Start
943 vizualizări
Citiți în 25 de minute

Cînd Keiji Kobayashi a anunțat că își ia o zi liberă în mijlocul săptămînii, toți din birou au rămas surprinși. Cei mai vechi spuneau că n-a lipsit o singură zi în cei 25 de ani de muncă, cei tineri șușoteau că iată, e și el om. Șeful a fost și el mirat, de ce ar vrea o zi liberă într-o marți, dar tocmai pentru că era un angajat model: își termina proiectele la timp, stătea peste program dacă era nevoie, venea și în zilele libere. Un om serios, care făcea tot ce i se cerea, lucra în liniște și nu supăra pe nimeni. N-a mai pus întrebări și a acceptat cererea.

Keiji era un electrician foarte priceput. De zece ani fusese promovat ca șef de proiect și își lua responsabilitatea în serios: proiectarea distribuției de energie. După ce terminase școala profesională se angajase la cea mai apropiată companie, ca să nu umble prea mult prin trenuri. Își închiriase o garsonieră în suburbie și nu avea nevoie de mai mult. Trăia simplu și îi plăcea să se laude cu asta. Se trezea în fiecare dimineață la 6:45, își strîngea imediat futonul[1] întins pe tatami[2]. Se dezbrăca de pijama și își punea hainele de lucru. Își pregătea micul dejun, întotdeauna același: natto[3], mekabu[4], supă miso și orez. Nu bea cafea, că îi dădea arsuri la stomac, așa că își făcea un ceai verde, din care sorbea zgomotos pînă la ultima gură și se gîndea de ce oare oamenii devin pretențioși și visează la dimineți cu sandvișuri și croasanți, smooth-uri și sucuri naturale, cum mai văzuse el prin seriale. Se spăla pe dinți și înainte să iasă din casă, la 7:37, își aranja firele de păr peste începutul de chelie. Stătea la 21 de minute de stație, dar nu-l deranja să meargă pe jos, cum se plîngeau alții, și oricum, cu cît te îndepărtai de gura de metrou, locuințele erau mai ieftine și era mai multă liniște. Se urca în metroul de 8:03 și mergea 3 stații. Ajungea la birou cu o jumătate de oră mai devreme, înaintea tuturor. Prefera să mănînce prînzul singur, la cantină, foarte rar mai mergea cu cîțiva colegi la unul dintre restaurantele din apropiere. Serile revenea acasă și își gătea ceva frugal, fără să piardă prea multă vreme prin bucătărie. Spăla vasele, punea totul în ordine, își făcea o baie fierbinte și se așeza pe jos, turcește, lîngă așternut. Se uita la televizor sau citea cîte-un roman polițist. Înainte de miezul nopții, stingea toate luminile și adormea.

În dimineața de marți, înșiră pe masa din bucătărie, la distanțe egale, cuțitul de fructe, foarfeca și cuțitul de bucătărie. Le împături individual într-o pînză și le puse în geanta de lucru.

Era un concept nou și deveni foarte curios cînd auzi cîțiva colegi vorbind despre asta. Nu-și putu imagina cum o fată îți poate curăța urechile. Ajuns acasă, își petrecu multă vreme căutînd pe internet mai multe detalii. Erau multe saloane, nu știa pe care să îl aleagă. De la fete îmbrăcate în prințese Disney, școlărițe, la asistente medicale cu rochii cu umeri bufanți și corsete strînse pe talie. Keiji alese, în cele din urmă, un salon tradițional din Akihabara. Aici fetele purtau chimonouri de vară și i s-au părut cele mai accesibile. Dormi agitat în noaptea aia, iar la muncă i se întîmplă pentru prima dată să nu se poată concentra. Plecă mai devreme și porni spre Tokio. Ajunse cu mult înainte de ora la care avea programare, așa că se plimbă pe străzi o vreme. Ieșea foarte rar în oraș, și atunci numai dacă era vreo petrecere oficială de la birou sau dacă avea nevoie să cumpere ceva ce nu găsea pe Amazon. Nu-i plăcea zarva din jur și toate luminile îl amețeau. Corporatiști deja beți, ținîndu-se unii de alții, tineri tatuați, străini curioși, fete îmbrăcate în uniforme cu fustele foarte scurte și șosete pînă la genunchi și din aproape toate restaurantele și magazinele auzindu-se: irasshaimase[5]! Pînă la urmă urcă treptele ce duceau la Le Voir – hiza makura mimikaki[6].

Un tînăr îl primi la recepție și în scurt timp, din una dintre camerele de pe culoarul obscur, fu întîmpinat de o fată foarte frumoasă. Era îmbrăcată într-un chimono roz pal, cu flori mari imprimate, avea părul prins într-o parte, împletit frumos și un breton scurt îi împodobea fruntea. Îl privi pentru o secundă și își lăsă ochii mici și alungiți în jos, salutîndu-l într-o plecăciune adîncă.

— Bine ați venit la noi! Mă numesc Miko și astăzi voi fi asistenta dumneavoastră.

Keiji se fîstîci și își lăsă și el privirea în pămînt, bolborosi ceva cu glas scăzut și se lăsă condus de fată în cameră. Îi vedea obi-ul[7] prins la spate într-o fundă simplă, papucii geta[8] și șosetele albe. Era o încăpere mică, de 6 tatami, o lampă împrăștia o lumină portocalie dintr-un colț, în partea opusă, se afla o măsuță cu diferite ustensile și un set de perne. Miko îl invită să se așeze și îi turnă niște ceai fierbinte. Îi puse cîteva întrebări și notă conștiincioasă într-o fișă. După ce își termină ceaiul, îl invită să i se așeze cu capul în poală și să se întindă cît mai confortabil.

— Am să încep cu urechea dreaptă, îl anunță fata.

Era foarte emoționat, nu-și amintea cînd îl mai atinsese o femeie, iar acum simțea cu obrazul genunchiul ei. Încerca să își controleze respirația ca să nu se dea de gol. Fata îi puse un prosop pe ochi și începu să îi curețe canalul auditiv cu un bețișor lung și subțire din bambus. Începu să îi vorbească, printre valurile de plăcere și fiori care îl treceau, răspundea scurt și emoționat.

— Ați mai fost la un astfel de salon?

— Nu, este prima oară.

— Vai, nu pot să cred! Mă simt onorată atunci!

— Cu ce vă ocupați?

— Lucrez într-o companie de electricitate de peste 25 de ani.

— Trebuie să fiți foarte priceput.

— Ei, nu, știți cum e…

— Oricum trebuie să fiți foarte obosit, sper să vă pot ajuta să vă relaxați.

— Mulțumesc.

După ședința de o oră, fata îi masă umerii obosiți și îi spuse că îl mai așteaptă. Îl conduse înapoi în sala de așteptare și, înainte să plece, îi zîmbi cum n-o mai făcuse nimeni pînă atunci.

Ajunse acasă ca prin vis, în seara aia nu-și făcu baie, voia să îi simtă apropierea trupului cît mai mult, să îi simtă parfumul pielii și atingerea degetelor, atît de fine, pe tîmple și lobul urechilor. Avu o erecție puternică și se masturbă agresiv cu ochii închiși. Își dădu drumul în palmă și se șterse cu un șervețel de hîrtie. Adormi îmbrăcat, iar a doua zi, își făcu o programare pentru următoarea vineri.

Miko îl așteptă ca și prima oară, bucuroasă și cu zîmbetul pe buze. De data asta purta un chimono culoarea lavandei cu niște iriși mari mov. Îi plăcea cum îi stă mai mult în roz, dar Miko avea aceeași candoare cu care îl cucerise din prima.

Au urmat ședințe din ce în ce mai lungi, în care au început să se uite la filme, să asculte muzică, să mănînce împreună bento-uri[9] aduse de el, prăjituri de la cofetăria din stație sau pur și simplu doar să stea de vorbă. Sîmbetele și duminicile le petreceau tot împreună, el lua programări lungi de cîte opt ore, timp în care o sorbea din priviri, deși nu avea curajul să o atingă și nici să îi spună ceva. Îi era suficient cum îl privea și cum îi vorbea. Știa că și ea îl place, nu avea nevoie de mai mult. Vorbeau despre orice. Așa a aflat că e singură la părinți, locuiește undeva în Tokio cu bunicii mamei, iar ai ei n-au suficienți bani să se mute, că muncește să îi ajute să cumpere o casă.

La jumătate de an de la prima vizită, Miko începu să lucreze și în Shinjuku. Cînd îl anunță că nu o să mai fie tot timpul la Le Voir, nervos, el ceru explicații. Nu putea înțelege de ce trebuie să meargă și în altă parte, ar fi vrut să îi spună lui dacă avea nevoie de bani. Miko își ceru scuze și îi spuse că, dacă vrea, poate veni să o vadă și în partea cealaltă. Keiji începu să facă programări la ambele saloane. Nu îi păsa de bani, tot ce voia era să fie cît mai mult și cît mai aproape de ea, i-ar fi dat ei toți banii pe care îi strînsese în toți anii ăia. Odată chiar îi spuse că pot renunța să se mai vadă la salon, va avea el grijă de ea. Însă Miko atunci spuse că nu se pot vedea cît lucrează, pentru că e împotriva regulilor.

Într-o după-amiază, Miko urma să meargă în Shinjuku.

— Hai să mergem împreună, te duc eu pînă acolo.

— Nu am voie să ies cu clienții în afara salonului.

— Dar nu ieșim nicăieri, doar mergem cu metroul pînă acolo.

— Chiar și așa, se supără managerul pe mine.

— Nu cred, mă duc să vorbesc cu el.

— Nu, te rog, nu vreau probleme.

Keiji se apropie furios de recepție și ceru să fie lăsat să ducă fata. Tînărul manager îi spuse că nu este posibil. Plecă fără să mai spună nimic, trîntind ușa. În mintea lui începu să se strecoare îndoiala: și dacă nu mă place? Dacă mă minte? Poate că are vreun iubit? Și de aia nu poate să fie cu mine? Se gîndi că cea mai simplă soluție ar fi să o urmărească. Așa o să afle dacă îl înșela. Următoarea zi o așteptă să termine munca și porni în urma ei, o văzu pentru prima oară îmbrăcată în haine tinerești. Purta o pereche de blugi și un hanorac. Era drăguță, așa părea doar o copilă și i se făcu frică la gîndul că alții pot profita de ea, hotărî că cel mai bine ar fi să o conducă pînă acasă. Cînd o abordă în fața stației, fata se sperie și îi spuse că nu e nevoie, că oricum nu stă departe și mama ei o să o aștepte. Îi promise însă că se vor vedea cît de curînd.

Keiji se simți vinovat. Văzu teama în ochii ei și simți un val de teamă că nu o să vrea să îl mai vadă. La următoarea întîlnire, îi făcu cadou un chimono alb, cu mici flori de sakura imprimate pe toată pînza. Cumpărase și dulciurile ei preferate. Miko îl primi din nou cu zîmbetul pe buze și totul i se păru că fusese doar în imaginația lui, se panicase degeaba. Stătea întins pe jos și ronțăia un senbei, ea povestea despre niște prietene. Dintr-odată o întrebă:

— Auzi, hai să facem un joc.

— Ce joc?

— Îți pun o întrebare cu cîteva variante de răspuns. Ok? Cum sunt eu: 1. sunt nașpa 2. sunt normal 3. arăt bine.

— Hm, cred că ești un pic deasupra normalului, spuse Miko mai mult în joacă, chicotind.

— Deci sunt nașpa, sunt urît, asta vrei să spui?

— Nu, nicidecum, am greșit, îmi pare rău.

— E ok, am înțeles, nu încerca să îți schimbi răspunsul.

— Nu, stai o clipă, îmi pare rău.

Dar Keiji nu mai avu răbdare să o asculte, plecă și umblă pe străzi o vreme. Își aminti de cîte ori o invitase în oraș, de cîte ori ea îl refuzase. Voia doar să o ducă la un restaurant, să mănînce împreună, să se plimbe ținîndu-se de mîini. Ce era greșit în asta? De ce Miko nu putea, cui îi păsa de reguli, lui nu îi păsa. Ar fi făcut orice pentru ea. Orice, trebuia doar să ceară, să îi spună.

Se făcu tîrziu și o urmări din nou. De data asta avu grijă să nu fie văzut, mergea în spatele ei și fata nu bănuia nimic. Se asigură că ajunse acasă teafără și nevătămată și de-abia după ce în sufrageria ei se făcu întuneric, porni și el spre casă.

— Miko, hai să ieșim în oraș, uite am făcut o rezervare la restaurantul ăla nou de lîngă stație, e franțuzesc.

— Nu pot, ți-am zis! Îmi pare rău.

— Mereu îmi spui că nu poți, cînd o să ieși cu mine în oraș?

— Hai, fii cuminte, doar nu vrei să se supere iar managerul pe mine?!

— Vorbesc eu cu el! Gata, așa nu se mai poate!

După un alt scandal, în care și ceilalți clienți fură martori la atacul de furie al lui Keiji, îi fu interzis să mai viziteze ambele saloane. După cîteva zile în care încercă să o uite, timp în care nu putu dormi, nu mîncă aproape deloc, iar lipsa ei o simți ca pe o durere fizică, hotărî să o aștepte în stradă, aproape de casă și să vorbească cu ea.

— Miko, sunt eu, hai să vorbim! apăru în fața ei dintr-odată.

— Nu, nu se poate, nu se poate!

O văzu cum fuge speriată, deloc cum își imagina că ar fi reacționat, și dispăru într-un magazin. O așteptă să iasă, dar își dădu seama că n-o să o mai vadă, cînd se apropie o mașină a poliției. Plecă înainte ca ofițerii să coboare și să inspecteze zona. Îl rugă pe șef să îi dea o zi liberă: „motive personale”, scrise pe cerere. Iar a doua zi, dis-de-dimineață, luă primul tren și coborî cînd bila sîngerie începu să urce leneș pe cer. După zece minute de mers, văzu lacul. Scoase din geantă ce cumpărase de la non-stop, pînzele în care învelise ustensilele, și începu să își pregătească, direct pe iarbă, un mic dejun cum nu mai mîncase niciodată: fructe proaspăt tăiate, sandvișuri cu frunze de salată, șuncă și cașcaval și o cafea mare, neagră.


[1] saltea tradițională japoneză

[2] rogojină tradițională japoneză

[3] boabe de soia fermentate

[4] alge marine avînd o textură lipicioasă

[5] bine ați venit

[6] curățarea urechilor în poala unei femei

[7] brîu lat legat cu o fundă la spate

[8] o formă de încălțăminte tradițională japoneză

[9] gustare japoneză, portabilă, servită într-o cutie specială

Sabina Yamamoto (n. 1984, București) a publicat în volumul colectiv Ficțiuni reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr. și în volumul Scrisori din Cipangu, povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016). A urmat cursurile de scriere creativă sub îndrumarea lui Marius Chivu și Florin Iaru, „Atelierul de croitorie” și „Creative Writing Sundays”. A mai scris articole și proză scurtă pentru Cod de Poveste, Contributors, Dilema Veche, Familia, Laconic, Liternet, Revista de povestiri, Timpul, Tomis și Viața medicală. În prezent locuiește în Yokohama, Japonia, împreună cu cele două fiice ale sale. Nu mai e nimeni acasă este cartea sa de debut.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”