Prietena mea

Privesc pe geamul mașinii freamătul străzii, pare o seară ca oricare alta, sau poate nu. Oricum, n-ai zice că mâine e Anul Nou. Uberul oprește lângă mica stație de benzină de la intersecție. Clara ține plasa cu prăjituri, eu strâng staniolul ce cuprinde florile. Traversăm, blocul are o singură intrare ce dă în bulevard.

— Mai știi codul?

Pe hol întuneric beznă, la câteva secunde o geană de lumină se întrevede la capătul coridorului.

Teodora a deschis ușa, ne întâmpină cu un zâmbet larg.

— Intrați, dragilor.

— Nu te sărut că am fost răcită, o previne Clara.

Trec pragul și întind freziile.

— Să vezi ce miros a primăvară.

— Tu ai fost mereu atentă, sumpa mea, la zilele de naștere sau sărbători. Mi-aduc aminte, stăteai în banca de lângă fereastră, luai notițe, vorbeai cu o colegă, iar când ieșeai în pauză o zbugheai pe ușă râzând.

Deși trecuseră mulți ani de la acele momente, relația de prietenie dintre profesoara de liceu și fosta ei elevă se păstrase în memorie ferită de nostalgie. Teodora locuise – când era încă căsătorită cu Horațius – în același bloc cu noi, pe altă scară. Soția mea se reîntâlnise cu ea în preajma liceului din apropiere, Teo, așa îi spuneau prietenii, tocmai ieșea de la ore, undeva înainte de 89. După mineriade, într-un act de frondă, sau ce o fi fost gestul care semănase cu fuga de acasă a unui adolescent, Teodora își încheiase socotelile cu viitorul strict previzibil și plecase de una singură din țară.

— Ce mă bucur că ați venit. Luați loc.

Luminițele unui brăduț înveseleau atmosfera, mise en place-ul fusese pregătit pentru trei persoane.

— Yves a luat avionul spre Bordeaux acum două zile. Azi se duce la restaurant cu fetele lui, mâine o să-mi povestească cum a decurs rendez-vous-ul, a devenit un obicei să se întâlnească înainte de Anul Nou.

Teo și Yves aveau amândoi copii din căsătoriile anterioare, ceea ce nu îi împiedicase să-și oficializeze relația la finalul câtorva ani de despărțiri cu împăcări. Roller-coasterul se încheiase odată ce ieșiseră amândoi la pensie. De pe balcon se auzea o melodie în surdină.

— Acolo mi-am amenajat un loc mai retras. Blocul a fost reabilitat și balconul dă în curtea interioară. Nu e prea multă lumină, însă e liniște. O să fumez de la depărtare, am înțeles că ai fost răcită.

— De la serviciu, toată săptămâna a tușit un coleg, de abia ieri mi-a scăzut temperatura. Radu – privește către mine – nu s-a plâns de nimic.

Teo pune punct uverturii.

— Pentru început am să vă aduc aperitivele, de sărbători noi pregătim un meniu special.

Se întoarce după un minut cu farfuriile. Deși nu ne este foame curiozitatea ne îmbie.

Bucatele n-au nici un gust, totuși ne repezim posedați în continuare de reflexele unor vremuri trecute.

— De unde ai luat brânza și cu ce sunt garnisite rondelele?

Chiar de la Mega, e un magazin peste drum, la raionul de delicatese am găsit foie gras și Camembert.

Teo are o pensie mică, nu apuc să îmi formulez gândul.

În România dacă iau o mie de lei, pe vechimea de profesoară din primii ani, iar în Franța, nu o să mă credeți, puțin sub cinci sute de euro. Noroc cu Yves, pensia lui e mai consistentă.

Recunosc vocea lui Joe Dassin. Teo continuă pe tonul lejer ce o definește.

— Cât sunt de fericită că a trecut covidul și ne-am revăzut. Nu ne-am întâlnit de doi-trei ani, noroc cu facebookul.

E minionă, tunsă bob scurt ca Mireille Mathieu, poartă o bluză închisă la culoare cu floricele galbene cusute la guler și pantaloni raiați, negrul îi subliniază silueta. În picioare are niște balerini din bumbac cu care se deplasează fără zgomot.

— Ce fac ai tăi?

De regulă, Clara e cea interesată să afle cât mai multe.

— Copii sunt bine, cel mare, Răzvan, s-a mutat la o casă cu curte, să aibă spațiu de joacă pentru ai lui, are un băiat și o fată. Mihai stă pe lângă Piața Matache, să vă arăt fotografiile cu ei de la Crăciun.

Ne așezăm pe canapea. Teo își caută bricheta pe balcon, apoi vine spre noi cu țigara. O studiez pe furiș, n-are nevoie să camufleze cu fard excesiv darurile compromițătoare ale vârstei, și-a păstrat aceeași expresie a feței subliniată de un surâs. Ne-a invitat la ea intempestiv, să o vizităm cu o zi înainte de Revelion.

— Rodica, soția lui Alex – un tip pe care-l întâlnisem altădată la ea – a trebuit să plece de urgență din București. Îmi pare rău, nu știu ce s-a întâmplat, prefer să nu mă încarc cu problemele altora. De aceea, m-am gândit să ne vedem și v-am sunat. Azi o să-mi fie mai ușor dacă nu o să-i traduc lui Yves.

— El înțelege ce vorbim? De atâta timp de când veniți împreună…

— Doar pe Iohannis la televizor, cu strungăreața lui dintre cuvinte.

— Cred că l-am văzut pe Răzvan prin cartier, cu ce se ocupă? întreabă Clara.

—Este analist financiar, câștigă foarte bine. Fata lui învață la școala ambasadei engleze, sau așa ceva, nu vă spun cât plătește pe lună. Horațius – în ciuda divorțului cei doi se prezentau drept părinți responsabili – crede că amândoi se întind mai mult decât își pot permite. Generația lor, știți și voi, trăiește pe credit, dar să vedeți fotografiile de care v-am spus.

Teo ne întinde mobilul. Clara e prima, cu degetele mărește fiecare imagine.

— Ce sunt corpurile alea de lângă ușă, două dulapuri?

— Sunt două frigidere lipite unul de altul. Ultima idee a lui Răzvan este să aibă câte o dublură din lucrurile importante pentru el, două frigidere, două mașini, doi copii, să fie o pereche.

Un aspect din atitudinea ei mă intrigă.

— Cum te înțelegi cu băieții?

— Timpul le aranjează pe toate. La început, mi-a fost greu la căminul de azilanți, în Olanda, unde aterizasem în 90. Titi – îi zice așa lui Horațius – le băgase în cap copiilor că am devenit o mamă degenerată, dar cât am locuit împreună, cuvântul meu nu avea importanță, întotdeauna, când trebuia luată o decizie, mă simțeam de prisos. După ce m-am stabilit în Franța și îmi făcusem un rost, cât de cât, Mihai și Răzvan au început să-mi ceară sfatul, la telefon, uitând că au încercat să mă șantajeze odată: „Mami, tu ești departe, renunță la jumătatea ta de apartament pentru tata, dacă vrei să ne vezi.”.

—Uau, ce dur. Ce le-ai răspuns?

Vorbele ei îmi aduseseră aminte de o situație similară.

—A, măi copii, voi de-acum ați crescut mari, vă distrați, futeți, credeți că asta e toată viața. Eu am înțeles importanța hârtiilor, știu ce se întâmplă – cum am pățit cu moștenirea de la tata – când rudele apropiate-ți devin, peste noapte, dușmani. E înspăimântător să rămâi pierdută ca Scufița Roșie în pădure.

Se oprește o clipă, pune pachetul de țigări pe măsuță.

— Altădată, vrând să mă convingă, Mihai mi-a povestit că au nevoie de bani să-și construiască o vilă doar a lor, căci apartamentul nostru, al părinților, e prea mare doar pentru Titi. Bref, voiau să facă un împrumut să locuiască cu familiile amândurora laolaltă, unul la parter, celălalt la etaj, iar Horațius ar fi fost de acord să se mute într-o garsonieră.

— Și te-a convins?

— Bordel, frații să stea împreună? Niciodată, așa le-am spus, fiecare le știe pe ale lui. Mai târziu, au venit pe rând la mine în Franța, la studii, atunci li s-au risipit fumurile vârstei.           

Melodia de la laptop se aude monotonă în fundal. Teo s-a ridicat să aducă alte feluri. Mă uit în jur, încăperea nu e împovărată de obiecte de mobilier sau bibelouri, cele câteva fotografii înrămate de pe pereți îmi risipesc senzația că am fi într-o proprietate de închiriat.

—Of, de ce ne-am năpustit la rondelele alea, ai colebilul la tine?

Nu apuc să-i răspund Clarei, gazda noastră s-a întors cu alte farfurii, câte o porție de somon asortat cu ciuperci.

— Le-am cumpărat tot de la un magazin din cartier. În orășelul unde stau, în Franța, le iau de la piață, inconvenientul este că trebuie fierte mult, să nu fie otrăvitoare. Aveți aici – ne arată o sticlă fumurie în formă de pară – un vin vechi, sper să vă placă. L-a adus Yves din Franța, el obișnuiește să bea câte un pahar în timpul turneelor lui online. La noi acasă se refugiază uneori în bucătărie, nu mai iese de acolo cu tabla de șah și laptopul.

— Cred că e un tip volubil, s-a născut cu un zâmbet pe față, îi spun.

Aroma băuturii, un miros de petrol sau de fum, rămâne în aer o vreme și după ce las paharul pe masă.

— A învățat să fie amabil în anii cât a interacționat cu oamenii la serviciu. În fapt, e un anxios, numai eu îl conving să mergem în câte o excursie, să schimbăm perspectiva. Orășelul nostru se află aproape de cantonul Jura și serviciile sociale organizează excursii în Elveția, de care se bucură pensionarii ca noi.

— Are noroc cu românca, să-i amintești. Dintre toate prietenele mele plecate doar tu m-ai invitat la tine, în Franța.

— Așa a fost să fie, Clara. Uite, când am ieșit prima oară din țară am sperat că o să mă ajute verișoara mea din Olanda, stabilită de multă vreme acolo.

— De ce n-ai rămas la ea?

— Ah bon, Ana era traducătoare pentru ambasadă, s-o fi speriat că îi aduc revoluția-n familie sau se va duce vestea la București, nu știu ce aranjamente avea, ori relații. Horațius mă amenința cu copii, n-o să-i mai văd dacă nu mă întorc acasă, tocmai intrase în Partidul Liberal și credea că odată, după Iliescu, lucrurile se vor schimba în bine. Am fost nevoită să fac cale întoarsă, iar…

— Ți-ai găsit locul în Franța, o întrerup.

— Ne-a povestit data trecută, ai uitat? A avut șansa cu examenul de la biblioteca franceză – mă trage de mânecă Clara.

— Beah, nu, destinul mi l-am făcut singură, că nu afișaseră când sunt probele, însă aflasem din întâmplare data și m-am dus peste ei, m-am înființat de dimineață la institut. La început nici nu au vrut să mă primească, să fie ni vu, ni connu. De unde știu eu de concurs, m-am înscris? Pardon, e democrație, treceți-mă pe listă vă rog. Cum-necum am luat proba, vorbeam bine limba, eram dezinhibată și aveam experiența cerută la catedră.

— Cu toate astea, dacă îmi aduc aminte, n-ai profesat prea mult, adaugă Clara.

— Ei, pe atunci mă pasionau tot felul de povești și fusesem obișnuită cu alte metode. Am

căutat să mă apropii de elevi, să le ofer o altă viziune.

Scutură țigara în scrumiera de pe măsuță.

— Voiam să înființez un cerc, să discutăm după ore, holistic. Radu poate îl știe, mi-am dat licența cu profesorul care a studiat aplicațiile matematicii în sociologie, lucrarea mea de absolvire a fost despre topologia identității.

În taxi, la întoarcere, ne foim pe bancheta din spate fără să ne spunem ceva. Simt o durere surdă în dreapta abdomenului. La intrarea în bloc cheia rămâne înțepenită în broască. Clara încearcă și ea, apasă, rotește în ambele sensuri. Nici cheia ei nu se potrivește. Doar nu au schimbat yala cât am fost noi în vizită, ori am băut eu prea mult, îmi zic.

— Sună la interfon, să ne deschidă vecina de pe palier.

— E aproape 12, îi răspund.

— Și rămânem aici toată noaptea?

— O să vină cineva, până la urmă e weekend.

— Mai repede vei auzi bășina unui om mort, cum a zis Teo despre ajutorul primit de la rude.

— Ia, ce a învățat Clara de la profa de algebră.

— Tu vorbești? Nu te-am auzit prea des să o iei așa pe arătură.

— Am nevoie de un dicarbocalm.

— Pe mine mă doare capul de la țigări. Dă-mi cheia ta să încerc din nou.

— Când ne-a povestit Teo de primii ei ani de profesorat, la țară, atunci mi s-a rupt filmul. E derizoriu să predai matematica într-o comună uitată de lume, copiilor cărora nu le pasă de teoreme sau ecuații în timp ce părinții, țăranii din sat, se preocupă, la sărbători, mai ales de plocoanele preotului, cel căruia femeile îi pupă mâna pe stradă.

— Era o banală amintire, nu merita să te enervezi dintr-atât.

Intrasem în casă și ne așezaserăm pe fotoliile din sufragerie.

— De parcă este așa de simplu. Cuvintele se înlănțuie de multe ori de la sine, chiar dacă la început nu știu neapărat unde o să ajungem, într-o discuție există întotdeauna câteva gloanțe oarbe, clișee de antrenament, le spun eu. La un moment dat însă, după ce ne-a zis că preotul – gazda ei – primise enșpe sticle de vin, ofrandă de Paște, am văzut aievea secvența de care ne povestea, ce făcea omul în sutană înțepenit bine pe scaun, cum apucă o sticlă din grămadă, scoate dopul, ia o dușcă, apoi dă nota vorbind pentru el: „E bun” și toarnă conținutul în damigeana fixată între picioare. Repetă de 5-6 ori tot procesul, le amestecă, roșii sau albe sau ce or fi fost, într-un cupaj haotic, pe toate, până i se colorează obrajii și începe să cânte cu voce exersată de bariton „Cu moartea pe moarte călcând”. El fiind omul bisericii, păstorul de suflete în preajma căruia enoriașele se strângeau smerite să primească aghiasma.

— S-a întâmplat demult, ce face omu în casa lui nu ne privește.

— Teo a spus de francezi că sunt o nație degenerată…

— Se referea la un caz izolat.

— Ba a dat de înțeles că în provincia ei tradițională se petrec uneori incesturi sau alte păcate. S-a plâns și de femeia băcanului care, la mulți de ani de când ajunsese în Franța, a început dintr-o dată să poarte burka, de vecinele din cartier ce o votează constant pe Le Pen. Iar la sfârșit, că nu îi suportă pe conducătorii din umbră ai lumii.

— Pe evrei?

— Îți aduci aminte, am fost odată la ea și am discutat cu un domn pornit împotriva boierilor minții și a jidanilor, vorbea ca un securist plin de resentimente, deși era tobă de carte. M-a privit cu dispreț, nu auzisem de scrierile lui Origene.

— Pentru asta ai fost atât de ciupit?

— Tu nu crezi, văzând cât s-a schimbat lumea, că la orice grozăvie ne comportăm ca după un virus, nu învățăm nimic, uităm imediat răul, trecem asemenea unor pești dintr-un colț într-altul al acvariului, doar la suprafață ies bule de singurătate.

— Ai folosit cuvintele ca s-o rănești, de la vinul lui Yves. Iar Teo… data viitoare când vine în țară nu o să ne mai invite la ea.

— Să vezi, am avut sentimentul că treptat devin altă persoană, cum alunecă acul pickup-ului de pe pista uzată a unui disc spre alt cântec, am sărit de la Coldplay la o melodie cu iz de poșircă. În fine, voiam să spun ce mă supăra. Omu ăla, preotul, săvârșise un lucru reprobabil și eu, în lumea mea, asist în tăcere la ce fac alții ca el, ipocriți cu scutire. M-am simțit obligat să eliberez gândurile de revoltă strânse sub frunte. Se agitau, toate voiau să vorbească, iar acum, auzi și tu, dintre ziduri se strecoară un țiuit fără sfârșit.

— Radule, le-ai amestecat, ai vorbit despre…

— Despre ce?

— Despre părinți, că după o vârstă devin alte persoane și ai început să nuanțezi imaginea ce le o porți în suflet, ori că nu mai reușești să treci șiretul prin toate orificiile din pantof, cum te-ai săturat de extremiștii porniți să dărâme lumea, dar te exasperează șoferii ce depășesc pe linia continuă, că rondelele nu au avut nici un gust iar bila o să ne chinuie toată noaptea, că Teo a ajuns în final… ăia nu aveau nevoie de ideile ei sau de cercuri, asta i-ai spus, degeaba a plecat în căutarea fericirii, cum despre umilință se pot scrie confesiuni și denunțuri, nu mai știu, profesorul acela, pentru licență, sigur i-a furat un sărut.

— Da, le-am amestecat. Răspunsul, sau orice enunț, trebuie… stai, aș vrea să fie îmbrățișarea ingenuă a unui subiect. Numai de-aș găsi fraza nimerită care să se absoarbă în piele ca un gel, să se răspândească în corp precum un drog, să aline asemenea unui balsam, dar vezi, imediat ce le rostesc cuvintele reduc lumea la un cadru anume, conduc spre alte motive și mă lasă într-un labirint, unde la orice pas așteaptă o bifurcație, ce parcă îmi cere să dau explicații, ca să trec mai departe. De fapt, comunici ca să te scuzi.

— Iubi, vorbele tale te țin departe de oameni.

— Sau de adevăr?

Un gong discret și ecoul întrerupe discuția, scot primul mobilul.

— Fii atentă, a postat un selfie cu brăduțul. Ce mai zâmbește.

— Teo a fost mereu optimistă.

*

Clara s-a culcat. Eu, sub impresia serii întoarsă pe dos, nu am somn. Pornesc calculatorul.

De la o vreme, când se întâmplă să mă întorc noaptea de la un drum prin oraș și agitația străzii s-a stins, îmi place să rămân acolo unde am parcat, opresc luminile, trag frâna de mână, mă asigur că ferestrele sunt închise – stau nemișcat în mașină privind la oamenii ce mai trec pe trotuar ori văd farurile altora cum se apropie, culorile schimbătoare ale semaforului, tramvaiul rătăcit înaintând din inerție, mă simt protejat așa, ascuns într-un habitaclu, de aici am senzația că nimeni nu observă silueta camuflată în peisaj, atunci rotesc volumul radioului, iar muzica, un pian, niște viori, ține în viață niște fantasme, justificarea ideală dacă vreau să aștept, răstimp reclamele își fac neîncetat datoria, mesaje și chipuri apar pe ecranele instalate în intersecție, lumea este un vas de croazieră înalt de zeci de etaje, universuri separate complet între ele, fiecare cu energia lui incandescentă, eu sunt singur pe o punte a navei, toate conexiunile au dispărut, de viitor sau trecut nu se leagă vreun gând, în acest sistem de referință prezentul a devenit un țărm pentru naufragiați, fără secunde, minute și ore… după o vreme mă regăsesc pe scaunul șoferului ca trezit dintr-un vis, surprins de răpăiala picăturilor de apă lovindu-se de capotă, ștergătoarele de parbriz au rămas nemișcate, ploaia este prietena mea.