Chiorpangiu

Pleiada de personaje din Chiorpangiu își duce viața în peisajul cu totul aparte al Brăilei, dar, prin firescul lor, poveștile depănate de narator au un caracter universal. Așa cum copilul Florin este fascinat de atelierul în care bunicul său pare să facă minuni, cu toții păstrăm în amintire un loc magic din copilărie. Pentru mai toată lumea perioada comunismului a fost foarte dificilă, unii au trecut prin experiențe dramatice, dar întotdeauna oamenii au găsit puterea să reziste sau, așa cum a făcut unchiul Fănică atunci când i-a scris Elenei Ceaușescu, au încercat să ceară ajutor de la cârmuire. Fiecare familie are un „specialist” în medicină care dă mereu sfaturi sau, la fel ca Aurel după ce bea un pahar, se avântă să efectueze proceduri medicale fără vreo pregătire în domeniu. De obicei, pe mame le întrebi când nu găsești ceva prin casă, însă sunt și mame experte în a „pune bine” lucrurile, așa ca Tanța. Nimeni nu are părinți perfecți, dar toți vrem să știm că le este bine. Fiecare a avut un prieten apropiat de care, dintr-un motiv mai mult sau mai puțin dureros, s-a îndepărtat în timp. Adultul de astăzi le privește pe toate fără reproș, cu umor și nostalgie, și le împărtășește bucuros cu noi.

Fragment

Părea că jumătate din Brăila se înghesuise pe Orientului, străduţa îngustă şi pietruită unde îşi avea sediul Poliţia Circulaţiei. Şi fiecare candidat avea doi‑trei chibiţi care mai degrabă îi ţineau ghină decât îl încurajau. Toţi vreau să se termine cât mai repede, dar sala micuţă şi întunecoasă în care se ţinea examinarea nu făcea faţă puhoiului de candidaţi, aşa că se organizaseră mai multe serii de examinare.

Corectarea testelor se făcea imediat cu un şablon de plastic, după care un poliţist cu un zâmbet ce nu anunţa nimic bun ieşea pe podiumul celor câteva trepte cu balustradă de la intrare, aştepta ca înghesuiţii să facă linişte şi, fluturând testele, începea să anunţe rezultatele în gura mare.

Nu se ştia atunci nimic despre protecţia datelor şi confidenţialitate, aşa că ăsta era momentul cel mai aşteptat de poliţiştii agasaţi de nebunia zilei de examen, de prietenii şi însoţitorii candidaţilor.

În ziua în care am dat noi examen, portavocea rezultatelor la sală era Frumuz, un poliţist foarte sever şi cu o voce de actor mare.

Frumuz nu se grăbea şi savura momentul aruncând cu punctaje incredibil de mici. Candidaţii încă nu erau obişnuiţi cu variantele multiple de răspuns ori pur şi simplu, în marea pestriţă de candidaţi, dintre care mulţi reprogramaţi, nu‑şi făcuseră loc prea mulţi deştepţi.

Prima serie a fost masacrată. Frumuz radia:

— Ia, hai să vă văd!

Lumea se bulucea şi Frumuz striga numele de pe formulare. Niciodată nu striga numele şi punctajul. Aştepta foarte răbdător ca persoana care‑şi auzise numele să îşi trădeze poziţia în mulţime rostind timid: „Da“, „Aici“ sau „Prezent“, după care pronunţa sentinţa: „Cinci puncte!“.

Ştafeta umilinţei era preluată imediat de binevoitorii din mulţime şi de alaiul candidatului învins. Unii se mirau: „Dar parcă ziceai că ai învăţat!“, „Ziceai că ai făcut bine!“, alţii mureau de râs, toţi se bucurau de răul altuia. Tot veninul Brăilei se strânsese pe Orientului.

Candidaţii ruşinaţi plecau inventând scuze în vreme ce Frumuz continua să ghilotineze candidaţii:

— Cutare…

— Aici!

— Opt puncte!

— Ionescu…

— Prezent!

— Trei puncte!

— Nu vă supăraţi, unde mă programez pentru reexaminare?

— Dumitale de reexaminare îţi arde? Dacă aveai aşa, 19‑20 de puncte, mai ziceam, da’ la punctajul ăsta… mai bine îţi iei o bicicletă!

Ecoul prietenilor ducea gluma mai departe:

— Băi, hai că simt că îţi iei şi tu o bicicletă! Ha, ha, ha!

Unii refuzau să mai răspundă când Frumuz le rostea numele, sperând că îşi vor auzi şi punctajul fară să fie identificaţi de mulţimea răutăcioasă.

Dar Frumuz ştia că sunt acolo pentru că promovaţii la sală urmau să meargă la poligon şi pe traseu:

— Popescu? Popescu? Unde este, dom’le? A plecat? Trecem mai departe?

— Sunt aici. Puteţi să îmi spuneţi şi mie rezultatul, vă rog?

— Păi, de ce nu răspundeaţi, doamnă?

— Eeh, am zis că…

— N‑aveţi un rezultat rău… 13 puncte.

— 13 puncte înseamnă că am picat, e un rezultat rău.

— Putea să fie şi mai rău. Cu 13 puncte, dacă vă pregătiţi un pic, sigur data viitoare veţi avea succes.

Unii candidaţi ştiau că nu aveau nicio şansă şi răspundeau agresiv sau nepăsători. Frumuz avea un scenariu şi pentru ei:

— Bravo, domnule! 23 de puncte. Ah, vă rog să mă iertaţi, m‑am uitat pe alt formular, şapte puncte. Vă rog să mă iertaţi!

Dacă erai arogant, Frumuz îţi dădea o secundă de speranţă.

Bineînţeles, erau şi puţini, foarte puţini candidaţi care luau sala. Nu am auzit niciun rezultat maxim. Frumuz îi striga, le spunea repede punctajul şi trecea mai departe. Cu promovaţii urma să se distreze mai târziu la poligon sau pe traseu. Invidioşii anonimi însă nu puteau să treacă peste succesul altora aşa uşor, mai ales că marea majoritate a promovaţilor erau doamne şi domnişoare care trataseră examenul cu mai multă seriozitate:

— Ia uite, băi, numai tocilarele au trecut astăzi!

— P‑astea sigur le pică la poligon!

— Asta a mai luat o dată sala, dar probabil a picat traseul de mai multe ori şi au pus‑o să dea din nou sala!