„Robert Șerban își surprinde personajele într-un singur instantaneu, lăsându-ne să intuim cum au ajuns în încurcătură și ce se va întâmpla cu ele. Adesea, par să-și încheie socotelile cu viața, fără să conștientizeze dramatismul momentului trăit. Deși sunt din aceeași familie caracterologică, le distinge umanitatea lor imperfectă, cu sclipiri triste și umbre nostime. Pentru aceia dintre noi care îi cunosc lui Robert Șerban franchețea și receptivitatea la semenii din jur, urechea lui convivială, făcută pentru dialogul firesc, nu e atât o surpriză, cât împlinirea unor așteptări. Cei care îl descoperă în ipostaza de prozator vor fi însă cu siguranță uimiți de cât de natural scrie despre eșecurile și incertitudinile noastre cotidiene, ca și cum acestea ar fi doar ghinion la un joc de noroc ale cărui reguli nu le învățăm niciodată complet, întrucât timpul ne rămâne adversar la fiecare partidă.” (Alexandru Budac)
„E deja un truism că existența așa cum o percepem e absurdă și prin asta mereu incompletă. Tocmai pentru că o percepe în adevărata ei formă, Robert Șerban îi adaugă note de umor când întunecat, când sec. Și o întregește. Poate că asta îi lipsește existențialismului, un imens hohot de râs care să-l umanizeze.
Mi-l închipui pe Robert la o masă cu Kafka, spunând bancuri întunecate. Și astfel vorbindu-i despre noi, așa cum suntem.” (Cristian Fulaș)
Cum mi‑am intrat în mână
(Fragment)
Am tras scaunul puţin mai în spate ca să‑mi întind picioarele şi să privesc prin golul lăsat de geamul coborât în portieră, pe unde intra aer călduţ şi parfumat, ca‑n aprilie. Eram obosită, n‑aveam chef să mă dau jos din maşină, mai ales că în doar câteva minute urma să mă întorc.
Ca să nu adorm – fiindcă am simţit cum încet‑încet mă topesc în scaun şi mă cuprinde o stare de somnolenţă –, am încercat să fiu atentă la un joc de baschet de pe un teren din apropierea parcării. Trei la trei, la un panou, tipi cam între 40 şi 50 de ani. Nu se mişcau rău – probabil jucau regulat, aveau antrenament – şi, oricum, în lipsă de altceva, era ceea ce‑mi trebuia.
Când unul dintre ei a aruncat de la mare distanţă, aproape de jumătatea terenului, şi a înscris, m‑am îndreptat puţin şi cred că am zâmbit. M‑ a observat, s‑a uitat fix către mine şi mi s‑a părut că se înclină puţin, a „mulţumesc“. Am ridicat degetul mare: „OK!“.
Bărbatul a dat din cap întrebător, ca şi cum m‑ar fi chestionat dacă lui îi era adresat semnul meu. Am lăsat degetul mare în jos şi am întins arătătorul către el: „Da, chiar ţie“. A zâmbit şi a dus ambele palme spre inimă, privindu‑mă prelung, ca într‑o declaraţie patetică de dragoste.
Era arătos, înalt, fără burtă, cu puţină chelie, braţe musculoase şi picioare bine profilate. A rămas în acea poziţie mai multe secunde, iar postura lui m‑a făcut să‑mi retrag arătătorul şi să ridic inelarul pe care purtam verigheta, ca să‑l avertizez. Şi‑a luat palmele de la inimă, le‑a îndepărtat una de alta şi le‑a ridicat, odată cu umerii: „Şi care‑i problema?“.
Asta m‑a scos instantaneu din toropeală şi din sărite, mai ales că şi ceilalţi tipi se opriseră din joc şi priveau comentând dialogul nostru mut. Arătam eu ca una care vrea să fie agăţată? „Asta ai înţeles tu, imbecilule în pantaloni scurţi şi în maiou caraghios, din amabilitatea mea?!“, mi‑am spus în gând şi, în timp ce‑mi retrăgeam rapid inelarul, mi‑am ridicat mijlociul şi i l‑am arătat, hotărâtă.
Reacţia lui a fost imediată. Şi‑a urcat palma stângă până în dreptul capului, şi‑a unit încet, ca în reluare, arătătorul cu degetul mare, până când i‑a reuşit un cerculeţ perfect, care putea fi şi un OK, dar şi o gaură. Eu gaură am văzut şi m‑am enervat de‑a binelea, motiv pentru care mi‑am culcat mijlociul şi am săltat degetul mic: „Cu asta vrei tu, mă, cu atâtica?!“.
Amicii lui au pufnit în râs, i‑am văzut cum li se mişcă şi li se cambrează corpurile, cum hohotesc şi îi spun ceva, iar el răspunde şi, în timp ce le vorbeşte, îşi coboară braţul stâng şi începe să‑l bălăngăne în sus şi‑n jos, ca şi cum ar fi fost o mătărângă de cal. Ah, era dizgraţios, idiotul, de‑a dreptul dizgraţios, iar eu mă uitasem la el cu simpatie şi cu o curiozitate firească, fiindcă mi se păruse că arată bine şi e un domn care face sport. Mi‑am strâns furioasă degetele în pumn şi l‑am îndreptat ameninţător în direcţia lui.
A rămas descumpănit câteva clipe, a lăsat să‑i cadă stânga pe lângă corp, a zâmbit, iar în acel zâmbet am desluşit părerea de rău. Mai mult, şi‑a lipit palmele una de alta şi le‑a ridicat până în dreptul pieptului, a iertare. Tâmpitul! Realizase că întrecuse măsura şi că mă scosese din pepeni.
Am văzut cum i se mişcă buzele: vorbea cu amicii de pe teren. Iar ei, toţi deodată, au făcut acelaşi semn de iertare ca el. Şase hăndrălăi în şorturi şi în maiouri s‑au înclinat în direcţia mea cu o evlavie excesivă, de parcă aş fi fost Fecioara Maria.
Nu m‑am putut abţine şi am izbucnit în râs, am pornit maşina, dar, înainte de a demara, mi‑am deschis pumnul pe care îl ţinusem la vedere, am scos braţul stâng şi mai mult pe geam şi le‑am făcut cu palma acel semn scurt, hotărât şi mobilizator pe care îl fac şefii găştilor: „Urmaţi‑mă!“.
