Erau amândoi acoperiți de semiîntunericul scărilor. Ea plină de viață și cu aceeași speranță nemuritoare cu care îl obișnuise, el speriat de necunoscutul ce avea să devină propria lor viață. Înainte de a-și spune ceva, s-au privit câteva secunde. Ceapa călită, ardeii copți, peștele prăjit, șnițelele, ciorbele își scoteau mirosurile pe sub ușile apartamentelor, grăbindu-le discuția.
— Îmi e teamă, Sabina. Nu știu dacă vom putea merge până la capăt. Am stat atâția ani închiși în orașul ăsta. Ne-am născut aici, am crescut aici, ne știe toată lumea. Mai e puțin și vom putea ieși pe plajă. Anul trecut te-ai simțit foarte bine pe malul Dunării, privind vasele de croazieră. Făceai cu mâna celor ieșiți pe punte.
— Ascultă-mă! Dacă nu facem asta acum, nu o vom mai face niciodată. De trei ani, am visat să vedem lumea, să scriem articole de călătorie în cafenelele prin care au trecut marii scriitori ai lumii, să bem băuturile lor, să mâncăm ce mâncau ei, să ne scriem chiar cărțile la mesele pe care ei și-au ținut coatele. Gândește-te! În seara asta vei putea sta în fața Panteonului, vei putea atinge coloanele lui de peste două mii de ani, aduse tocmai din Egipt, ne vom putea plimba prin Piazza Navona, pe unde au trecut Jep Gambardella și femeia aia obsedată de propriul ei corp. Cum o chema? Orietta.
Cu trolerul prins între genunchi și cu mâinile așezate pe umerii lui, îi trase capul mai aproape și îl sărută pe frunte. Mirosul de ceapă ieșit de sub uși devenea tot mai greu de suportat. Probabil o arseseră. Cine știe?
— Dacă nu ne vor plăcea oamenii de acolo? Am văzut la televizor atâtea cazuri de violeță și de înșelăciuni. Crezi că noi amândoi vom putea trece neobservați prin mulțime? Îți mai aduci aminte că anul trecut lui Silviu i-au furat totul din cameră? Fusese atât de fericit când ajunsese la Barcelona, iar a doua zi nu a mai găsit nimic.
— Și ce ar putea să ne fure, Marian? Cinci tricouri și trei perechi de pantaloni? Să le fure! Numai că modul nostru de viață de acum încolo va fi unul simplu, lipsit de investiții în haine, adidași, telefoane ultraperformante sau în tot felul de obiecte ornamentale pe care să le așezăm prin casă. Fii serios! Câți n-ar vrea să fie nomazi digitali. Toți clienții noștri lucrează din cafenele sau din bibliotecile mari ale lumii. Imaginează-ți că mâine, chiar mâine, o să scrii articolul Samanthei din Biblioteca Nazionale Centrale di Roma. O să fii înconjurat de cărți și de oameni cu aceleași interese ca și noi.
Taxiul aștepta în fața blocului. Era a doua oară când claxona, semn că șoferul își pierduse răbdarea. Ceapă arsă și pește. Frica de nou a lui Marian era justificată. Părinții lui locuiseră în același oraș toată viața. Își făcuseră școala aici, ca și el, se angajaseră aici, ca și el, investiseră toți banii în apartamentul în care crescuse, apoi îi cumpăraseră și lui unul. Marian trebuia să își facă de acum o familie, nu să rătăcească prin lume ca un om fără rădăcini.
— A fost atât de simplu să îmi imaginez, Sabina. Puteam fi acum în Roma și mâine la Paris sau în Marea Britanie, în Lavenham, sătucul acela construit acum șapte sute de ani care s-a păstrat și astăzi așa cum a fost. De multe ori m-am văzut în fața casei care apare în prima parte din Harry Potter și Talismanele Morții, numai că realitatea mă înspăimântă și până la urmă ce fac cu apartamentul și cu ai mei. Au îmbătrânit, nu mai pot face totul ca în tinerețe.
— Și eu ce fac cu ai mei, Marian? Sunt în aceeași situație ca tine. Vrem să vedem lumea, asta nu înseamnă că ne abandonăm familia. De câte ori vor avea nevoie noi, vom fi aici. În plus, frații noștri nu sunt plecați nicăieri, sunt tot în oraș, așa că nu rămân fără sprijin. Mai știi cum zicea Tyrion Lanister în Game of Thrones? Dacă ți-e frică, înseamnă că faci ceva cu adevărat important. Trebuie să ne fie frică, Marian, altfel cum am ști că suntem oameni? O să vezi că, odată ajunși în Italia, nu o să mai vezi lucrurile așa. Când o să îți apară în față copacii ăia care seamănă cu niște broccoli, o să te liniștești. Suntem amândoi și ne-am descurcat până acum. De ce crezi că Roma ar fi mai rea decât orașul nostru? Este mai bună, este mai mare, este mai frumoasă, mai vie. Haide! Să mergem!
Semiîntunericul dispăru atunci când Marian închise ochii și dădu din cap. Nefericirea lui era nefericirea lui Romano, din La Grande Bellezza. Se vedea singur vorbind unei săli de teatru fără niciun spectator. Nu avea cine să aplaude la final. Parfumul Sabinei dispăru cu pașii ei coborând scările. Mai rămăseseră mirosul de pește și un foșnet, care dispărură și ele, așa cum dispăru și claxonul taxiului care gonea spre aeroport.
