Anastasia

Tasia, cum îi spunea toată lumea, pentru că Anastasia părea un nume prea lung și prea aristocrat pentru acea lume parcă uitată de timp, stătea pe scăunelul din fața porții casei și fuma. Privea pământul crăpat și colbul pe care-l lăsa în urmă fiecare om care trecea agale și îi dădea binețe. Acolo nimeni nu se grăbea. Fusese încă o vară secetoasă, iarba pălise pe pajiștea din jurul fântânii mari, cu cumpănă imensă, care străjuia granița nevăzută dintre satul mare și sătucul care nu exista pe hartă. Tasia vedea în zare o parte din greutatea cumpenei, ca un monolit, și puțin din fântâna din care se aprovizionau localnicii ca să adape animalele. Pe câmpul din jur erau mereu vite și capre, care rumegau până la apus, după care se duceau singure, fiecare la poarta casei stăpânului său. Tasia nu avea nici vite, nici capre, doar niște găini mărunte în curte.

Se uita la caprele din curtea vecinului de peste drum, mai în dreapta, pline de praf și slabe, rumegau niște paie scoase din acoperișul casei.

Spera să mai treacă cineva ca să-i dea vești despre Todor. Nu mai știa nimic de el, de când îi scrisese de la Odessa. Trecuse aproape un an, iar un vecin, care avea și el un nepot pe front, i-a spus că i-ar fi luat rușii prizonieri. Tasia stătea zilnic în fața porții, dimineața, înainte de a se apuca de treburile casei. Fuma și părea că așteaptă. Rămăsese cu trei copii, doi băieți, de 17 și 16 ani, și o fată de 15 ani. Cea mare se măritase, iar cea de-a doua urma să se mărite și ea și se mutase în casa viitorilor socri. Tasia încerca să-i hrănească așa cum trebuie, punea toamna conserve, făcea dulcețuri, vișinate, murături, din roadele grădinii, i se dusese vestea cu bunătățile ei. Multe rețete le știa de acasă, din Ardeal, de unde părinții ei se refugiaseră în satul acesta uitat de lume, din Moldova, care nici nu exista pe hartă, astfel încât toți locuitorii erau trecuți în acte ca fiind din comuna din care făcea parte mica așezare. Era o stradă scurtă, pe care se înșirau case, de o parte și de alta, care se curba, iar la curbă se afla pajiștea cu fântâna imensă, ca un obelisc, și un mic iaz în care se scăldau rațele și gâștele. Apoi drumul continua cu alte case mai arătoase, așezate de-o parte și de alta. Avea rețete în cap de la bunica maghiară din partea mamei, pe unele le uitase așa cum uitase și limba maghiară pe care nu avea cu cine să o vorbească. La fel cum și Todor uitase poloneza și germana vorbite în casă de străbunii săi.

Pe Aglaia a văzut-o de departe, prin praful stârnit de încălțările ei, avea un mers apăsat și mândru. Pe cap purta o sacoșă, pesemne rația de mălai pe care o luase de la moara din sat. Tasia o privea intens, în timp ce sorbea ultimele înghițituri din cafeaua pe care o comandase cu mult timp în urmă la prăvălia din comună și fusese adusă de la oraș. Avea o râșniță făcută de Todor și măcina cu ea boabele mari ca niște nasturi. Le măcina cât de fin putea, ca să-i ajungă cât mai mult. De când Todor a plecat pe front și îi era greu, punea în cafea și cicoare. Tabietul cu cafeaua însoțită de țigară era singurul ei lux și nu-și putea imagina cât de greu ar fi suportat dacă ar fi fost nevoită să renunțe la el. Fuma două țigări pe zi, una la cafea, dimineața, și una spre seară, când termina treaba și se așeza pe scările casei, să-și tragă sufletul. În vremurile bune, nu avea rație la tutun, fuma cât voia. Fuma cu Todor și povesteau tot felul de lucruri. El îi zicea ce citea din ziar și comentau.

Când a trecut în dreptul casei ei, Aglaia a încetinit pasul și a privit-o pe Tasia, dar nu sfidător ca altădată, ci cumva rugător. Tasia i-a înfruntat privirea în timp ce ducea la gură cana de tablă, apoi a tras din țigară cu sete și, în timp ce scotea fumul spre ea, a dat ușor din cap de la stânga la dreapta, a negare. Aglaia a grăbit pașii dintr-odată și și-a fixat privirea înainte, ca să nu-i vadă Tasia lacrimile. A înțeles că nu avea nicio veste despre Todor.

Aglaia rămăsese văduvă de tânără, soțul îi murise călcat de o căruță. Nu avea copii, nu avea pe nimeni. O femeie înaltă și bine făcută, cu trăsături aspre și cu părul lung, negru, prins într-un fel de coc. Era trecută de 30 de ani, cu cel puțin zece mai tânără decât Tasia. Ani la rând, cele două femei au împărțit același bărbat, pe Todor, soțul Tasiei. Ani la rând, el venea dimineața de la ibovnică în văzul întregului sat, iar Tasia n-a scos niciun cuvânt de reproș. Nu-l întreba nimic, se comporta ca și cum i se întorcea bărbatul de la munca din tura de noapte. Dar Todor se bărbierea în oglinda crăpată, așezată pe pervazul ferestrei, pregătindu-se să meargă la serviciu. După un timp, nu a mai lipsit noaptea de acasă, apoi nici ziua. Nimeni, niciodată, nu a știut ce era în mintea și în sufletul Tasiei, pentru că expresia feței ei era imobilă și nu lăsa nimănui niciun prilej să deschidă o discuție pe acest subiect. Casa ei era casa ei până la gardul din stradă. Îi pregătea mâncarea și cafeaua lui Todor, apoi își vedea de treburile casei: gătea pentru copii, spăla în covată și întindea rufele la uscat pe sârma dintre cei doi nuci din grădina din spatele casei. Mai mereu se afla în bucătăria din curte, unde făcea ceva bun. Todor, ras și pieptănat, mânca repede, bea cafeaua ca pe apă și o lua din loc la moara din sat, unde lucra. Mereu îmbrăcat cu o haină de stofă, cu revere, care se încheia cu două rânduri de nasturi, peste cămașa curată și cu pantaloni călcați. Nu-și pierduse obiceiul de a se îmbrăca bine, așa cum fusese învățat de mic de părinții lui, mai ales de bunici, cei ai mamei, polonezi, cei paterni, nemți. Nu mai știa nimeni ce valuri dramatice îi împinseseră din nord în sătucul din Moldova care nu se afla pe hartă. Aici a cunoscut-o pe Tasia, care l-a cucerit cu fața ei albă încadrată de părul negru și bogat, de ochii negri care păstrau ceva trist, o femeie misterioasă, cu educație de la oraș. Așa că n-a mai contat că ea era deja însărcinată, după ce o violase fiul unui boier pentru care lucraseră părinții ei. Todor a luat-o și i-a crescut fata, care acum era măritată, la oraș. Au mai avut cinci copii, trei fete și doi băieți. El a venit cu niște lăzi pline cu cărți, care au supraviețuit valurilor vieții, iar Tasia cu niște bani puși deoparte de părinții ei, cu care au luat un mic teren și și-au construit o casă cu trei încăperi și o bucătărie în curte. Lăzile cu cărți aveau să stea în pod timp de decenii, purtând cu ele toate întâmplările prin care au trecut: lacrimi, necaz, jale, drumuri cu trenul, cu căruța, foametea. Casa avea să ia foc de la o scânteie, din cauza unui vecin beat care aprinsese în curte o căpiță. Pe cerul nopții de Sfinții 40 de Mucenici, întreaga familie privea din curte acoperișul în flăcări și boabele de porumb transformate în floricele, care săltau din foc. De parcă ar fi fost un carnaval. Unul dintre băieți ținea strâns la piept singura pereche de bocanci pe care o avea și pe care reușise să o ia cu el. Todor salvase lada cu cărți și împreună cu Tasia scoseseră lavițele cu plăpumi, așternuturi și câteva haine. Apoi au luat-o iar aproape de la început.

În sătucul care nu se afla pe hartă mai erau refugiați din diverse colțuri și nimeni nu-l întreba pe celălalt de unde vine și de ce a fugit.

Tasia s-a ridicat de pe scăunel, ținând cu mâna stângă de toartă cana de tablă albastră, iar cu dreapta a băgat pachetul de țigări prins cu elastic de chibrituri în buzunarul mare de la șorțul negru, pus peste rochia maro, cu flori mărunte și lungă. Se îmbrăca doar în culori închise, ceea ce-i accentua tristețea din ochi și îi dădea un aer sobru în contrast cu pielea mată. Pe cap avea o basma legată la spate, lăsând să i se vadă părul negru deasupra frunții înalte, ușor grizonant spre tâmple. Ochii, ca doi tăciuni, aveau o uitătură ageră. Vorbea puțin de felul ei, nu se întindea la bârfe cu femeile din sat, ajuta pe oricine se afla la nevoie și i se dusese vestea pentru sufletul ei bun. În vremurile bune, decupa diverse figuri de oameni din ziare și le punea sub un pahar cu apă, în care se prefăcea că le ghicește fetelor care voiau să știe cu cine se mărită. Astfel, prin paharul cu apă, pe care Tasia îl rotea de câteva ori, ele vedeau un chip ca în ceață, fără să distingă clar trăsăturile și plecau fericite că și-au aflat ursitul. Tasia nu lua bani, dar accepta ouă, fructe, știuleți de porumb sau cartofi. Dar, de când soțul ei plecase pe front, a lăsat joaca aceasta, erau vremuri grele, cui îi mai ardea să-și afle sortitul?

Aglaia se pierduse în colbul drumului, iar Tasia a luat scaunul într-o mână și cu umărul a împins poarta și a intrat în curte. A lăsat scăunelul în bucătărie, a clătit cana de tablă turnând cu căușul de lemn apă dintr-o găleată, apoi a înfipt-o pe un par din gard. S-a strecurat printre găinile care se învârteau în jurul ei și s-a îndreptat spre casă. Din mers a luat de pe un jgheab un pumn de mei, dintr-un sac deschis la gură, și l-a împrăștiat în curte. Păsările au tăbărât scormonind cu ciocurile în pământul bătătorit, iar Tasia le privea cu aceeași tristețe, ca și cum i-ar fi fost milă de ele. A urcat cele două scări de lemn, care scârțâiau, până în veranda îngustă și a intrat în camera întunecoasă și răcoroasă, singura care mai rămăsese în picioare după incendiu. Era destul de mare, cu trei paturi, din care unul dublu, două lavițe, una înaltă, plină cu pături și cearșafuri, și pe care trona un morman de plăpumi. În mijlocul camerei, o masă și scaune desperecheate. Aici dormea ea cu cei trei copii: băieții, fiecare într-un pat, în patul mare dormea ea cu Silvia. Din cameră se intra în dreapta, printr-o boltă joasă, direct într-o încăpere mică, ocupată aproape în întregime de un cuptor, în care Tasia cocea pâinea și la care se încălzeau și găteau iarna. Cuptorul era plin de oale și blide curate printre care se strecura câte o pisică să doarmă. Tasia hrănea orice vietate intra în curte, nu o deranja și nici nu se panica dacă avea să rămână la ea. Anton și Constantin plecau dimineața și ajungeau uneori la prânz, ca să mănânce, alteori seara, flămânzi și rupți de oboseală. Tasia îi mustra cu voce joasă, că adormeau fără să se spele și, dimineața, îi aștepta afară cu ligheanul și cu o perie, iar ei, pe jumătate somnoroși, se frecau pe spate, pe umeri, pe subsuori. După care Tasia arunca apa din lighean și turna alta, fie încălzită pe soba din bucătărie, fie lăsată la soare, vara. Și îi trimitea pe băieți în fundul grădinii să-și continue singuri curățenia. Iarna, se spălau în camera în care se afla cuptorul.

Nu se făcuse ora opt, iar copiii încă dormeau. Tasia stătea în prag și îi privea. Nu era de acord să le strice somnul, nici nu-i punea la treabă decât rar. Nici nu prea aveau la ce, în afară de câteva păsări și câte un porc pentru Crăciun nu aveau mare lucru. De grădină se ocupa Tasia și aici îi mai punea să dea cu sapa, să curețe buruienile și să ude pământul. „Au timp toată viața să muncească”, obișnuia ea să răspundă câte unei vecine care îndrăznea să-i atragă atenția că îi învață leneși pe copii. Vorbele Tasiei erau însoțite de o încruntare a feței așa de gravă, încât respectiva vecină schimba imediat vorba ca să o îmbuneze.

A privit în stânga camerei, pe fereastra mică intra un fascicol de lumină, oglinda crăpată în care Todor se rădea, se afla pe pervaz, de parcă era plecat în sat și urma să se întoarcă. Tasia a scos un oftat și a ieșit în verandă să vadă dacă s-au uscat rufele spălate cu o zi în urmă. Copiii au început să iasă unul câte unul, îmbrâncindu-se în joacă, și s-au dus singuri la lighean să se spele pe față. Tasia îl pregătea imediat cum se trezea, cu săpunul și un prosop alături. „Au, mă zgârie!” a exclamat Constantin, în timp ce se freca pe față cu materialul aspru. Era cel mai mic, iar Tasia avea pentru el o slăbiciune, fusese mai bolnăvicios de când se născuse. Își iubea toți copiii, deși nu se exprima în gesturi sau cuvinte, dar ei simțeau asta. Băieții vorbeau puțin, la fel ca mama lor. Cât timp încălzea laptele în bucătărie și tăia pâinea în felii de un deget, a auzit-o pe Silvia cum vărsa apa din lighean ca să pună alta curată. „Nesimțiți ce sunteți!” bombănea de fiecare dată, iar frații ei pufneau în râs. Tasia le-a făcut un semn cu mâna și au devenit serioși. Pâine cu brânză și cu lapte dimineața, iar seara pâine cu brânză sau gem din cămară, cu ceai, sau mămăligă prăjită. Acesta era meniul. Laptele îl procurau cu greu, și beau de fapt câte o jumătate de cană. Uneori, Tasia mai adăuga apă în el, deși, de cele mai multe ori, venea deja înmulțit cu apă. Tasia obișnuia să cumpere câte o putină cu brânză și aveau mult timp. De obicei, dădea la schimb mălai sau făină. La moară rămăseseră bătrânii, restul bărbaților se aflau pe front. Toți știau că Todor lucrase la moară și o ajutau cum puteau pe Tasia. O chemau la sfârșitul zilei și împărțeau cu ea praful care rămânea din grâul sau porumbul măcinat. De multe ori, amestecat cu paie, măcinate și ele. Dar ea făcea turte și era mulțumită.

„Săru’mâna pentru masă!” spuneau băieții în cor și o zbugheau să-și ia pe ei haine curate și să plece prin sat sau prin comuna învecinată. Mai găseau de lucru pe la oameni și căpătau la schimb fructe sau mălai, pe care le aduceau victorioși acasă, mai ajutau la moara unde lucrase tatăl lor. Uneori se întâlneau cu alți copii, se jucau, pentru ei războiul era un joc prea mare și greu, nu-l înțelegeau. Tasia i-a văzut dispărând pe poartă și le-a strigat să fie cuminți și să ajungă măcar la cină. Nici foametea, nici războiul, nici alte greutăți ale vieții nu au rupt ritmul ritualurilor din familie. Silvia s-a așezat la masă spălată și cu rochie curată. Tasia a simțit o dâră de aromă din apa de colonie a lui Todor și a zâmbit ușor cu un colț al gurii. Fata strâmba din nas, nu-i plăcea brânza. Tasia îi punea pe plită felii de pâine și astfel Silvia reușea să îmbuce ceva la micul-dejun. De obicei, după ce mânca, mai cosea ba la o față de masă, ba o bluză, ba cârpea hainele fraților ei. Uneori pleca la sora ei mutată la viitorii socri în satul vecin și rămânea toată ziua. Nici ea nu vorbea mult și moștenise privirea tristă a Tasiei, deși era zburdalnică de fel. La cei 15 ani se făcuse o tânără cu talie subțire și picioare vânjoase. Părul negru era creț, ceea ce nu prea se întâlnea pe la fetele din sat, o vreme vecinele o bănuiau că-și pune noaptea moațe. Silvia îl purta scurt, Tasia o tundea regulat, iar ochii verzi, ca ai lui Todor, și alunița de pe obrazul stâng, moștenită de la bunica Cleopatra, din partea mamei, îi dădeau un aer șmecheresc. Făcea notă discordantă cu fetele din sat, Tasia își crescuse copiii ca la oraș, pentru că nici ea, nici Todor nu știau altfel. De aceea Silvia nici nu avea prietene, se îndrăgostise în taină de un băiat de la oraș, pe care-l cunoscuse în urmă cu doi ani, la un bal. Nu știa numele complet, dar spera ca el să o caute și să o găsească într-o zi.

Tasia se pregătea să curețe cartofii pentru tocăniță, când i s-a părut că aude o rumoare în depărtare. S-a întrerupt pentru câteva secunde ciulind urechile, apoi s-a apucat să curețe cartofi. Rumoarea a devenit mai puternică, iar acum a auzit clar țipete de femei. A încremenit cu cuțitul în aer, apoi s-a dus la poartă și a privit peste gard. În stânga, către ieșirea din sat, nu se vedea nimic, dar în dreapta, în zare, unde se făcea curba, a văzut un grup de oameni, iar țipetele erau tot mai puternice și au fost sparte de o împușcătură. A fugit repede în casă, strigând-o pe Silvia. Se auzea un strigăt: „Rușii!”. Tasia, cu tot calmul ei, a început să intre în panică. Se știa că rușii căutau de mâncare și fete tinere, pe care nu se dădeau în lături să le siluiască în văzul lumii. O striga pe Silvia, care nu era nicăieri. După câteva momente, a văzut-o ieșind din WC-ul din fundul curții. Fata a grăbit pasul și abia a apucat să-și înmoaie mâinile în ligheanul cu apă, că Tasia a tras-o după ea.

— Hai, repede!

— Ce e, mamă? Ce se aude? a întrebat fata neliniștită.

— Hai, întinde-te pe pat și să nu scoți vorbă! Faci ce-ți spun eu!

— Dar de ce?

— Vin rușii, a spus Tasia scurt.

Pe chipul Silviei s-a lăsat o spaimă care s-a transformat rapid în groază. S-a întins repede pe patul dublu, iar Tasia a început să așeze pe ea stiva de plăpumi, pături și cearșafuri.

— Mă sufoc, uăi! a strigat cu voce înăbușită fata.

— Trebuie să reziști, stai cu capul în jos, pe brațe, și nu scoți un sunet! Ieși când îți spun eu. Orice auzi, să stai acolo!

Tasia a ieșit repede în curte chiar când intra pe poartă Natalia, vecina și singura ei prietenă, care locuia la câteva case de ea.

— Văleu, au intrat rușii în sat, au făcut prăpăd! La țața Adela i-au călcat păsările din curte, la Tălița au luat tot din cămară, l-au bătut pe Fane al Pescoțoaiei, că s-a pus de pricină. Acu’ vin încoace.

Deja gălăgia devenise foarte mare. Trei militari ruși, din care doi beți criță, au intrat în curte, unul dintre ei izbind poarta cu piciorul încălțat în cizmă. Tasia a avut o neliniște în ochi, dar pe față nu i s-a clintit niciun mușchi.

I-a privit pe fiecare, erau murdari, nerași și miroseau urât. Doi dintre ei purtau pe umeri niște desăgi, dintr-una curgea un lichid alb și imediat a început să plutească în aer un miros de alcool. Purtau ce luaseră cu japca de la oameni.

— Napitoc, napitoc! striga unul dintre cei beți, clătinându-se pe picioare. Pașol!

Vor băutură, a tradus Natalia, care se refugiase de dincolo de Prut și știa rusă.

Tasia ridică din umeri, nu avea băutură în casă, și până să zică Natalia ceva, rusul a intrat în bucătăria din curte, a rotit ochii injectați de alcool și a strigat victorios arătând spre două sticluțe cu un lichid roșiatic aflate pe o poliță. Tasia a dat să-l oprească, dar Natalia i-a făcut semn să tacă. Rusul a înșfăcat o sticlă, i-a scos dopul cu degetele și a început să bea. După câteva înghițituri, a început să tușească, apoi să horcăie, ținându-se cu mâinile de gât. Ceilalți îl priveau speriați, fără să înțeleagă ce s-a întâmplat, iar Natalia se uita îngrozită la Tasia.

— Acolo e sânge de porc cu sare, un leac după o rețetă de la bunica, a spus ea încet.

Rusul, aproape vânăt de furie, a ridicat arma spre cele două femei scuipând printre dinți cuvinte pe limba lui. Sunau amenințător, iar Natalia aproape că s-a pierdut cu firea. I-a tradus rusului că era o doctorie și nu i se întâmplă nimic, dar acesta continua să mârâie, în timp ce ceilalți cotrobăiau prin bucătărie și prin casă. Când i-a văzut că intră în cameră, Tasia a simțit că i se face inima cât un purice, dar a rămas neclintită. Se ruga în gând să nu vină băieții acasă taman acum, spera că ajunseseră departe. Cu mâinile împreunate în față, a simțit pachetul de țigări din buzunar, l-a scos și a strigat către ei fluturându-l. Rușii au luat o pătură de pe o laviță, iar cel care încă ținea arma îndreptată spre ele i-a făcut semn altuia să ia pachetul. Apoi s-a dus și a tras câteva gloanțe în cuptorul din casă, la doar doi metri de patul în care Silvia stătea acoperită de plăpumi.

După ce au dat cu piciorul în câteva găini care cotcodăceau agitate, s-au dus spre poarta deschisă, nu înainte de a trage câteva gloanțe în sticlele din raftul din bucătărie. Bulionul se scurgea peste cartofii curățați pe jumătate și pe pardoseală, unde sclipeau mii de cioburi.

Femeile au rămas încremenite câteva minute bune în mijlocul curții, până n-au mai auzit nimic. Rușii ieșiseră din sat și se îndreptau să-l prăduiască pe următorul.

Natalia a scos un oftat prelung și s-a așezat sfârșită pe scările casei, cu capul între mâini.

— Ai scăpat ca prin urechile acului, i-a spus Tasiei.

Aceasta n-a zis nimic, i-a făcut semn Nataliei să aștepte, a dispărut după casă și s-a întors cu o sticlă. A desfăcut dopul, a tras cu sete câteva înghițituri și i-a dat sticla vecinei îmbiind-o să bea.

— E rom bun, l-a adus unul dintre cumnații lui ginere-miu.

Natalia a privit-o buimacă și a întrebat-o:

— Armeanu’?

Tasia a dat afirmativ din cap, iar Natalia a dat și ea pe gât câteva înghițituri. I-a dat sticla înapoi, s-a ridicat încet și a ieșit cu mers împleticit pe poarta deschisă larg așa cum o lăsaseră soldații ruși. Tasia a pus dopul pe sticlă și a așezat-o pe verandă și s-a dus să închidă poarta trăgând ivărul de lemn. În sat se lăsase o liniște ca după un cutremur. S-a îndreptat cu pași repezi în casă și, dintr-o mișcare, a dat la o parte stiva de plăpumi. Silvia stătea cu fața în jos și respira regulat, adormise. Sub rochie se lățea pe cuvertură o pată mare. Tasia a scuturat-o ușor de umeri și i-a spus în șoaptă:

— Hai, trebuie să te schimbi, apoi te culci la loc!

A scos din laviță schimburi și o altă rochie și i le-a lăsat pe pat Silviei, care privea buimacă în jur.

Tasia s-a dus la bucătărie și a curățat mizeria făcută de soldați. A spălat bine cartofii și a continuat să-i curețe apoi i-a pus într-un ceaun, cu apă, pe foc. A zărit sticla cu rom pe verandă și a băgat-o în cuptorul din casă. A privit la găurile lăsate de gloanțe și și-a zis că-i pune pe băieți să caute niște lut și să-l repare. La acest gând, s-a îngrijorat, unde se aflau oare? Aproape de apus, au venit acasă și au cerut să mănânce tocăniță. Fuseseră în comună, să ajute la repararea unui acoperiș. Primiseră și ceva bani. Auziseră de urgia făcută de ruși, dar ei erau la adăpost.

 Peste două luni a venit și Todor acasă, slab și murdar, dar nevătămat. Timp de un an fusese prizonier în lagăr la Odessa. Povestea cum au fost batjocoriți, primeau de mâncare coji de dovleac și de cartofi, iar gardienii ruși îi puneau să cânte. Iar ei cântau în limba română cântece ale căror versuri le schimbau cu înjurături. Tasia îl spălase și îl hrănise, și scosese sticla cu rom ascunsă în cuptorul chituit de băieți, iar Todor povestea încet. La un moment dat, în timp ce ea se învârtea printre oale și amesteca în ele, l-a văzut că tresare și privește peste gard. Tasia a apucat să o vadă pe Aglaia cum venea, de data aceasta, deloc grăbită, cu rația de mălai pe cap, iar fața i s-a luminat când l-a văzut pe Todor în curte. Acesta și-a mai turnat un pahar și n-a mai privit înspre gard.