„Aș plasa acest roman în categoria ficțiunilor istorice, deși toate bazele sale de plecare sunt reale; ele se hrănesc din evenimente trăite de propria mea familie, precum și de mine însumi în naveta mea culturală Est-Vest. Evident, orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare, dar sute de oameni vii se oglindesc în aceste pagini. Umbra lui Hitler și umbra lui Stalin planează deasupra multor capitole și nu întâmplător partea a doua a cărții se intitulează «Răul are întotdeauna un frate geamăn».
Am încercat să înțeleg eu însumi, scriind, de ce oamenii nu învață mai nimic din greșelile trecutului și mai ales de ce repetă erorile servituții voluntare. Ceața ideologică despre care vorbesc în carte nu s-a risipit în acest început de secol, iar pe alocuri mi se pare că se îndesește, chiar în multe minți subtile și în multe suflete generoase.
Îl invit pe cititor să se îmbarce în lectura acestei cărți pentru a-și face singur o părere despre dilemele secolului trecut și despre cele profilate la orizont. Cu acest avertisment tragic, lăsat nouă moștenire încă de la grecii antici: doar problemele au soluții, nu și dilemele…” (Matei Vișniec)
„Raport privind nocivitatea ideologică a cailor. În atenţia conducerii de partid. Strict secret
Tovarăşi,
În ţara noastră sînt peste un milion de cai. Va trebui să punem la punct un plan serios pentru a ne separa de acest animal. Cooperativizarea agriculturii este incompatibilă cu menţinerea calului. Calul va trebui să cedeze locul tractorului. Acesta este sensul progresului.
Ţărănimea va trebui, treptat, să înveţe să conducă tractorul şi să privească spre viitor. Calul este simbolul trecutului. Calul îl trage pe ţăran, din punct de vedere psihologic, înapoi.
Ţărănimea va trebui să înţeleagă care este sensul istoriei şi că acest drum va fi fără întoarcere. Iată de ce calul a devenit, în prezent, un simbol nociv. El reprezintă lumea arhaică de altădată. Dar calul mai reprezintă ceva, şi anume legătura ţăranului cu pămîntul. Calul este, într-un fel, o verigă vie între ţăran şi pămînt. Sigur, unii ţărani au lucrat pămîntul şi cu boi. Dar nu boii sînt pericolul. Calul încarnează mult mai mult decît boii ataşamentul ţăranului faţă de pămînt. Dat fiind însă că în curînd vom proceda la cooperativizarea totală a agriculturii, dat fiind că îi vom lua ţăranului pămîntul, va trebui să-i luăm şi calul. Această măsură se impune ca una logică. Dacă îi luăm ţăranului pămîntul şi îi lăsăm calul înseamnă că am făcut treaba doar pe jumătate. Ba chiar înseamnă că am comis o eroare strategică gravă. Atîta vreme cît ţăranul va avea un cal în grajd, acest cal îi va aminti de faptul că a avut pămînt. Deci, pentru a reuşi marele salt al introducerii progresului în agricultură, pămîntul ţăranului trebuie luat în acelaşi timp cu calul şi calul trebuie luat în acelaşi timp cu pămîntul.
S-ar putea ca uneori ţăranul să spună: „Luaţi-mi pămîntul, dar lăsaţi-mi calul“. În nici un caz partidul nu trebuie să accepte aşa ceva. Dacă sîntem sentimentali, nu vom reuşi să construim nici omul nou şi nici o societate fără exploatarea omului de către om. Consider chiar că ar fi mai important să-i luăm ţăranului întîi calul şi apoi pămîntul. Dacă e să fim logici, aşa trebuie procedat, în această ordine. Întîi să fie interzis calul, iar apoi cu pămîntul ne va fi mult mai uşor. Consider că partidul trebuie să pregătească o lege pentru deposedarea totală a ţăranului de cal. În momentul în care ţăranul nu va mai avea cal, nu va mai exista nici veriga vie între el şi pămînt.
Interzicerea calului ar putea fi realizată prin interzicerea prealabilă a cultivării orzului. Am vizitat toate hergheliile naţionalizate în 1948. Este suficient să intraţi în grajdurile unde sînt ţinuţi caii la ora la care li se aduce orzul. Cînd auzi treizeci de cai mestecînd orz şi care nu se mai satură, parcă auzi roata zimţată a istoriei învîrtindu-se înapoi sau mergînd în gol. Toate tarlalele noastre cultivate cu orz sînt muncă pierdută şi bani aruncaţi în vînt. Pe aceste tarlale trebuie cultivate grîu, porumb, sfeclă. Altfel spus, hrană pentru om şi pentru vaci, şi nu hrană pentru cai. De altfel, în momentul în care vom începe să renunţăm la cai, ei vor putea fi o excelentă hrană pentru porci.
Psihologic vorbind, calul este un animal reacţionar. El aminteşte nu doar de înapoierea tehnologică, ci şi de clasele exploatatoare care se plimbau cu trăsurile şi erau pasionate de cursele de cai. Iată de ce imaginea calului trebuie scoasă treptat din memoria colectivă. Sigur, vor rămîne multe statui cu eroii poporului român urcaţi pe cai. Încetul cu încetul însă, vom putea proceda la o schimbare şi în acest domeniu. De ce trebuie să acceptăm iluzia că Ştefan cel Mare ar fi mai măreţ cînd îl vedem cocoţat pe cal? Un domnitor poate fi măreţ şi cînd stă în picioare în faţa oştenilor sau a poporului.
Crearea omului nou la ţară nu va fi simplă. Ştim cu toţii acest lucru. Ţăranul nu are conştiinţa avansată a muncitorului. Transformarea ţăranului în om nou va fi mai dificilă. Va cere acţiuni energice, combinarea unor procedee pedagogice cu procedee constrîngătoare. Ţăranul nu va renunţa atît de uşor la proprietatea privată, în ciuda caracterului ştiinţific al cooperativizării agriculturii. Iar calul este, pentru ţăran, simbolul însuşi al proprietăţii, după cum se vede şi din zicale, precum şi din cîntecele populare. Ce mi-e drag pe lumea asta, calul, puşca şi nevasta. Este suficient să analizăm ordinea enumerării în acest cîntec şi avem foarte clară imaginea ataşamentului resimţit de ţăran faţă de cal. Pe vremuri mai exista şi această zicală: „Calul, puşca şi nevasta nu se împrumută“. După cum vedeţi, calul este mereu pe locul întîi în ierarhia de valori a ţăranului. Acum, că posesia armelor de foc este interzisă, puşca iese din joc. Mai trebuie scos şi calul. Nevasta i-o lăsăm.
Trăiască noua societate comunistă!
Trăiască ghidul popoarelor revoluţionare, Iosif Vissarionovici Stalin!
Semnat: I.V.S., salonul numărul 5”
Vizitați pagina cărții pe site-ul editurii Polirom.
