„Robert Șerban se avântă în proză cu același elan, cu aceeași poftă de a crea lumi ca în poezie. Își încordează mușchii, își reglează respirația, se așază reglementar la startul probei de 100 de metri, așteaptă semnalul și țâșnește. Dar ca să ajungi la finiș ca un campion e nevoie de accelerație, fuleu și viteză. Le are Robert? Le are. Adică simte (și știe) cum să aducă proza la linia de sosire, din fraze puține, cu tensiunea în crescendo, cu un pas epic bine reglat, precipitat spre cele mai neprevăzute finaluri. Iar ceea ce îți rămâne în minte după ce ai asistat la spectaculoasa cursă contracronometru e imaginea unei lumi ciudate. O lume a periferiei, când veselă, când mai degrabă tristă, când viu colorată, când dezolant de cenușie, în care se trăiește paroxistic, dar cel mai des se moare. Robert Șerban, autorul acestei lumi, aleargă prin ea ca un prozator în trening. Doar că pe echipamentul lui stă scris Nike.” (Adriana Babeți)
„După ce ai cucerit regina literaturii (poezia), de ce te-ai uita la o simplă marchiză (proza scurtă)? O dietă nesănătoasă, lipsa exercițiilor fizice, fumatul? Având în vedere vârsta lui Robert Șerban – 27 de ani –, cred că este vorba de toate la un loc. Așa c-a intrat în marchiză cu aplomb înconjurat de nori de fum și pentru că destul de recent povestirea părea că începe să cucerească publicul datorită unor buni scriitori, însă acum aproape toți au murit. Și iată că debutează-n zonă un poet și scrie o carte categoric remarcabilă. Nu știu dacă va rămâne cu marchiza, se va întoarce la regină sau va trece la chelar (romanul). Dar sunt convins că merită să-i admirați oamenii în trening, alcătuiesc o întreagă lume.” (Răzvan Petrescu)
„Zale sudate una de alta
Viaţa de căcat a lui Mladin, una în care nici măcar în copilărie nu se petrecuse ceva demn de povestit, în copilărie, când putea să-i întindă mâna vecinului său Cornel, ce bătea ca nebunul apa din canalul de irigaţii, fiindcă încerca să se ţină la suprafaţă şi să nu se înece, când putea să fie, măcar pentru o zi, două, trei, eroul satului, copilul-minune, dar n-a făcut nimic-nimic, ci doar s-a uitat fix cum Corneluş încerca să strige, dar nu-i ieşea decât un „aaa…“, fiindcă restul cuvântului lua apă, odată cu plămânii lui, Corneluş, ai cărui ochi l-au privit cât l-au privit, tot mai mari, tot mai rugători, până când, brusc, s-au albit şi au încercat să iasă afară din cap, să se salveze din apa ce-i trăgea la fund, când putea să-l apuce de palma ce încă îi flutura, de parcă ar fi ştiut un răspuns nemaiauzit şi ar fi vrut să-l zică exact acolo şi atunci, „eu!, ştiu eu!, ştiu eu!“, să-l aducă spre mal ori să-l mai ţină câteva clipe deasupra apei, dar Mladin nici măcar n-a strigat şi el după ajutor, nici nu s-a prefăcut că i-ar păsa, ar fi putut să ia o creangă şi să i-o arunce vecinului său ca să se prindă de ea sau să-şi dezbrace tricoul şi să i-l întindă, dar nimic n-a făcut, nimic, s-a uitat nemişcat ca la un film cu un singur personaj, un film în care actorul cu care se cunoştea de când se născuse a jucat cum a putut el mai bine ca să-şi salveze viaţa, dar viaţa a luat atâta apă până când din ea n-au mai ieşit decât nişte bulbuci de aer pe care Mladin i-a tras în piept impasibil, fără să deschidă gura, exact ca un cinefil obişnuit cu suspansul, cu plictiseala, cu morţile cele mai fioroase ori cu cele banale, penibile, atunci când ochii se închid, când se aude un oftat şi când scrie „SFÂRŞIT“, dar ăsta, sfârşitul, a fost atunci pentru Cornel, iar viaţa lui Mladin a continuat şi l-a dus prin şcoală, prin armată, la două servicii în care trebuia să păzească o uşă şi, apoi, o poartă, trebuia să spună doar „bună dimineaţa“, „să trăiţi“, „sărut mâna“, „zi uşoară“ ori „la revedere“, să nu mănânce şi să nu bea alcool în timpul programului, să nu plece fără să închidă uşa şi, apoi, poarta, asta zi după zi, lună de lună, şi ar fi urmat aşa ani după ani, ca un lanţ cu zalele sudate una de alta, dacă nu ar fi fost salvată de la căderea în banalitate când conducea maşina pe o vreme mizerabilă, cu ploaie măruntă şi deasă ca nisipul, căzută în rafale, pe o stradă cu două benzi, fără să aibă viteză, fiindcă nu avusese niciodată viteză, şi când o femeie înaltă a trecut ca din puşcă pe cealaltă parte a drumului, iar vântul i-a smuls baticul, l-a învârtit prin aer şi l-a lipit cu mâna, parcă, pe parbrizul maşinii lui Mladin, care, în loc să frâneze, a apăsat pe acceleraţie aşa de puternic, încât Fiesta lui a ţâşnit cu scârţâit de roţi, fum, miros de cauciuc ars şi s-a înfipt după câteva zeci de metri într-un stâlp din beton de la marginea străzii, moment în care şoferul, cu toate că avea, ca întotdeauna, centura de siguranţă pusă, s-a izbit violent cu capul de volan, şi-a rupt gâtul şi a murit pe loc.”
Vizitați pagina cărții pe site-ul editurii.
