Ne-am cunoscut când aveai șapte ani și opt luni, pe scena căminului cultural din comună. De 1 iunie, profesoarele de română și educație fizică organizaseră o tombolă cu premii simbolice. Pierdut printre țâncii nerăbdători care umpleau sala, tropăind pe podeaua scârțâitoare, ai verificat de trei ori numărul tichetului vârât în cutia cu chibrituri, 065. Unde-i câștigătorul? N-avem câștigător?! se mieunau cele două femei. Asta era, n-aveați câștigător acum! Încercam să-ți fac semne din grămada cu animale de pluș, hai sus, până la urmă ți-ai făcut curaj – dintotdeauna stai mult pe gânduri, de parcă pe jar stins ai sta, cum peste ani de zile pierdute când mă vei pune la căpătâi să-ți veghez visul, același copil cu niciun tovarăș de joacă –, tu nu verificai pentru a te convinge că vezi bine, ținuseși minte perfect, aveai o memorie brici încă de pe atunci, ba chiar visaseși probabil că n-ai câștigat o maimuță cu limba scoasă ca o țigară pe jumătate fumată, ci tocmai opusul, care-o fi fost, un băiat cu limba înghițită pe nepusă masă ca o bomboană de zahăr pe băț, o fată cu limba lăbărțată pe cerul gurii ca o-nghețată cu gust acrișor, de multe ori visai înainte să se întâmple contrariul, așa că, pe scurt, ai știut din prima. Verificai pentru a-ți face curaj să urci pe scenă. Cum aveam să mă dumiresc pe urmă, a fost singura dată când ai câștigat ceva. M-ai câștigat pe mine.
Și câte nu mi-a fost dat să văd de atunci! Am fost martoră la evenimentele capitale din viața unui omuleț. Curând m-ai botezat maimuțuca, regina animalelor, Kinga. Of, băiețaș, dacă fiecare om ar avea de mic o maimuță la căpătâi, un căluț de bătaie acolo, poate că viața tuturor pe pământ ar fi pe undeva mai bună. Să recapitulăm.
Întâi, cum m-ai dus tu cu tine la spital, în salon, pe un pătuț cu gratii îngust, când cu genunchiul împuroiat. Mai ții minte? Vă jucaserăți de-a v-ați ascunselea și v-ați găsit, cu vărul ăla de-al patrulea, să vă ascundeți tocmai în pivniță, pe-ntuneric, dup-o covată plină cu cioburi de sticlă. Cât pe ce să trebuiască să-ți amputeze piciorul de la rotulă în jos. Nopțile, când seara era lăsată de tot peste toate, mă strângeai în brațe de parcă eu ți-aș fi fost mamă. Când îi așteptai în vizită pe ai tăi, fugeai în sala de mese ori la televizor și te uitai lung pe geam, spre șoseaua întortocheată, ca și cum ai fi putut să răzbați până acasă, peste un oraș plin de oameni singuri, peste o livadă cu merii lățiți, peste o pădure deja pe ducă.
Și câte și mai câte. Erai genul de copil care spunea „te spun lu’ mama” din orice, mama ta fiind o judecătoare cu sprâncenele răsfirate. Zi, mai ții minte când ți-ai încovrigat picioarele lângă ușă privind-o ca un mic ucigaș, ori când ai făcut terci guiașul pentru țiganii tocmiți să vă culeagă cucuruzul? Am crezut că te rupe-n bătaie. Când nimic nu mergea bine, când orele și minutele erau din categoria celor în care nu iese nimic, sau cel mult pe dos, când serile nu mai mergea să spui mulțumesc pentru masă, când se lua curentul înainte ca ploaia să fi măcar început, ziua era pierdută și te puteai culca. Pe urmă, ți-ai format convingerea că nimic nu e cu totul pierdut până ce mama nu decretează că nu-l poți găsi. Aveai nevoie de aprobare din partea ei ca de o mângâiere pe cap. Te apropiai tiptil, cu mâinile duse la spate, și întrebai: bine? Bine-bine, îți răspundea, pe punctul de-a hohoti. Așa că într-o zi te-ai ascuns după un scaun pe al cărui spătar și șezut trona o căruță de haine – sacouri, cămăși, pantaloni, plus trei perechi de pantofi dedesubt –, și după câteva ore de căutări mama a decretat că nu te găsește și pace. Eu, pusă de bibelou lângă televizor, n-aveam gură să țip, uite-l, femeie, n-aveam decât o limbă spânzurată ușor într-o parte, în aceeași nuanță de roșu ca vesta și cozorocul de catifea, pe care între timp se depusese o patină groasă de praf.
Că tot veni vorba, într-o zi mi-am pierdut-o. Tu habar nu ai când, eu însă n-am uitat. Nu mi-am înghițit-o ca tine, așa din senin, cel puțin o dată pe zi, când ți-e lumea mai dragă – o vorbă nu ai fi zis, o vorbă n-ai fi suflat, mutulică! Nu, eu sunt mută oricum. Venită pe lume cu limba scoasă. Era ca o pipă ținută ușor într-o parte, abia prinsă de buze. Un centimetru în plus pe care să se aștearnă, de care să se aleagă praful mai sus pomenit. Ce mai, caracterul câș, singurul element asimetric al întregii mele făpturi, îndeajuns ca întotdeauna să stric poza cu mutra mea caraghioasă. Până când cineva s-a gândit s-o lucreze.
Pe-atunci stăteam pe căpătâiul canapelei din dormitor. Ai devenit între timp de două ori mai înalt, și toată lumea spera că perioada de creștere încetase. Mi-ai găsit un locșor confortabil în apartamentul recent cumpărat, mă puteam rezema de perete, în colț, iar sub fund aveam o fâșie împăturată în patru de piersică neagră. Deasupra capului meu atârna, firavă sabie de Damocles, capcana de vise comandată pe net, cu cinci pene alb-negru, dintre care cea din mijloc devenea, odată cu lăsarea întunericului, cât codița unui lemur. Ziua trecea fără evenimente, zăceam uitată pe căpătâi, însă noaptea, noaptea-n miezul ei mare stăteam în bătaia și voia viselor, ce mi se năpusteau pe creștet în cea mai veselă neștire. În neștirea și nesimțirea ta, pentru că de-asta nu mai visai tu în ultima vreme. Nu te-ai gândit o fracțiune de secundă când m-ai pus tocmai acolo, și nici după, că microfibra plușului meu îți va absorbi toate visele, că toate acele imagini mișcate mie-mi vor face calendar capul de-atunci înainte. Nu m-ai tras niciodată de limbă să ți le spun, să ți le povestesc fir a păr, vorba bunicii. Le-am păstrat în mine ca pe-o comoară de preț. Cuibărite în pluș, vor fi acolo și mâine, mereu. Vedeai în fiece dimineață praful cernut prin sita capcanei, funinginea fină, aproape incoloră, depusă la picioarele mele ca niște burlane de jucărie, acolo, pe piersica tuciurie. De amintit îmi aminteam eu.
Și, măiculiță doamne, ce mai visai! În fiecare noapte, la intervale tot mai exacte, mă teleportam într-o sală de circ sau de teatru. Și mă uitam gură-cască la fel și fel de făpturi în poziții nemaivăzute, plimbându-se pe câte o stradă pustie cu blocuri țâșnite spre cer și ochiuri de geam ce clipeau simultan, zburând sau înălțându-se doar, în timp ce o senzație de plăcere insuportabilă mi se târa pe șira spinării, vertebră după vertebră – mă rog, pe unde ar fi trebuit să-mi fie coloana, căci deocamdată sunt doar o mogâldeață umplută cu vată –, până în vârful capului ce da să mi se deșurubeze, sub asalt de picături chinezești parfumate. Tu, domnișorule, dormeai dus, înfipt în pat cum în golul de aer. Și ce dezamăgit erai dimineața că iar n-ai visat. Ca mine când m-am trezit fără limbă.
Mai întâi, într-o noapte, mi-am mușcat-o. Prea era mereu scoasă. De frică. Mi-am mușcat-o de frică. După ce rămăsesem ca de obicei cu gura căscată văzând figurile figuranților din vis, cum treceau dintr-o încăpere în alta schimbându-și înfățișarea, vârsta și genul, dacă nu regnul și specia, m-am văzut apărând pe mine în carne și oase, cu surtucul de catifea roșie strâns pe corp, cu șepcuța la fel de aprinsă pe cap, cu limba-mi scoasă, imensă, tumefiată, cât mine de mare. M-am văzut apărând pe sub tocul ușii, cât el de mare. Ușa de care agățaseși clopoțelele chinezești. Nu-mi credeam ochilor. Inima bătea s-o zbughească din piept. Nu-i puteam fi nici măcar pui matahalei care venea spre mine, gata să mă halească. Au început să-mi clănțăne dinții, buzele, întreaga făptură, din catifea-n cusături; ce mai, dârdâiam din toate încheieturile. La fiecare pas al namilei, praful de vise îmi sălta până la brâu, se fărâmița plușul în mine. Când urieșenia s-a apropiat privindu-mă frenetic, am făcut cranț și limba mi-a căzut retezată, nu după pat, ci în el, ca într-o masă gelatinoasă, de unde n-o mai pescuiește nici dracul – sau poate doar el, vorba ta. Când m-am trezit, era tot acolo, ușor într-o parte. În locul monstrului, același bărbat în perpetuă devenire. Dormind ghemuit, ba chiar dus.
Acum, circulă varianta că pe la mijloc intră cele bune, să se-adune, că se preling de-a lungul penelor bicolore, coșmarurile cică se-agață în plasă, ca niște arahnide în propria lor pânză, dispărând la lumina atroce a zilei. Că invers, visele bune se prind acolo în plasă, pe când cele rele intră la mijloc și pleacă haihuie în bezna vorace a nopții, ca printr-o poartă de corn sau de fildeș – numai că, vezi tu, visele sunt la fel de adevărate și false, că sunt coșmaruri, că nu. Știi că au fost și pe urmă ia-le de unde nu-s. Drept dovadă, nu ții în ruptul capului minte ce poartă o fi pentru alea bune, mereu întrebi la sfântul Google care-i treaba cu circuitul visului în natură. Mereu te afli în treabă.
Un lucru e sigur, din seara când m-ai pus acolo, n-a mai fost nevoie să îți notezi visele. A doua zi, când ți-ai făcut patul, scuturând plapuma, ai văzut cum stârnești un curent ascendent care mișcă dream catcher-ul. Zbătându-se fără scăpare, peste noapte se agățaseră în ochiurile lui niște ființe înaripate. Prada somnului se scuturase pe un barometru de praf. Acea fâșie dintr-un material negru lucios căruia, să-ți spun drept, niciodată nu am știut de ce îi tot spui piersică – pe deasupra și neagră. Mai târziu am aflat că era un rest din costumul de înmormântare al mamei. Presărat pe el ca un puf, ca o făină, praful acela nu era praf de uzură, de zi leșioasă, intrat prin pereți de niciunde, mai cenușiu decât uniforma zilelor de liceu – tu, cimitir, închisoare, bătaie de joc, în timp ce priveam cum îți faci temele kilometrice la algebră și geometrie și analiză –, nu, era praf încercat, praf de vise. Bulgăre de pământ sfărâmat.
În fiece dimineață, eu, maimuța cu brațe deschise și ochi ațintiți, cu haină și chipiu, cu – n-o vei vedea niciodată – inimă din catifea roșie pe cârpa de la căpătâi, îți păream ieșită din ultimul vis. Îți începeai ziua cu mine, ți-o continuai neștiut. Când te prindea miezul nopții trebăluind la calculator, îți șopteam: la culcare, băiete, începe să picure din țeava spartă, fă-ți capul căuș. Apoi, ca un rege pe un tron mult prea mare, am stat pe puful pentru copii, fotoliul ăla de jucărie care din start avea zilele numărate.
Că mi-am înghițit limba, asta-i versiunea oficială, pe care o servești tuturor. Adică puținilor care îți calcă pragul, ștergându-se pe picioare de trei ori, ca și cum ar pătrunde într-un spațiu aseptic, vară sau iarnă, caniculă sau ciorofleacă. Dar eu nu mi-am înghițit nicio limbă, n-aș fi avut loc s-o îndes în plușul care mă umple până în gât, gură și buze. Drept e că, de-aș vorbi, de-aș putea, multe aș mai toca, dar așa, oricum, întotdeauna, degeaba, sunt martorul tăcut al acestei camere unde niciodată nu se întâmplă mai nimic. Într-un fel, îi asigur taman existența, sunt garantul continuității sale ontologice, deontologice, atunci când, bărbătuș care mai mult îi dai târcoale decât o locuiești, mă lași singur în ea, singură – încă nu s-a decis –, de cele mai multe ori după ce ți-ai înghițit brusc limba.
Of, atâtea metafore și comparații de scriitor atent să nu dea totul pentru a spune același lucru de când lumea și apartamentul ăsta pe jumătate mereu părăsit: că suntem iremediabil singuri, că nu există punți între oameni și animale de companie, fie și umplute cu pluș, că nu poți fi sigur decât de câlții din propriul tău cap, nimic bun acolo, sâmburi de vid în sâmburi de nebunie – sau invers.
Niciodată nu-mi spui nimic, îți urmăresc toate mișcările de pe puful în care m-ai instalat și uitat să m-acoperi, să pui ceva peste mine – iar și iar, tot praful ăsta apărut de niciunde, cernut din tavan ca o mătreață a timpului –, niciodată nu îmi vorbești, ca unuia care, fără să vrea, știe mult mai multe despre tine însuți decât tu însuți.
Când chiar nu mai poți, când dai pe dinafară de la câte cuvinte nespuse ți s-au adunat în gâtlej amenințând să-ți țâșnească prin alte locuri din trup, începi să vorbești cu pereții. E ca și cum ai juca tenis cu un perete fantastic de receptiv. Numai că, uneori, dai mingea prea sus, și niciun zid de conversație nu e înalt până la cer. Uneori mingea rămâne suspendată în plasa de siguranță ce-l mărginește.
Of, atâtea metafore și comparații de scriitor atent să nu dea totul pentru a spune același lucru de când lumea și apartamentul ăsta pe jumătate mereu părăsit: că suntem iremediabil singuri, că nu există punți între oameni și animale de companie, fie și umplute cu pluș, că nu poți fi sigur decât de câlții din propriul tău cap, nimic bun acolo, sâmburi de vid în sâmburi de nebunie – sau invers.
O lume ce nu comunică, un dulap cu haine de zi, un sertar cu haine de noapte, covorul cât China, pe care mai nou stă un puzzle sub masă în așteptare, un pat de două persoane pentru una (o dată nu m-ai lua cu tine în el, o dată nu te-ai culca, domnule, cu mine, o dată nu m-ai strânge la piept), o fereastră fără perdele de soare, un cactus neprietenos ce crește văzând cu ochii, cu cât îi acorzi mai puțină atenție. Privesc toate astea clipă de clipă, făr’ să clipesc, fără să clipocesc. Mi-am înghițit limba, asta-i acum, într-o bună zi ce-oi face, o să-mi înghit și ochii, îmi vor intra de la sine în cap, sătui de aceeași priveliște cât e ziua și noaptea de lungă.
Pluș ești și în pluș te vei întoarce, îmi zic tot mai des mie. Ba nu, stai! Pluș ești și pluș vei rămâne. Cum aș putea să mă-ntorc undeva unde nu am fost niciodată, din moment ce am fost mereu tocmai acel ceva și nimic altceva? Logica mea plușată din asta nu poate ieși, dincolo de asta nu poate vedea. N-am niciun dubiu că și apartamentul ăsta e la origine tot de pluș, că sunt limba lui pe care și-a înghițit-o și acum stau pitită în pântecul său atent mobilat, finisat – geam termopan, ușă antiefracție – sau asta era dintr-un caiet de-al tău din care-ai citit cu voce tare într-o după-amiază ploioasă și ni se-ncalecă gândurile de-acum?
Ce-i drept, sunt zile când soarele nici nu m-atinge. Scuze, mai pierd și eu noțiunea timpului. De curând, ai pus ceva paravan pe fereastra din dreptul meu, și lumina nu mai răzbește până la mine. Sunt veșnic în umbră, cu limba mea lipsă cu tot. Nu știu ce te-o fi apucat să faci una ca asta. Pe mine globul de foc mă trezea, și abia așteptam să fac ochi, tot mai devreme. Apărătoarea îmi fură singura bucurie, să mă simt linsă de soare în fiece dimineață.
Nu mai am chiar nicio senzație, știi, am înțepenit pe puful ăsta, care nici el nu prea mai e ce-a fost. Îi simt asperitățile fine prin catifea, cred că e plin cu biluțe de polistiren sau așa ceva. În plus, tot praful din cameră se lipește de el, împresurându-mă fără scăpare – un halou din creștet pe labe. Cu razele soarelui se mai împrăștia un pic, era cât de cât respirabil. Acum parcă-s ditamai magnetul de praf. Cine știe, te-i fi gândit să fiu la ceva bună și eu.
Odată trezit, primul lucru pe care îl faci e să verifici starea acoperământului de improvizație. Banda adezivă cu care ai lipit fâșia de rafie turcoaz, întărită cu hârtie, se tot dezlipește.Într-o dimineață, când vei fi fost visând ceva grozav de plăcut, lăsat, pare-mi-se, cu icnete și zvârcolituri, neîndeajuns de bine izolata instalație s-a desprins, căzând lată pe latul pervazului, pentru a lăsa din nou cale liberă năbădăioaselor, insidioaselor antene solare să își croiască drum până la mine.
Multă vreme, așa am crezut c-o să-mi dau duhul, în puf. Dar uite că n-a fost să fie decât o vorbă de duh. Noi, maimuțele de la căpătâi, nu sfârșim niciodată. Stăm pe patul recent cumpărat, între pernele decorative. Noaptea, pe troler, la capul tău. Ai o altă capcană de vise, din Viena, uitată ani de zile și nopți în sertarul biroului, prinsă cu ață, mai nou, de etajera homemade. Ai și lună. Ba chiar două. Una semi, verde, lămpaș cu uleiuri esențiale, alta imensă, sticker IKEA. Azi-mâine, parcă văd că mă pui cu capul în jos, ca un rege ușor detronat, în nișa de pe căpătâiul canapelei modificate, mutată până la urmă lângă dulap, cu puful depozitat în ea. După ce mai întâi o să duci patul în camera mică. Incredibil cât poți schimba designul interior. Parcă ai vrea să ții pasul cu formele viselor. Ești liber. În după-amiezile prăfoase, te vei întinde și tu pentru somnul de frumusețe sau de lehamite, voi încerca să m-apropii de tine, să îți șoptesc una-alta, și nu mă vei auzi.
Bărbatule, fii bărbat! Oricât ai încerca, degeaba îți schimbi numele, părul pe care într-o zi tot îl vei pierde, dacă nu îți poți schimba pedigriul. S-a întâmplat într-o dimineață de iulie. Tatăl tău, ivit de te miri unde, cu foarfeca de tăiat gardul în mâini, s-a năpustit asupră-mi și haț, nu mai aveam nimic între buze. Nici în vis, nici la trezire. Fusese un gest atât de precis, de curat, executat fără urmă, linia tăieturii atât de fină, că m-am văzut fără limbă de ambele părți ale realității.
Acum trăiesc din amintiri, câte sunt. La final voi spune același lucru: și câte nu mi-a fost dat să văd, am fost martoră la evenimentele capitale din viața unui om! Întâi, că de atunci, din copilăria de care s-a ales praful, din ce în ce mai rar picurat pe creștet, nu mi-ai spus niciodată pe nume. Kinga, mai ții minte? În toți anii ăștia, nu te-ai gândit să îmi dai și mie o poreclă acolo. Asta în vreme ce ție numele și pocirile ți s-au vânturat pe la tâmple tot altele, pe măsură ce anii se înmulțeau îndărăt, matahale amenințând să te acopere din clipă în clipă. Eu am rămas maimuța de la căpătâi, cu toate căpătâiele pe care le-am schimbat. În ultima secundă, vei putea spune: alegerile proaste ajung povești de succes, alegerile bune trec neobservate. Nu voi mai fi lângă tine.
