După ce a mai dat o tură la bucătărie să vadă cât mai durează gătitul, Cleopatrei i s-a părut că aude un scâncet de copil. A ieșit în fugă și s-a oprit în camera bebelușului. Acesta se trezise și începuse să plângă. L-a luat în brațe și l-a strâns la piept, sărutându-i bonețica albă care îi acoperea creștetul și se lega cu două panglici subțiri sub bărbia grăsuță. De sub bonețică ieșea un ciuf de păr blond, ca aurul, pe care Cleopatra l-a dat la o parte cu o mână în timp ce-i șoptea vorbe de alint. A ieșit cu el în brațe în curte, iar micuțul Mihail a clipit de câteva ori la lumina zilei. Din spate se auzeau pașii apăsați ai bunicii, care și-a strigat fiica. Aceasta s-a întors, aruncându-i o privire mirată.
— Doar ți-am spus să ai grijă! i-a spus mama printre dinți.
— Cu ce să am grijă? a făcut Cleopatra tot mai mirată.
— Am găsit leagănul balansându-se singur.
— Mihail plângea și l-am scos la aer.
Apoi, văzând figura speriată a mamei sale, a adăugat:
— Nu se întâmplă nimic! Mai bine du-te să vezi de copii.
Bătrâna stătea pe loc, dar după câteva clipe a vorbit iar șoptit, frământându-și palmele:
— Știi ce a zis femeia aia…
Cleopatra o privea cu milă, dar, în același timp, cu un dram de spaimă. Leagănul acela frumos, unic în ținut, verde și pictat cu flori de mac a fost o binecuvântare, dar venise cu un blestem care le ținuse în teamă pe toate femeile de generații din familie. Cleopatra crescuse în el, legănată în poveștile spuse de mama ei, care crescuse la rândul ei în același leagăn, pe care mama ei, bunica Cleopatrei, îl primise de la o femeie pe care nu a mai văzut-o niciodată. Se vorbea că aceasta se măritase împotriva voinței familiei cu un băiat care locuia în pădure, de care locuitorii din zonă se fereau. Existau tot felul de povești legate de el, că noaptea se transforma în lup și ataca animalele din ogrăzile țăranilor, că avea puteri mari, să aducă ploaie sau secetă. Întreg misterul pornise de la faptul că nimeni nu știa de unde venise bărbatul, dacă avea părinți, ce limbă vorbea. Femeia l-a cunoscut în timp ce culegea ciuperci în pădure, l-a urmat și de atunci n-a mai vrut să se întoarcă acasă. Zadarnic au căutat-o rudele, sătenii, nimeni nu a reușit să găsească locuința bărbatului-lup. Pentru că nimeni nu avea curaj să se afunde în pădurea întunecoasă, de unde veneau zgomote ciudate. După o perioadă de timp, în care căutările nu au dat roade, iar de la ea nu a venit niciun semn, rudele au crezut-o moartă și se pregăteau să-i facă parastasul. Când, într-o duminică, părinții ei s-au pomenit cu ea la poartă și și-au făcut cruce. Nu doar pentru că era vie, ci pentru că era ireal de frumoasă cu părul ca mierea curgându-i pe spate, până sub șezut, ochii verzi, mari, strălucitori, obrajii și gura roșii, de parcă fusese pictată. Era îmbrăcată într-o rochie albă și strălucitoare, lungă, până în pământ, cu mâneci lungi și largi. Pe cap purta o coroniță de flori albastre, iar în picioare un fel de opinci negre. Părea o apariție din vis sau dintr-un basm, iar ea le-a vorbit cu o căldură în glas care i-a țintuit locului, încât nu mai erau în stare să facă niciun gest sau să articuleze vreun cuvânt:
— Măicuță și tăicuță, am venit să mă iertați pentru durerea pe care v-am pricinuit-o și să-mi dați binecuvântarea!
Părinții și cei doi frați continuau să o privească înmărmuriți, pentru că ea nu fusese ceea ce se cheamă o fată frumoasă, nu se remarcase prin nimic. O fire tăcută și ștearsă, nici harnică, nici leneșă, nici deșteaptă, nici proastă, pe care familia abia aștepta să o mărite ca să nu-și mai facă griji din pricina ei. Glasul și vorbele ei păreau acum ca venite din altă lume, pentru că, de obicei, ea abia dacă deschidea gura și doar dacă era întrebată. Păr blond și ochi verzi avusese de la naștere, dar niciodată nu au fost atât de strălucitori, iar chipul ei niciodată nu a fost atât de frumos ca acum. Trebuie să fi trecut deja mai bine de trei ani de la dispariția ei, iar cei din familie își pierduseră nădejdea că o vor mai revedea în viață. Și iat-o acum în fața lor, vie, frumoasă și cu vorba ca o mângâiere. Mai întâi se trezi din uimire tatăl ei:
— Tu, fată, pe unde ai umblat? Ne-ai făcut de râs la lume.
Vocea lui avea bolboroseala apei care urmează să dea în clocot.
Fata i-a văzut pumnii încleștați și a simțit venind către ea valul de furie, ca o amenințare, și a făcut un pas înapoi. Pe față i se vedea întristarea bruscă, dar fără să-i atenueze lumina. A intervenit mama ei, care nu era complet convinsă că stă de vorbă cu însăși fiica:
— D-apăi intră în casă, că ne aude lumea ce vorbim!
Fata a privit-o și pe ea cu tristețe și a clătinat ușor din cap a negare. Îi părea rău că venise, a crezut că poate face pace, dar oamenii aceia îi erau tot mai străini prin felul în care se purtau. Păreau mai curioși să afle de unde are ea rochia aceea diafană pe ea decât să mai știe despre soarta ei, despre ce mai făcuse ea de când nu se mai văzuseră.
Părea că plutește în rochia albă care strălucea în soarele verii. Familia ei a urmărit-o până s-a făcut un punct mic, alb în zare, după care s-a contopit cu cerul și a dispărut în orizont.
— Măicuță și tăicuță, văd că nu e chip de împăcare, mă întorc la bărbatul meu, în căsuța noastră din pădure, unde ne înconjoară doar vietățile sălbatice și copacii cei buni. Viața mea nu e aici. Rămâneți sănătoși!
După aceste vorbe, și-a mai privit peste umăr frații și a plecat. Părea că plutește în rochia albă care strălucea în soarele verii. Familia ei a urmărit-o până s-a făcut un punct mic, alb în zare, după care s-a contopit cu cerul și a dispărut în orizont.
S-au privit unii pe alții buimaci, fără să spună nimic.
— Fata noastră a fost vrăjită de omul ăla, asta nu e fata noastră. E un demon care i-a luat chipul, a spus tatăl ei cu glas mocnit de supărare.
— Nici nu a vrut să intre în casă, n-ai văzut? S-a dat după bărbatul cela, el ne-a luat-o. Să nu aibă parte de urmași în veci! a spus mama cu voce îndurerată amestecată cu obidă.
Anii au trecut, băieții au plecat la oaste și au pierit în lupte, părinții s-au prăpădit, iar casa a rămas pustie. Abia atunci s-a arătat fata, care era de-acum o femeie îmbătrânită, părul blond, decolorat de încărunțire, era tăiat scurt, până la ceafă, și dat după urechi, pielea feței, odinioară ca fundul farfuriei de porțelan, era acum ridată, ochii își pierduseră strălucirea. Venea o dată la câteva săptămâni să deretice prin casă, aducea în coșuri ca să dea la schimb ciuperci cărnoase și proaspete, mure și zmeură, rășină și miere de albine, primea pe ele ouă, cartofi și făină. Oamenii o mai întrebau ce face, cum era în pădure, dacă nu-i era frică, dar ea nu vorbea cu nimeni. Lua ce-i trebuia și pleca grăbită spre casa ei la care nu reușise nimeni să ajungă. Cu timpul, oamenii au renunțat să mai caute vorbă cu ea și au lăsat-o în pace. Într-o zi, a venit cu trei leagăne de lemn pentru adormit copiii, ca să le vândă pe produse alimentare. Nimeni nu mai văzuse pătuțuri atât de frumos lucrate în lemn, cu tălpi rotunjite, de o parte și de alta, care sprijineau leagănul ce părea o bărcuță. Leagănele erau vopsite în verde și albastru, și pe fiecare parte erau decorate cu flori roșii de mac, pictate și ele. Erau atât de vii aceste flori, încât la fiecare legănare păreau că se mișcă în bătaia unei adieri. Două dintre leagăne le dăduse în micile așezări de la marginea pădurii, prin care trecuse până în satul natal, și rămăsese cu un singur leagăn, unul verde. Maryla, bunica Cleopatrei, venea spre casă de la cimitir, unde zăcea îngropat soțul ei, mort de câteva săptămâni. Făcuse o aprindere la plămâni și s-a stins iute, lăsându-și nevasta în așteptarea unui copil pe care el nu avea cum să-l mai vadă. Maryla avea ochii uscați de plâns și s-a mirat când a văzut-o pe femeia cu leagănul în mână. Când au ajuns una în dreptul celeilalte, s-au oprit și s-au privit în tăcere. Femeia a privit burta mare și rotundă a Marylei, iar aceasta și-a mângâiat-o încet, lăsând privirea în pământ. Hainele cernite ale Marylei și privirea tristă i-au fost suficiente femeii ca să-și dea seama că stătea în fața unei văduve. I-a întins leagănul și a văzut o luminiță în ochii Marylei, care a privit-o întrebător.
— Ia-l, să legene cât mai mulți copii din neamul vostru. Am avut trei leagăne, câte unul pentru copiii pe care i-am pierdut la naștere. I-a făcut soțul meu din lemn dintr-un singur stejar, căzut singur de bătrânețe, nu de mâna omului. Fiecare are un legământ. Al tău e să nu lăsați leagănul să se legene gol, copilul va păți ceva rău. Poate fi salvat doar printr-o poveste scurtă pe care ți-o spun la urechi, iar tu o ții minte fără să o spui cu voce tare, decât dacă va fi nevoie.
S-a apropiat cu gura de urechea Marylei și i-a șoptit povestea rar, astfel încât să o memoreze.
— Acum spune-o în gând, i-a zis femeia.
Iar Maryla a închis ochii și a repetat-o în gând. Părea mai degrabă un descântec decât o poveste. Femeia i-a atins brațul ca o mângâiere scurtă și a făcut cale întoarsă.
— Stai, nu ți-am plătit leagănul! a strigat Maryla în urma ei.
Dar femeia i-a făcut semn cu mâna că nu are nevoie și și-a văzut grăbită de drum. De atunci, nimeni nu a mai văzut-o, nu mai știa dacă trăiește ea sau soțul ei, omul-lup.
Leagănul croit din copacul adevărului, așa cum spuneau poveștile slave din vechime despre stejar, avea să cuprindă în el mulți copii și să-i crească, precum perla într-o scoică.
Maryla a născut-o pe Ana, mama Cleopatrei, iar când Ana mergea pe picioarele ei, au plecat din satul polonez uitat de lume, din calea războaielor și a revoluțiilor care cuprinseseră toată țara. S-au așezat în Cernăuți, la o mătușă îndepărtată, care le-a găzduit și le-a lăsat casa după moarte. Aici oamenii o strigau pe Maryla Maria. Leagănul a stat ani buni într-un sac legat la gură și pus în podul casei mătușii, printre alte obiecte de mobilier prăfuite, cutii cu vase vechi și lămpi de gaz sparte. Ana s-a măritat după câțiva ani cu Ion Kozak și, la scurt timp, au avut-o pe Cleopatra. Bunica Maryla a coborât leagănul din pod și l-a spălat cu sârg, a pus o salteluță și pernă noi, cusute de mâna ei, și l-a așezat în dormitorul în care fiica ei tocmai născuse. Ana s-a uitat cu admirație, dar și cu puțină teamă, la leagănul care strălucea de cât îl curățase Maryla. Dar a așezat-o în el pe nou-născuta Cleopatra cu grijă și fără să spună nimic. Primise de la mama ei toate instrucțiunile pe perioada sarcinii, memorase descântecul și era convinsă că nu va exista niciun prilej să-l rostească. Tocmai această încredere de sine era ceea ce aveau nevoie mamele tinere. Iar când se aflau în fața pericolului, scoteau miraculoasa armă-descântec și acționau. Mamele, acești soldați în permanentă stare de alertă, erau convinse că nu se puteau teme de un leagăn gol care se balansează.
În toate drumurile de restriște, leagănul din lemn, fabricat de mâinile așa-zisului om-lup, soțul femeii blestemate să nu-i facă urmași, a fost martorul istoriei care se scria în jurul lui. În el au crescut legănate Ana, apoi fiica ei, Cleopatra, apoi copiii și nepoții ei, veghind ca nicio clipă balansoarul ca o bărcuță să nu se legene gol. Cu toate acestea, și Marylei, și Anei li s-a întâmplat de câteva ori să surprindă leagănul cum se clătina singur și imediat să spună în șoaptă scurta poveste secretă ce suna a descântec. Dar învățaseră că asta prevestea un eveniment neplăcut, așa s-a întâmplat și înainte de fiecare răzmeriță sau război în Polonia. Iar în timpul Revoluției Cadeților împotriva rușilor, Maryla a fugit cu fiica ei de mână și cu două traiste și cu leagănul vopsit în verde, în spate, la Cernăuți. Cu o noapte înainte, florile de mac vopsite pe leagăn avuseseră o lumină reflectorizantă, semn că ceva rău avea să vină.
(fragment dintr-un roman în lucru)
