O carte despre Maxime Nemo, prietenul lui Cioran

126 vizualizări
Citiți în 6 de minute

S-au cunoscut după război, la Café de Flore, unul dintre locurile predilecte de întâlnire ale intelectualilor parizieni, şi au rămas prieteni toată viaţa.

Unul dintre personajele care m-au intrigat în cursul cercetărilor pe care le-am făcut în urmă cu câţiva ani cu privire la prietenii necunoscuţi ai lui Cioran a fost Maxime Nemo. L-am numit personaj şi nu personalitate fiindcă Maxime Georges Albert Baugey (acesta este numele său real) nu s-a remarcat în mod deosebit în viaţa culturală a Franţei – neavând ceea ce numim îndeobşte o „operă”. Dar trebuie să fi fost cu siguranţă un personaj, un caracter aparte, din moment ce Cioran i-a acordat prietenia sa, de pe la mijlocul anilor ’40, când s-au cunoscut, şi până la moartea lui Nemo, survenită în 1975.

Am publicat rezultatul cercetărilor mele despre Cioran şi Maxime Nemo în 2015, în revista Apostrof. Până atunci, de acest Maxime Nemo nu se interesase şi nu scrisese nimeni – cu excepţia finului său, Patrick Chevrel, care i-a dedicat un blog. Nu s-a limitat la atât şi, după cercetări îndelungate, a reuşit să scrie o carte despre viaţa lui Nemo. Bazată în mare măsură pe documentele din arhiva familiei, păstrate ca prin minune, după ce văduva lui Nemo le-ar fi vrut îngropate în mormântul soţului ei din cimitirul Père Lachaise, cartea lui Patrick Chevrel se numeşte, simplu, Maxime Nemo 1888-1975 şi este subintitulată „Biographie d’un passeur de Lettres”.

Maxime Nemo a fost un copil precoce: la vârsta de 10 ani, ştia pe de rost Cyrano de Bergerac, apărea în spectacole prin cazinourile şi hotelurile de pe Coasta de Azur, uimind lumea cu memoria sa prodigioasă şi făcându-se remarcat chiar de către Sarah Bernhardt. După studii la Florenţa în 1912, a predat filozofia la Strasbourg după război, spre a părăsi apoi universitatea pentru un proiect cultural numit l’Îlot. Se va face remarcat în lumea literară, adunând în jurul său artişti şi scriitori, ţinând conferinţe despre Verhaeren, Verlaine, Baudelaire sau Ibsen. Fără să lase în urma sa o operă scrisă, cea mai notabilă realizare a sa a fost crearea Asociaţiei Jean-Jacques Rousseau, al cărei secretar general a fost între anii 1947-1975.

Cioran şi Maxime Nemo

Se pare că Maxime Nemo i-ar fi fost prezentat lui Cioran la Café de Flore, unul dintre locurile predilecte de întâlnire ale intelectualilor vremii, unde Cioran își făcea veacul în acei ani, stând zilnic de dimineața până seara, de parcă ar fi fost la serviciu. Pe de altă parte, potrivit lui Mircea Eliade (care sosea la Paris, venind de la Lisabona, în 1945), Nemo le-a prezentat celor doi numeroase personalități culturale ale momentului – scriitori, pictori, oameni de teatru, care frecventau celebra cafenea pariziană Les Deux Magots. Cert e că Cioran și Nemo aveau să păstreze după aceea o lungă relație de prietenie, mărturie stând frecventele sejururi ale rășinăreanului, însoțit de tovarăşa sa de viaţă Simone Boué, la domeniul de lângă Nantes al soţilor Nemo, aflat pe malul Loarei.

Maxime Nemo a fost toată viața un om modest și un filantrop, entuziast creator de societăți și asociații literare. Își cunoștea limitele și nu făcea paradă de persoana sa; dar era deosebit de generos cu cei pe care îi prețuia, oameni de litere și artiști, pe care îi aduna în jurul său – nu fără folos, căci punea conversația la mare cinste, fiind el însuși un bun orator. Cioran nu-i împărtășea întru totul entuziasmele de ordin literar ale lui Nemo – mai ales în ceea ce-l privește pe J.-J. Rousseau. Acest lucru nu l-a împiedicat să-i fie prieten fidel; într-atât, că a acceptat să-i fie martor, alături de un anume Gilbert Houel, la căsătoria civilă cu Yvonne, în 1968, la primăria arondismentului XI din Paris. Nemo avea atunci 80 de ani și trăia cu Yvonne de peste 30, căsătoria lor târzie survenind probabil doar în vederea unor aranjamente de ordin succesoral. Cioran își va însoți în 1975 prietenul pe ultimul drum, la cimitirul Père Lachaise, mormântul acestuia aflându-se nu departe de cel al lui Chopin.

N. 1957, Oradea. Licenţă în filologie la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj (1981), doctor în filosofie cu o teză despre Cioran (2020). Redactor al revistei Familia din 2008. Cărţi publicate: Trăirea geometriei (poezii, 1992), Infernul nostru cel de toate zilele (publicistică, 1998), Litanie putredă (poezii, 2018), Cioran, omul incomplet (eseu, 2021).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cartea străină”

Celălalt comunism

Povestea din carte este uimitor de asemănătoare cu povestea fiecăruia dintre noi, nu numai a românilor,