Bâlciul
O surprinseră agitația și înghesuiala paltoanelor. Înaintă stingheră. Praful de vanilie i se lipi de nări și-ar fi vrut să tușească, să-și golească plămânii de aerul lipicios. Cortul mare de lumini nu se potrivește deloc cu inflația de douăzeci la sută care-i ciuruise buzunarul. 20 lei paharul de vin fiert, 25 un langoș, 48 porția de cartofi cu cârnaț, 8 un pahar de ceai de fructe. Căni lucind în căsuțe modeste ticsite cu nimicuri, obiecte fabricate de niște degete de copii, turtă strânsă în folii – ceva ieftin ambalat să nu se strice prea repede –, mărgele de sticlă și plastic, fără luciu, becuri slabe, vânzători cu trei straturi de haine, mormăind cu ketchup sau muștar, maioneză doriți, și o roată imensă străbătută de un curent de lumini fulgerătoare, lângă un carusel învârtindu-se greoi cu mașinuțe și căluți, încremenite. Puzderie de copii și adulți pipăind dosul hainelor, buzunarele blugilor, după cei câțiva lei să-i faci plăcerea plodului care nu vede nici rugina, nici ochiul spart al broaștei, nici coama uscățivă a poneilor. Urlete, zumzet și o colindă cântată strigat, atonal, căznită, venind dinspre educatoarele îmbrăcate în haina de poliester până-n genunchi, cu cizme lungi de piele ecologică, fără izolare. Își promisese să repare flacurile, da’ se dovedi o cheltuială de care se poate lipsi, în mulțime zgomotul de pe caldarâm căzu sub zgomotul înfundat de tuse tabagică și muci. Lipseau râsetele, glumele deșucheate ale unchilor, oamenii stăteau unul într-altul la mase, sorbind din paharele de unică folosință, luând îmbucătura mare și-apoi îmbucături tot mai mici, zâmbind stânjeniți. Un prânz între colegii de muncă nu-i cu nimic diferit de o cină în familie.
Se trase în colț, la adăpostul bradului croit prost după lumini mici și palide, mirosind a plastic încins și praf. Mult mai cinstit, mai puțin trist fusese de dimineață când traversă pietonala lovindu-se de tuburile înalte de oțel, goale și reci sub soarele nepăsător și alb de decembrie. Niște schele părăsite după un festival nereușit, o carcasă de animal jupuit de vulturi, o grămadă îngrijită de fier vechi aruncat de izbeliște, așteptând un trecător să se-ndure, s-o tragă jos și s-o care în marginea orașului, printre peturi, mâncare alterată, scutece murdare și tampoane, un cărucior fără roți, un făraș fără limbă, o sanie turtită și spartă.
N-a cumpărat decât pâine și margarină, carcase de pui, doi morcovi și-un păstârnac. 100 de lei pe nimic. De 20 și-ar fi putut lua pachetul de crenvurști și poate o roșie cu pielea străvezie, de-un roșu bolnăvicios, poate trei cartofi mari din care oricum nu scoți mai mult de jumate la cât sunt de găunoși. Ar fi avut un mic-dejun complet în loc de o poftă: cei cinci mucenici în castronul alb, de carton, scofâlciți, acoperiți, ca o față trecută, cu prea multă pudră. Tomberonul dăduse pe dinafară și câteva pahare turtite zăceau ca păsările căzute din cuib, fără grija cuiva.
A ieșit pe poarta îngustă, cum ieși dintr-un cazinou, fără vreo plăcere, cu satisfacția că nu ți-ai băgat toți banii la aparate, că te-ai ținut tare. O victorie mică într-o zi prea lungă și prea rece. Cu nasul ascuns bine în fular, îmbibat în parfumul pe care-l primise acum cinci ani în sticluța de care abia se atinse și pentru care îl muștruluise bine înainte să și-l pună pofticioasă pe dosul palmei. Miroase a flori și pai uscat, a coajă de lămâie și nucșoară. Mirosul persistent de vanilie îl alterează, da’ nu-i schimbă culoarea primăvăratică. Ascunsă bine în paltonul cel nou, cu fason drept, căzut mult prea peste genunchi, e satisfăcută. Oasele ei se bucură de liniște și căldură – poliester, sigur, da-i izolat bine. Mai face doi pași în stație și decide s-o ia pe jos, înainte.
Să dăm o tură
Primise prima bicicletă pe la 9 ani, un Pegas second cu numele pe jumate șters. Apăruse de după poartă numa’ cu mâna și cârlionții negri pe care i-i moștenise, spre bucuria lui și deznădejdea bunicii Lupu, care l-ar fi trimis la plimbare dacă coama calului nu s-ar fi ivit triumfătoare. Alergase pe nerăsuflate, pipăind ghidoanele roase, cadrul șters, roțile mirosind a cauciuc proaspăt. Bicicleta îl lăsase în poartă, cu un picior în curte și unul pe potecă, scormonind cu vârful papucului un smoc de iarbă arsă.
— Tu de colo? Ce mama focului cauț’ aci? Ieși!
— Stai locului, babă! I-am adus pruncului bicicleta și ies, acu’ ies, ete na!
Viorel se opri în loc. L-ar striga, da’ știe că l-ar podidi plânsul. Apasă pedala tare, mai tare, până când devine de neoprit și ia poarta în brațe. Din genunchi și din dosul palmei curg firicele roșii. Plânge cu motiv.
— Dracu’ să-l ia! Ui’, i-o trebuit s-aducă dihania asta, își rupe copchilașu’ ciolanele, arză-l-ar focu’ de nemernic!
Bătrânul Lupu apăru de după trepte cu o cârpă înmuiată și, fără să scoată un cuvânt, îi frecase pielea înroșită.
— Hai, băiete, iești bine. Ștergeț’ ochii, hai cu mine, te-nvăț io să-l călărești!
— Lasă-l să facă sângur, ce te bagi? Lasă să vază ce i-o adus tată-so! Ui’ ce ț-o făcut!
Se retrase dând din mâini a lehamite, cu punga sub braț. Se ducea la birt și poate avea s-aducă și-un colț de pâine, doar n-o să înghită bucata de slănină pe stomacul gol. Încălecă iar, abia ținându-și echilibrul, apăsând prudent pedala și până de Crăciun avea să bată tot satul sărind direct în gropi și luând pieptiș cei mai grozavi bolovani, fără să se clintească, săltând ghidonul și înălțând fesele, ba avea să meargă chiar fără brațe, numa’ să-i facă în ciudă.
Nu se grăbea, da’ călca pedala apăsat, ocolind gropile înspumate, cu fața acoperită de bășicuțe, scurgându-i-se în piept, pe sub gulerul gecii. Când coborî, despături rola de hârtie, cu grijă, o îndesă iar bine în geacă și puse plasa peste șezut. Una-i o bluză udă și alta un pantalon.
E cald și umed și mirosul de țigară n-a ieșit încă din pereți, așa că aerul are un iz de stătut oricât de larg ar deschide Dana ferestrele. Pe jos zac cojile de semințe și-alune obligându-l să se gândească la scârțâitul scoicilor sub șlapi. La bar au ajuns numa’ Mișu, Virgil și Manu, Pocăitul a rămas să-i dea raportul șefului de tură și-o să vină și el dup-aia să le strice cheful.
— Futu-l în gură să-l fut de bețiv! Auz’, bre, că merge la baie, merge pe mă-sa iapă de pocăit de căcat!
Manu e deja la a doua halbă și vorbește împleticit, sugându-și dinții albi și mari ca de cal, aruncându-i chelneriței un zâmbet libidinos, privindu-i pe cei doi bărbați cu subînțeles: am futut-o și p-asta.
— Ia, zi, frate, vii cu noi dup-aia? Ia-ț’ berea, lasă, plătesc io de data asta, să n-ai probleme cu nevastă-ta, da’ vii cu mine, s-a-nțeles? Te duc io undeva frumos, ce acasă? Da’ iești fraier? Ai ieșit și tu din tură și vrei acasă la mămica. Nu, mergem să ne relaxăm și noi, că merităm, nu că merităm, Virgile?
Pălugul mormăi ceva ascuns în guler.
— Pe iel nu-l întreb, că știu că Marcela i-ar rupe capul dac-ar afla și i-i frică de ea ca de mă-sa!
— Hai, bre, lasă-mă!
Lui Manu îi sticlesc ochii, se freacă la pulă mulțumit, cum și-ar freca alții burdihanul după o masă copioasă.
— Io nu înțeleg o treabă, pula mea, cum de ți-i frică de aia, că-i o sfrijită, îi un sfert cât tine și n-aveț’ nici copii, n-ai nicio obligație
Virgil tace, zâmbește din colțul gurii și-l privește ca și cum ar fi ceva de înțeles în privirea aia. Dincolo de orbite nu se vede ceva. Cască. Îi întinde halba pe jumate plină.
— Ia-o tu, ești mai însetat și duci mai bine la băutură
Tot ce scoate omul ăsta pe gură sună ca un șut în fund, de parcă tonul lui n-ar fi nimerit nicicând nota de amabilitate. Exact ca nevastă-sa, la contabilitate, când îți face un favor aruncând ochii ăia sfredelitori de după ochelari, arătând dinții lați numa’ să te facă să te simți și mai prost.
— Transmite-i salutări din partea noastră.
Relu îi întoarce favoarea. Și, ca să-i vadă ochii cât cepele, dă dintr-un gât berea pe jumate răsuflată.
— Ai dreptate, du-te-n pizda mă-tii!
— Și unde mergem, maestre?
— La fetele noastre.
— La curvele tale, adică.
— Nu face pe mironosița cu mine, știu că ți s-o sculat numa’ când ai auzit unde te duce tăticu. Hai, bagă una mare de adulți și mergem.
— Cu ce?
— Te duci acasă și iei mașina, cum cu ce?
— Da’ am băut
— Așa, și? Ai băut și tu o bere, nu se simte aia. Ia aici niște alune și nu te mai smiorcăi ca o muiere. Hai, bagă odată.
Cățel ascultător, Relu înghiți dintr-o îmbucătură jumate de halbă, simțind cum îi ia foc gâtul de la bulele acidulate. Apoi se lăsă o căldură care-i udă tricoul cum ai turna un pahar dintr-o mișcare și blestemă rola de hârtie care-i apăsa coapsa și care-l obliga acum să țină pufoaica închisă. Manu se ridică cu grijă, aranjându-și elasticul sub burtă, pipăind atent tivul gros al gecii. Cei doi bărbați puteau fi acum observați cum pleacă ușor clătinat, cu mâinile pe șolduri, sprijinind ceva parte superioară a trupului. Manu se opri în ușă, își linse dantura și strânse buzele mimând un pupic în direcția Danei, care întoarse capul scârbită, frecând și mai abitir paharele și aruncându-le nervos în suportul de vase numa’ cât să le scoată în secunda următoare pentru tura doi de noapte, de la Fabrica de Textile, care intra acum pe ușa dosită.
— O să mă strice iar de cap cu dă-mi o bere și-ț’ dau o pereche de șosete, la alegere, fir-ar morții lor de bețivi!
Bicicletele lor alunecau acum ca unse. Într-o clipă erau în fața porții, trăgând portiera, rotind cheia în contact.
— Ai banii, da?
— Am ceva.
— Nu fi zdreanță, știu că tu iei mai mult ca noi.
— Că fac ture suplimentare. Și știi și tu că mi-au tăiat și tot la banii ăia am ajuns, futu-i în gură să-i fut!
— Cum ți-au tăiat, bre? Mă crez’ fraier?
— Mi-au tăiat, dac-ț’ zic. Că cică n-am livrat la timp. Tot ce-am câștigat suplimentar au tăiat porcii.
— Da-i ai la tine.
— Îi am, frate. Da’ nu pe toț’. I-am lăsat unii acasă.
— Cân’ morții tăi? Te aștepta Gabi la ușă sau cum?
— Cân’ m-am dus să mă piș. Am scos plicu’ să nu cadă în budă și l-am lăsat ca bou’ pe mașina de spălat. Da’ mai am ceva în portmoneu.
— Te duci la curve cu portmoneu’ ăla al tău de doi bani? Io nu plătesc, să știi! Mă așteptam să dai tu tura asta, că tot te duce tăticu în premieră la curvele lui favorite. Întoarce să-i iei.
— Nu mă-ntorc, frate, lasă-mă! Ne-ajung ăștia. Scoate din torpedou portmoneu’ și vez’.
Nici nu apucă să termine, că degetele lipicioase întorseseră grămezile de gunoaie, care ieșeau ca niște mațe uscate, alunecând sub scaun.
— Caută și tu în pula mea mai cu simț! Le-ai deșertat pe toate, uite ce căcat ai făcut!
— Ce pula mea, îs de aur? Le strâng, în pula mea, ho! Tu caută acolo un loc de parcare și nu mă mai fute la cap.
Morții lui de șiret
I s-a rupt șiretul și-o să dea de belea azi.
Gabi se ridică somnoroasă, nu-și găsește papucii, așa c-o ia pe vârfuri, cu podeaua scârțâind la fiecare adiere de picior. Să nu-i spună nimic. Trece pe lângă el pe nesimțite, lasă ușa întredeschisă și își încearcă forțele cu nenorocita aia de cafetieră pe care trebuiau s-o fi schimbat din martie anul trecut dacă ar fi pus bani deoparte, dacă nu și-ar fi luat un föhn, dacă n-ar costa atât o blestemată de cutie de cafea și dacă nu și-ar fi făcut obiceiul să meargă la epilat și pensat și manichiură și alte chestii de-astea la care se duce din lene la insistențele lui.
— Că de-atâta lucru avem noi bani.
Nu pot. Cum să-l rog? Lipește urechea de ușă, că-i rece și-i place.
— Morții lor de papuci! Se strică și ăștia fix acum!
Pentru că lucrurile, știe bine oricine, se strică mereu fix acum: aspiratorul fix acum când încheiem luna și n-avem de unde, mașina de spălat fix acum când trebuie cămașa aia, cămașa fix acum când vrei s-o porți că n-ai mai purtat-o de dracu’ știe când, robinetul fix acum când ai și tu apă caldă că ai reparat, uite, de două zile, centrala, fix acum te lasă și ăsta, și pe când o iei spre magazin după una nouă tre’ să-ți amintești să cumperi și granule de desfundat că s-au dus naibii țevile, și să pui la administrație niște bani în plus, să nu uiți, că s-a umplut canalul cu rahaturi, fix acum, la doi ani de când te-ai mutat tu
— Aveți și voi grijă ce aruncați în chiuvetă.
Că ei au mașină de spălat vase și e clar vina lor că s-a dus dracului fix acum când au tăiat ăștia salariul și au crescut facturile fix acum când iarna începe de pe la jumatea lui septembrie și ține până în mai, de nu mai știi de unde să mai tai, de la ce consum, de gaz, de curent, de mâncare.
— Dacă pun centrala pe 19, mâncăm non-stop, ca sparții, de la frig.
Gabi întoarce de câteva ori mânerul pe loc, că de i-l duce pe ăsta fix acum o să zboare și-o să se împrăștie în tot holul, și-i vai de covor și de pereți și de te miri ce, mai ales când n-ai bani să rezolvi nimic.
— Morții tăi de papuc. Băga-mi-aș să-mi bag, Gaaaabi, avem pe undeva un șiret, dracu’ să-l ia!
— Ia de la mine, ține. Desfaci tu ăsta? Pun eu șiretul.
Contemplă bucata de papuc cu găici lipsă, oftează și-i întinde și prinde cafetiera fără s-o privească, răsucește și deschide. Gabi trage de capătul șiretului și-l scoate cum sorbi un tăițel. Potrivește câteva x-uri și rămâne o codiță de-un nod.
— O s-ajungă.
Nu apucă să lege când sună telefonul. Ca două pisici surprinse deasupra pubelei, își iau un moment de calcul înainte să sară.
— Nu răspunde.
— Eram sigur, așa se-ntâmplă tot timpul. O sun pe Mirela.
— Să facă ce?
— Găsesc eu ceva.
— Să nu uiți să mă suni când ieși! Da?
E deja în ușa scării. Nu-i sigur c-a auzit. Da’ n-are vreo importanță.
