Oglinzi – reflexii și reflecții

În noul său volum de versuri, Gellu Dorian e ocupat, scurt spus, de descoperirea și redescoperirea de sine. Fluxul reflexiv e încărcat de afirmații care, imediat după verbalizare, se autodenunță, pentru a se da peste cap devenind contrariul; sau se repetă în variante care aduc mereu noi fețe ale eului. Sunt, adică un fel de oglinzi cu reflexii și reflecții paradoxale.

Peisajul mental e metonimic, într-o atmosferă de pittura metafisica care, spre deosebire de cea a lui de Chirico sau a lui Carlo Carrá, e, cum să spun, chagalliană, cu plăsmuiri având ca vectori plutirea, baletul, unduirea imprimate ,,personajelor” poemului.

Oglinda, spațiul de întâlnire și confruntare a eului cu non-eurile, se constituie ca obiect simbolic în economia gândirii lirice la Gellu Dorian, fiind totodată spațiu predilect pentru narativa intelectuală a liricii sale.

Un soi neobișnuit de autism se simte în experimentarea  acestei lumi abstruse și abstracte, o narcoză reflexivă cu elemente psihotrope. Iată un exemplu de astfel de ,,exerciții în oglindă”, în poemul Crai vechi: ,,El încă speră să mă privească în ochi/ zilnic face exerciții în oglindă,/ coboară cerul acolo,/ dă cu mâinile în toate părțile norii să apară seninul/ așa cum fac păsările în zbor când trupul lor/ e ca bolovanul în spatele unui Sisif.// Știe că nu va fi posibil./ De fiecare dată vede alt semn în oglindă:/ niciunul nu seamănă cu mine, / nici unul nu seamănă cu el cel de ieri.// Dar El este sigur că într-o zi / mă va privi în ochi – / îl voi respire,/ vom dispărea pentru totdeauna,/ eu, fără urmă,/ El, disipat în toți cei ce cred și-n toți ce nu cred.”

Toate acestea sunt ,,niște ecouri ale sufletului” (v. Epistola), dar și un fel de-a vorbi mascat despre scrierea poemului.

Alte locuri privilegiate sunt Gara (revine obsedant), cârciuma (mai des la plural), iar dintre ,,obiectele” investite cu funcție de actant liric, trenul este pe un loc important în țesătura textului (,,ești singur în tren/ și trenul singur în burta balenei”) – foarte frumoasă ilustrația cu trenul în nori sau în troiene.

Prin părți ale unor versuri se face trimitere la celebre versuri eminesciene, alteori la pericope biblice (Iona), încât biografia și cultura se împletesc în așa fel încât textul este deschis, iar lectura are spațiu bogat de hermeneutică interpretativă.

Te poți întreba cine/ce este acest El scris cu majusculă și e cât se poate de greu să te oprești la vreo accepțiune mulțumitoare. Explozii ca de focuri de artificii ies de sub mâna scriitorului.. Da, El e un alter-ego, dar puterile sale creatoare sunt mult superioare celor ale eului individual, ale persoanei care scrie: ,,Însă viața Lui nu e un loc comun” (El). Raportul de competențe scriptice între El și eu balansează irepresibil spre El: ,,El se preface-n nimic și în toate,/ în timp ce eu mă fac fir de praf în lacrima Lui/ când nu plânge.” (Icoană). Sau, în Omul: ,,El e omul/ care nu mai are nevoie/ de oameni?// Nu. El e omul care are nevoie de oameni!”. Cum spuneam, reflecția asupra celor imaginate e mereu în căutarea răsturnării sensurilor.

Remarcabile sunt poemele de iubire, șăgalnice uneori, alteori elegiace, duioase ori sub un văl de ironie ambiguă.

Totul se experimentează într-o ramă (zice poetul, probabil El), un perimetru al libertăților pe care și le permite nonșalant, ludic, joc cu vorbele-verbele-cuvintele.

Ieșirea din ramă este poemul final – eu/El/eu (ieșirea din ramă) – ,,gata să intre în gara pustie”. Spectacolul metamorfozelor în rama acestei cărți se încheie. El rămâne într-un plan al increatului, ,,e mereu de negăsit dar peste tot”, în timp ce eul rătăcește ,,de la A la Z/ ca un tren gol printr-o țară pustie” [probabil o altă trimitere literară, acum la T.S. Eliot]. Un proces de re-inventare a textului a fost pornit, cu un început chinuit, pentru a se ajunge la un ,,cuvânt simplu de spus” și la un spațiu ,,unde eram așteptat să încep prima propoziție”, aceasta fiind o altă descoperire de sine (,,Nimeni nu va ști că de fapt/ eu mă aștept pe mine”).

Încă din prima frază a acestui scurt comentariu subliniam instabilitatea construcției lirice, ca pe un factor controlat de autorul cărții și, deopotrivă singurătatea și tristețea care infuzează pânza textuală. După consumarea parcurgerii treptelor po(i)etimatice, pânza s-a transformat în giulgiu, ceea ce nu face decât să comunice cititorului tristețea care îl așteaptă pe scriitor până  va aduna destulă energie lăuntrică pentru a începe cu neliniște o nouă călătorie spre ținuturile din profunzimea eului, cum și o nouă relație de amor și ură cu misteriosul El.