În general, în viață, dar și în operele de ficțiune, după un număr de ani, tensiunea sentimentalo-erotică a unui cuplu scade exponențial și previzibil. Iată că romanul Mon mari/Soțul meu de Maud Ventura (L’Iconoclaste, Paris) prezintă o situație insolită: soția își iubește la fel soțul, chiar după 15 ani. E un jurnal al unei fixații bizare, incredibile, încât cititorul devine circumspect, atent să nu servească o „capcană” sau un discurs ironic extrem de bine escamotat. E primul roman al autoarei, repede premiat cu Prix du premier roman, tradus imediat în câteva țări.
Cartea e ordonată pe criteriul zilelor săptămânii, așadar există șapte mari capitole. Naratoarea e conștientă de pasiunea ei devorantă pentru soțul frumos, elegant, prezentabil, dar distant. Îl suspectează de trădare, spionează tot, îi controlează buzunarele, telefonul, laptopul. Nu descoperă nimic, dar simte briza unui mister. Se străduiește să nu-l sufoce cu sentimentalisme. El nu trebuie să intuiască vibrațiile ei toxice, zbaterea cotidiană maladivă. Înregistrează conversațiile matinale, ca să le reasculte în singurătate, să deceleze ceva amănunt revelator, conștientă, ca mulți alții, că diavolul se ascunde în detalii. Scopul ei: să mențină iubirea. Ar vrea să trăiască pe o insulă doar cu el, chiar fără copii, să nu-l împartă cu nimeni, să realizeze un tête-à-tête perpetuu cu el. Îl iubește, apoi îl critică, subliniază defecte, nu-i suportă naivitatea, apoi suferă zile în șir, deoarece el a comparat-o cu o… clementină. La un moment dat, înțelegem că, de fapt, ea vrea să oprească inerția, monotonia, ofilirea relației. Normal că orice conviețuire cotidiană erodează pasiunea. El nu mai vibrează în prezența ei – „cum i-am devenit atât de familiară ?” – se întreabă ea. Sosirea lui acasă îi provoacă aceleași emoții: „când intră în cameră, las deoparte cartea, sting televizorul și sunt la dispoziția lui”. În timpul insomniilor, ea e fericită, știind că „viața în cuplu modifică ritmul biologic”, încât ei respiră la unison.
Deodată… o surpriză de proporții, nu ne vine să credem! Ziua de joi e „ziua trădării”, când ea merge la hotel cu câte un amant. Exact: din iubire pentru soțul ei. Ca să domolească presiunea ei amoroasă ce apasă asupra soțului. Să-și îmblânzească obsesia, s-o repartizeze la mai multe persoane. Fascinația ei se naște din personalitatea lui, din felul de a vorbi, din frumusețe. Chiar dacă există nepotriviri: el preferă sâmbăta, ea lunea. Ea nu suportă storurile trase, dar el nu cedează la preferințele ei, nu-i pune întrebări, o sărută cu ochii deschiși etc. Ea, cu „creierul îndrăgostit”, analizează totul printr-o lupă imperfectă, necruțătoare. Când o vede dezbrăcată, mai vibrează el ca prima oară? – se întreabă ea… „după câți ani se șterge magia? Ce uzează nuditatea? De ce scriu cărți despre adulter și divorț?”
Deodată, el o anunță că trebuie să discute ceva important. Ea se sperie, e sigură că el vrea divorțul, că eșafodajul cedează, că, probabil, el a descoperit carnetul ei ascuns. Va fi ultima discuție? Separarea? Niciodată n-aș fi intuit finalul, pe care nu am dreptul să-l devoalez. Epilogul mi-a răsturnat toate presupunerile și o altă lumină s-a revărsat asupra personajelor. Sper din tot sufletul să fie tradus romanul în românește. Cuplul – o temă perenă, incitantă, mereu remodelată.
