Cum să concepi o culegere de microficțiuni axată până la identificare pe figura lui Franz Kafka dacă nu rotunjind o vârstă nemaiîmplinită de el în 1924? Compozite, blocurile textuale îmbină tematica onirică și constrângerea oulipiană, ca să respecte la virgulă structura din „Un vis“ (1914) — poate cea mai desăvârșită povestire a praghezului, unde alter egoul său cutreieră cimitirul pentru a vedea cum i se gravează numele pe o piatră tombală. După douăsprezece proze poematice inspirate din vise proprii și tot pe atâtea situații absurde ivite în plină zi, ultimul ciclu descrie cum, la un veac și mai bine de la moartea Scriitorului absolut, ajungem să trăim acte doar imaginate de el; fiindcă, până la proba contrară, suntem cu toții creaturi kafkiene în forul nostru intim: eternul domn K., inform și infirm și infim, reluând același proces al unicei zile ca pe un drum spre castelul nopții. Luați drept un vis e o carte-omagiu, în care figurile tutelare ce îi atârnă la căpătâi autorului (Kafka, împreună cu Robert Walser și Georges Perec) devin una.
„Numai că n-ai avea ce să-i spui, n-ai putea scrie nici măcar o povestioară de 5000 de semne. Eventual o piesă de teatru, absurdă și proastă. Toate cuvintele pe care le-ați schimbat o jumătate de viață — prima din a ta, ultima din a lui — nu fac de-o scrisoare. V-ați rezumat mereu la strictul debarasabil, lăsând lucrurile cu adevărat importante, purtătoare de miez ca o pâine fierbinte, să vă scape, mereu nerostite, pitite în nodurile din gât. Și de unde să le aduni acum? Din câte zări să le strângi, ca praful înghițit pe nepusă masă? Dar, mai ales, ce i-ai răspunde mamei dacă te-ar întreba, ca pe vremuri, când îi scriai pe rupte lui Moș Crăciun, și de Crăciun, și de Paști, ce faci, băiete, te-apuci să scrii epistole către un tată inexistent? Te crezi Kafka, te pomenești?“ – OVIDIU LORENZ
Aici așteaptă învierea
O să îți pui foc.
Ai visat că se ia un chibrit, o brichetă, ceva, se aprinde o lumânare. Se pun câteva cubulețe din pâinea frământată cu mâna ta într-o cană, se toarnă vin roșu din cel bun. Ai visat că se cruță mieii nevinovați căsăpiți altădată pe capete. Ai visat un bărbat țintuit în cer fără scăpare, condamnat să privească, să nu poată coborî de pe cruce, fără coroană de spini, fără urmă de sânge. În depărtare, nu se-auzea niciun zbieret. Nu ca aici, unde mereu ai nevoie de motive extraterestre să fii fericit, luminat, călduros, pașnic, pentru c-așa ți s-a împuiat capul de când ai făcut ochi și te-au scufundat într-o apă călduță, chiar dacă tu poate nu ai fi vrut să fii botezat în numele nimănui — dar cine să se gândească să te întrebe?
Acum, sărbătoarea asta care de obicei te agită la culme îți pare senină, ca un cer gol. Cât ai vrea ca lumina să fie în noi zi de zi, nu doar o dată pe an! Dacă e, un mântuitor învie în fiece zi, nu doar în prima duminică de după întâia lună plină ce cade așa și pe dincolo. De ce trebuia să fie de două ori? Dacă o dată s-a întâmplat, ce rost mai are să moară-și-învie din nou? Nu-i o contradicție-n termeni? Aia să fie a doua venire? Paștile ortodoxe? Auzi alarma și tălpile cum încep să îți ardă. Chibritul aprins între degetul mare și degetul următor. Ghemotocul de carne, geamul deschis, răcoarea dimineții duminica ridicând porii sub fața plapumei, vinișoare de iarbă dintr-un pământ gras. Îți urnești pleoapele. Te activezi pentru încă o zi, reglezi temperatura segmentelor.
Paști în familie ca un cal pe o pajiște reavănă. Obligația de a fi fericit, cum să spui, te inhibă. Să dai atenție tuturor instigărilor — că de nu, o pățești. Nu cumva să nu răspunzi la urări. Ca și cum natura nu și-ar aduna oricum toate sevele să renască în perioada asta a anului și fără învierea cuiva. E amiază. Primele Paști fără el, fără mielul tranșat expus pe terasă. Te rogi nu cumva să învie, să rămână acolo, să lase lucrurile să evolueze. Revezi momentul când ai aflat că v-a părăsit, când locul neocupat a rămas pentru totdeauna neocupat. Îți amintești, ca într-o buclă derulată la nesfârșit, cum ți-a povestit mama că, dimineața la prima oră după ce pusese jos receptorul, a strigat, bogata, nu-i adevărat, singură în bucătărie. Țipase la cele patru uși pe care atâția ani le-au deschis amândoi, cu rândul, ca el să meargă-n cămară după sticla de vin, ea să coboare în pivniță să-i mai aducă, om nesătul și sucit. Avea la dispoziție două nopți să-l îngroape, nu să-l învie. Secaseră toate lacrimile, oricum puține — ca lângă capacul izolat cu silicon ca o vană să nu mai poată fi nimic dat afară. Și multă vreme apoi, telefoanele au continuat să zbârnâie, până când a rămas amintirea. Ca să fii sigur, de ciudă, l-ai omorât încă o dată. Cu zile, cu ani a murit. Își făcuse lăcaș echipat cu de toate, garsonieră în toată neregula, să șadă la dreapta bisericii, așa cum tu niciodată nu i-ai șezut. Să se întoarcă din an în Paști. S-a nimerit că, ieri, ai fost pentru prima dată în viață taman după Paști — pâine răscoaptă și vin alb, de anemic. Era treaba lui înainte. Veneau din biserică lălăieli înregistrate-n surdină, cât să te reculegi la mormânt. Ce bine îi merge lui jos, cum a scăpat el de corvezile de deasupra! Din sângele și carnea care se descompune în tine, ai vrea să extirpi orice reminiscență. La banii mărunți, nu-i rămânea decât pregătirea de zor pentru moarte când ar fi putut mult și bine trăi. Către viață un deget nu a mișcat, în schimb se gândise mult în ultimii ani ce să scrie acolo. Grija numărul unu. Când stătea în vârful patului bosumflat, la asta rumega. Până la urmă, citind în ziar, se hotărâse asupra unei formule aproape eretice în excesul de optimism. Aici așteaptă învierea. Mama că nu-i corect, nu are nimeni așa în tot cimitirul. Dedesubt, numele ca niște fiare contorsionate, soția numai prenumele. Calculase tot în detaliu, și porecla în paranteză. Nu, nu era vis. Muncitorii ciopleau de zor și el era-n viață, cum sunt muritorii când își fac locul de veci, nelăsându-l în plata urmașilor. O scrijelitură în marmură, niște diacritice așteptând putrezirea. De-acum înainte vor fi tot mai puține lucruri de rezolvat. Ce-a fost mai greu a trecut. Nu mai rămâne decât să cobori al doilea versant. Acolo așteaptă învierea, în amintirea voastră.
În testament o să lași să te incinereze.
