— Ți-am zis să nu mai bagi copiii în casă când eu sunt la muncă? Ți-am zis sau nu?
Tăcea mâlc. Stătea pe marginea patului, mâinile îi atârnau în poală, iar două șiraguri de lacrimi i se uneau sub bărbie.
— Uită-te la mine când vorbesc! Nu mi-ai promis, Lisa, spune?
— Ba da.
— Ba da, ce? Vorbește cu subiect și predicat!
— Ba da, am promis!
— Și atunci? Ce căuta Sakura pe balcon, cățărată pe scaun? Dacă se dezechilibra? Tu îți dai seama ce se putea întâmpla?
Lisa nu mai spunea nimic. Simțeam furia ca un bulgăre care-mi urca din stomac, mi se oprea în gât și nu mai puteam respira.
— Murea! Cădea peste balustradă și praf se făcea!
După ce am șuierat ultimele cuvinte, am ieșit din cameră, stăpânindu-mă să nu trântesc ușa. Aș fi vrut să o sun pe mă-sa și să-i zic să vadă naibii de fetiță, să îi atârne cheia de gât dacă e nevoie, dar să n-o mai lase pe străzi, când ea cine știe pe unde umblă. Și știam eu ce face, că nu mă născusem ieri. Ce femeie pleca de-acasă imediat după soț, îmbrăcată ca o adolescentă: cu bustieră, pantaloni mulați și tocuri de zece? O vedeam cum se îndreaptă spre stație zâmbind, tastând pe telefon, cu geanta pe celălalt braț. Mergea într-un fel cum nu mai văzusem la nicio japoneză: obraznic. Își legăna șoldurile înguste, lasciv, de zici că pășea pe un podium fără sfârșit. Iar pe Sakura o lăsa pe unde se nimerea. Mă săturasem să o iau în casă ca să n-o mai văd așteptând la ușă. Nici nu mai zic de câte ori nu mă sunase Lisa să mă întrebe dacă își poate împărți prânzul cu ea.
Sakura avea un obicei mai puțin obișnuit pentr-un copil. Te privea îndelung, fără teamă. Părul negru, tuns bob, cu bretonul drept, îi încadra perfect chipul; cu ochii migdalați și irisul întunecat, părea o păpușă kokeshi[1]de pe rafturile unui magazin. Deși trecuseră câțiva ani de când o întâlnisem prima oară, Sakura nu se schimbase deloc. Când intra în casă, mă privea fix, cu capul într-o parte: „Ce ochi mari ai!” spunea fără să clipească, ca după aia s-o pufnească râsul. Avea ceva intimidant și uneori nu-mi dădeam seama dacă îi plac ochii mei de gaijin[2] sau nu. Așa făcuse și în ziua când o văzusem prima oară, la grădiniță. Mi-a deschis ușa și a stat în prag câteva zeci de secunde. Nu înțelegeam ce vrea acest copil pe care nu-l mai văzusem vreodată. „Eu sunt Sakura”, mi-a spus într-un final. „Sunt nouă aici! Ne-am mutat de curând. Tu ești mama Lisei, nu? Mi-a spus că ești străină.” Am dat din cap că da și-am căutat să mă strecor pe lângă ea, să pot intra. „Știi, tata a murit!” a continuat. „Era șofer de tir și a avut un accident. Mama a trebuit să-l recunoască după șosete. Dar acum mama mi-a făcut rost de un tată nou.” N-am știut ce spun atunci, m-am așezat pe vine și am mângâiat-o pe cap: „Hajimemashite[3], Sakura!”
Mă obișnuisem cu felul ei ciudat de a se comporta și-mi devenise dragă, mai ales că mă înmuiase cu trecutul ei tragic și doar privind-o mă făcea să-mi amintesc de cum se prăpădise tata, de anii în care mă închisesem în mine fără a avea pe cineva care să înțeleagă prin ce trec. Îmi propusesem să îi fiu colacul de salvare, cel pe care eu nu-l avusesem, dar până aici: nu puteam fi responsabilă pentru moartea nimănui.
Îmi terminasem treburile casnice, îmi turnasem un pahar de vin și mă uitam la un serial. Lisa se încăpățâna să rămână supărată și să nu iasă din cameră. Cum vrei, m-am gândit, n-ai decât să rămâi flămândă. Se făcuse deja târziu, iar eu picoteam, un pic amețită, când am auzit bătăi în ușă. În clipa în care am deschis, Sakura a țâșnit înăuntru, plângând în hohote. Nu înțelegeam nimic din ce spune. Am băgat-o în sufragerie și i-am zis să stea jos. I-am întins cutia cu șervețele, dar mi-a ignorat gestul. Nici nu știu când Lisa a apărut lângă noi.
— Ne mutăm, așa a zis mama, că plecăm de aici.
— De aici de unde, din clădire?
— Nu, undeva departe, în Kumamoto! Eu nu vreau să merg!
— Păi, cum așa, s-a întâmplat ceva?
— Nu știu, a venit bunica să ne ia.
— Stai puțin, când plecați?
— Acum! Azi! Am venit să o văd pe Lisa și să vă spun.
Lisa plângea și ea. Mă uitam la amândouă și nu știam ce ar trebui să fac. Am tras pe mine un hanorac și am coborât la etajul trei cu ele după mine. Am auzit vâlva încă din lift; ușa lor era larg deschisă. Vocea tatălui răsuna pe tot coridorul, spărgându-se de pereți. Am rămas locului câteva momente, n-aveam curaj să intru, pielea mi se făcuse de găină și fiecare sunet mă făcea să am flashback-uri din copilărie, când scandalurile se țineau lanț. Am strâns din dinți și am pășit pe holul lung. Sufrageria era delimitată de bucătărie printr-o draperie neagră, foarte groasă, pe jumătate trasă. Se vedeau multe cutii, de toate mărimile, pungi de plastic, pachete de țigări, scrumiere pline ochi cu țigări pe jumătate fumate, un calculator, niște lumini și o cameră de filmat instalată pe un trepied. În mijlocul lor, tatăl stătea turcește, într-o pereche de pantaloni de casă și un tricou mulat care îi lăsa la vedere un trup cândva bine lucrat. Avea ochii roșii și sticloși. Mama Sakurei era în picioare, sprijinită de o masă, privind în gol, iar bunica, pe care o vedeam pentru prima oară, avea chipul întunecat de îngrijorare. Când m-au văzut, s-au uitat toți trei la mine și atunci mi-aș fi dorit să dispar. Îmi era clar, nu aveam ce căuta acolo.
— Ce căcat mai vrei și tu?
— Ăăă, a venit asta mică la noi adineauri, am adus-o acasă.
— Vezi, bă, proasto, de nimic nu ești în stare, uite cum ai crescut-o, să se ducă prin vecini plină de muci.
— Hai, mai taci din gură, cine te crezi? Buricul pământului?
— Băi, tacă-ți fleanca, că mă ridic și-ți mai ard una peste fața aia de curvă, ce, crezi că mi se rupe că e mă-ta aici?
— Hai să ne liniștim! Sakura n-are nicio vină, e doar un copil.
— Eu nu vreau să plecăm de aici, vă rog frumos, obāchan[4], ajută-mă!
Sakura a început iar să plângă în brațele bunicii. Tatăl mormăia ceva. Am încercat să vorbesc cu mama, dar se uita în direcția opusă, mascând falca înroșită. Am luat-o pe Lisa de mână și am ieșit fără să mai spun nimic. N-am închis un ochi în noaptea aia, nu reușeam să-mi revin, simțeam că aș fi putut face ceva pentru copilă, dar ce? Lisa a plâns câteva săptămâni la rând, venea seara, se strecura lângă mine sub pătură, se lipea de trupul meu și când îmi simțea mirosul și căldura, își înghițea hohotele cu chipul ascuns la pieptul meu.
Într-o zi, când strângeam hainele puse la uscat pe balcon, am văzut scaunul într-un colț. M-am urcat pe el și am privit peste balustradă. În partea dreaptă, se putea vedea apartamentul lor. Pe fereastră, atât cât mă lăsa lumina după-amiezii, am zărit sufrageria goală, aproape scufundată în întuneric. Pe Sakura n-am mai întâlnit-o niciodată.
[1] Păpușă tradițională japoneză din lemn, lb. japoneză.
[2] Argou, care înseamnă literalmente „persoană externă”, lb. japoneză.
[3] „Îmi pare bine”, lb. japoneză.
[4] „Bunico”, lb. japoneză.
