Poate prin Islanda istoria să fi fost mai de treabă, că-n rest… În orice caz, prin Basarabia ea și-a arătat aproape tot potențialul de cinism, transformînd viețile oamenilor în adevărate scenarii de coșmar și ținîndu-i mereu sub spectrul bejeniei și al deportării. Cum și istoria prinde viteză în ultimele veacuri, Basarabia ultimelor secole, îndeosebi după 1812, a devenit un pămînt al destinelor strivite și al vieților hăituite. Un astfel de destin – aproape exemplar, deși acolo-s multe destine la fel de exemplare – aduce mărturie Cristian Mungiu în reconstituirea dedicată vieții bunicii sale – Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană (Humanitas, 2023). Tehnic vorbind, cartea e o „autobiografie” încadrată între două intervenții ale nepotului – un Cuvînt înainte și un Post-scriptum. Cumpărăm ceea ce ni se vinde și nu mai stăm acum să ne întrebăm dacă nepotul a transcris întocmai ceea ce „consemnase”, „sistematic” într-un „caiet studențesc” – adică „toate amintirile vieții ei” – ori le-a mai organizat, șlefuit literar și sistematizat pe fir cronologic. E probabil că așa s-a întîmplat (deși nepotul s-a străduit „să-i păstrez/e/ cît mai mult vorbele”), dar dacă pietatea lui Cristian Mungiu a ținut să-i dea voce bunicii, nu mai are sens să umblăm după suspiciuni. Că Basarabia e un ținut exasperant, ba chiar funebru, se vede și-n amintirile păstrate acesteia de foștii ei locuitori, care povesteau doar „despre război, refugiu, destine frînte, tinereți pierdute și greutăți” și mai ales despre moarte – „în accidente, de boli sau uciși” – și despre „lucrurile care se prăpădiseră și trebuiseră puse la loc, într-un efort sisific, fără capăt”. Aproape că nu e loc de idilism în memorialul Taniei, deși există un idilism basarabean consolidat (mai ales prin – și din – Calidorul lui Paul Goma) și poveștile ei încep cu copilăria. Cu toate astea, nostalgia după locul pierdut rămîne activă, iar bunica lui Cristian totdeauna „cînd spunea acasă se referea la casa ei din Basarabia”. O soartă basarabeană banală (oricît de dramatică) prin frecvența ei devine o poveste „exemplară” și pe bună dreptate nepotul se încurajează zicîndu-și că „viețile trăite nefericit, odată povestite, capătă, magic, un fel de sens”. Facem cu toții, în astfel de cazuri, un mic exercițiu de catharsis.
Desfășurătorul biografic are o velocitate evenimențială de-a dreptul filmică (și nu pentru că Mungiu e regizor), întrucît istoria însăși se precipita, dar și o ordine „monografică” destul de riguroasă, căci începe cu un cadru familial lărgit, cu evocarea bunicilor și a altor membri ai familiei (dar asta nu înseamnă că memoria nu face salturi și prolepse). E un început memorialistic fără sentimentaloide, focalizat pe fapte și întîmplări, deși debutează cu acorduri sumbre: „Le mureau – bunicilor Taniei, n.n. – copiii unul după celălalt /…/ Într-o sîmbătă, după ce îngropaseră o fată, cînd s-au întors acasă, au găsit un frate de-al ei care murise cît fuseseră ei la cimitir. Cînd mor cinci copii odată, nici nu le mai știi numele.” Trecerea în revistă a tuturor rudelor e ca o paradă de început a personajelor, înainte de a se alege care dintre ele va fi protagonist și care doar pasager prin memorie. Copilăria la Cahul, unde familia era proprietara unui han, nu e una luminoasă, peste ea năvălind istoria într-un mod brutal (deși Tania era prea mică pentru a participa la ea), odată cu primul război și cu revoluția bolșevică (pe tatăl Taniei aceasta l-a prins pe front, în Galiția). Unirea cu România rupe familia în bucăți, căci parte din ea e surprinsă dincolo de Nistru iar granița devenise impenetrabilă. Astfel de rupturi vor marca apoi destinul întregii familii, odată cu cedarea Basarabiei, cu recucerirea ei și cu integrarea în URSS după război. Epica devine tot mai precipitată și episoadele de refugiu imprimă memoriei un ritm tot mai alert. Plină de episoade e și perioada în care istoria pare a se fi liniștit, căci memoria Taniei refulează tot felul de peripeții, școlare, medicale, erotice. Nervul epic e tot mai încins și capitolele În refugiu și Întoarcerea lui Petre ating un ritm de precipitare aproape galopant (cel din urmă de un picaresc dramatic foarte vivace). Căsătorită cu un ofițer român, Tania trebuie să ia drumul pribegiei după cedarea Basarabiei, urmînd liniile unui calvar. Mama, care n-a vrut să părăsească Basarabia cedată, sfîrșește în Siberia, tatăl – arestat și omorît, fratele Costică – dispărut; anii de război stîrnesc memoria și mai amănunțit, după cum o fac și anii de după război, dar mai ales instalarea comunismului. Deși harnică, ba chiar întreprinzătoare, și o luptătoare neînvinsă, Tania atinge tîrziu malul liniștit al vieții, ajungînd la liman abia spre senectute. O biografie burdușită de nenorociri și de evenimente traumatice care a răzbit, totuși, la seninătate – aceasta e viața bunicii basarabene a lui Cristian Mungiu, într-o reconstituire sobră, fără tapaj sentimental. Partea idilică a reconstituirii se relevă abia în post scriptum, unde Cristian Mungiu recurge la propria copilărie din casa bunicilor. Sînt amintiri „omagiale”, notate pe un fond de intensă tandrețe. Tania Ionașcu e, într-adevăr, un destin barasabean exemplar.
