Creația ca împlinire: ,,Găsește-ți adăpost în spații literar”; călătoria ca parabolă a vieții; misterul credinței ocultat de stufoșenia realului imediat; efortul de a riposta într-un fel ori altul arbitrariului vieții – sunt doar câteva ecuații reflexive cărora poetul le acordă spațiu de manifestare lirică.
,,Răstimp sublim și plin de încântare” – iată un vers potrivit pentru a defini ceea ce a reprezentat pentru poet această nouă lucrare a sa. Satisfacția autorului transpare printre rânduri: prin împletirea meșteșugită a sonetelor în cununi poetice ,,Nimicul prinde formă și mișcare” și această ,,alunecare în sens poetic” este, până la urmă, singura răsplată îngăduită meșterului-poet. Uimirea, satisfacția ordonării lumii prin creație, dar și resemnarea, falsa înțelepciune, scepticismul de consolare, ironia și, câteodată, sarcasmul armează în interior cununile de sonete: ,,Cu trenul mergi, te-oprești, tot stai, tot mergi,// E timpul, vai, și el, condus de arbitrar.// Afară stâlpii se succed în sens contrar, / Zadarnic, nu-i mai prinzi, deși alergi. // doi tineri sunt nerăbdători pe culoar,/ Bătrânii dormitează întristați, nu-i trai,/ E-o viață pe butuci, nu una pe vătrai,/ Bagaje, un rucsac, și îmbrăcat sumar.// Departe pleacă cei ce vin de-aproape,/ Călătoria-i într-o carte des citită,/ Există navetiști atenți să nu le scape// Monezi între vagoane, legătura,/ Mișcată-i cartea, când cobori, smintită,/ De pe copertă sare semnătura.”
