Poezia poeticii

De nu s-ar fi ținut de antologii și reeditări (pe alte limbi), Dumitru Chioaru aproape c-ar fi fost un poet fără bibliografie specifică. Văzînd cum trec anii între un volum și altul, îți vine să crezi că e vorba de un poet mereu în criză, unul care trebuie să-și strîngă de gît vocația pentru a mai stoarce cîte ceva de la ea. Mai sînt, firește, poeți care nu pot vorbi decît o dată la zece ani (cum e, bunăoară, Ion Mureșan), dar Chioaru părea să fi căzut, de-o bună bucată de vreme, chiar în muțenia cea mai temeinică. Nu sînt dintre cei care ar deplînge vreodată productivitatea poeților (ba dimpotrivă!), dar Chioaru de la Scene-le din orașul vitraliu (de prin 2010) pînă la Melancoliile recente ale unui bătrîn cărturar (Tracus Arte, 2024) a tăcut mîlc – și abia acum a reușit să-și exorcizeze muțenia și să organizeze un divan al poetului cu propria poezie. La o vocație atît de îndărătnică era, fără îndoială, nevoie de o bruscare cît mai violentă, ori baremi de o discuție cît mai francă între cei doi. Volumul de acum e chiar acest colocviu, sub care se străvede mereu întrebarea „de ce m-ai părăsit”, ilustrată prin agonia spirituală a abandonului. Asta e, desigur, o întrebare de îndrăgostit ireparabil, de dependent căzut în sevraj existențial. Și căzut acolo pentru că singura lui temă existențială era poezia, de care s-a legat printr-o devoțiune mistică fatală, fiind chiar convins că s-au cununat ireversibil. Pe drept zice Ioan Holban, în România literară, nr. 21/2024 (chiar dacă lucrurile au mai fost spuse, dar erau prea evidente ca să nu fie spuse), că „pragul tragic pe care îl trece poezia lui Dumitru Chioaru” e „iubirea mistuitoare pentru poezie”. (Firește, e vorba de acel fel de tragic fără de care ești pierdut, de tragicul care te salvează). Asemeni lui Alexandru Mușina, și Chioaru pune totul pe o ecuație radicală absolut: „poesia o muerte”. Și nu e, la niciunul dintre ei, doar caz de fanatism devoțional, ci caz direct de existență. Dacă poezie nu e, nimic nu e.

Pe ritmul anaforic din Budila-Expres și pe refrenul lui își și pornește Chioaru răfuiala, doar că el nu cu la(n)țurile sociale are treabă, ci cu iluzia insurecționismului poetic optzecist, cea care l-a determinat și pe el să „uite” „bunele maniere/ ale poeților din manuale” și să pună „piedici metaforei”, „dereglînd”, după manualul insurgent, „toate sensurile” și practicînd „acrobații de rock în ringul melcilor/ mecanice furtuni de jazz în potirul/ cu sfînta împărtășanie”; făcînd, așadar, oarecum cu conștiința asumată a păcatului, paradă de iconoclastie și jucînd în provocare apostatică. E un pic de căință care se strecoară prin ultimul vers citat, chiar dacă poezia exaltă vitejia lirică a tinereților și drogul contestatar. Dar astfel de sabotaje se petrec mereu în poemele lui Chioaru, oricît ar reînvia nostalgia lui poetica „anti” a juneții și ar preamări violența devoțiunii, dragostea „criminală” față de poezie, pe vremea cînd „Tineri stîngaci iubeam Poesia/ cum ai jumuli o pasăre/ haț! cîte-o mînă de pene pestrițe/ haț! cîte-o aripă cîte-un picior” și oricît i-ar fi „sucit gîtul” și ar fi rîs pe seama „profesorului de poezie” care-și „ducea mîna dreaptă la inimă”. Temperamente – și comportamente – de avangardiști cu conștiința vinovată, dar entuziasmați de verva datului cu tifla, optzeciștii au transformat poetica în erotică (ori și-au asumat-o de pe unde era deja), profesînd toate strategiile erotice, de la flirt la viol. Toată lumea știe că iubita cea mai iubită dintre toate iubitele e cea care poate fi mîncată, iar dacă se poate hulpav și pe nemestecate, cu atît mai bine. Violențele acestea mascau însă doar pathosul erotic prin care insurgentul, făcînd paradă de sarcasm, ironie și desentimentalizare, se contopea mistic – la fiecare prilej norocos – cu poezia: „mă făceam una cu Poesia/ la masa mea de scris/ de cîte ori i se rostogoleau la geam/ pașii în zaruri de os”. Și la Chioaru poetica era, firește, o erotică, un ritual de seducție care sfîrșea în spasmatica extazului: „Ei cum mai venea odată Poesia/ cu mișcări feline/ mă fixa din aurul ochilor/ pe rugu-nvăpăiatelor imagini […] cum sfîșia cu ghearele tăcerea/ de vorbeam în transă/ ca un călugăr biciuindu-și trupul/ singur în chilie/ cum își mai lingea lăbuțele pe urmă/ să-mi vindece rănile”. Răsplata era scrisul cu intensitate orgasmică, electrizarea existențială. Erotizarea scrisului aduce însă după sine, imediat chiar, o acută recidivă romantică, și încă una din chiar repertoriul romantismului hard, cel în care poezia e, de fapt, o fantasmă vampirică „sorbindu-mi sîngele/ și părăsindu-mă/ pe munții din suflet” (Un salt în adîncuri). Elevația spiritului obținută prin haraciul de sînge, așadar, extaza prin supliciu. Nimic din acest repertoriu nu lipsește din mitologia de contrabandă a lui Chioaru: foaia ca o prăpastie letală, scrierea-contopire – extatică și suplicială deodată –, transfigurarea cuvintelor în lacrimi și „firicelul de sînge” pe care ele îl lasă în urmă. Dar fără aceste sîngerări extatice, fără aceste transfuzii pe cît de supliciale, pe atît de ebriatice, poetul nici nu poate trăi. Dacă astea-s însă lucrurile decisive din poezia lui Chioaru înseamnă că-n junețe a jucat sub un steag fals. Și chiar așa pare să fie de vreme ce acum nu ezită să dea glas și altei fundamentale nostalgii romantice – cea a limbii inocente: „cobor în parcul gol din fața blocului/ și ascult/ cum cîntă o pasăre pe gardul viu/ într-o limbă învățată/ înainte de a ști/ că m-am născut poet/ și-mi vine iar să scriu/ în limba ei” (De vorbă cu Poesia). Să cînte și să descînte în limbajul candid, originar, vrea, deci, acest poet participant la revoluția contra magiei și candorii. Ca să evidențieze raportul religios cu poezia, Chioaru o majusculează peste tot, făcînd cuvenita mătanie în fața unui emisar sacru. Oricît de pornit ar fi el spre exorcizare – fie și din piatră seacă – ori spre reproșuri – deschise ori sugerate –, Chioaru o imnică a poeziei scrie. Și, de fapt, nu atît a poeziei, cît a poeticii, pentru că aici poetul a devenit un exeget al poeticianului (nu invers, cum e cutuma) și scrie poezia poeticii (a poeticilor pe care le-a practicat, în realitate). Nostalgiei pentru poetica juneții îi răspunde melancolia înțeleaptă, cumințită, a „bătrîneții” (anume accentuată, făcută poză existențială), care ar reface bucuroasă tot de-a stricat pe vremuri și i-ar da lumii șansa unei salvări. În orice caz, n-ar mai dănțui blasfemic în potir. E însă prea tîrziu, căci nimeni nu-l mai urmează pe Orfeu: „ascultînd această poveste/ un tînăr călător și-a scos chitara/ gata să urce la peșteră/ și cățărîndu-se pe stînci/ a-ntors deodată capul/ să vadă dacă ceilalți îl urmează –/ în loc să mai cînte la chitară/ a zdrobit-o de stînci/ și-a dispărut în ceață” (Orfeu cu chitară). Organele-s sfărmate definitiv și ultimul orfic se retrage din lumea noastră (mai rămîne, din toată secta, doar Chioaru, jelind și el nu atît pierderea lui Euridice, cît dezinteresul față de ea, faptul că nimeni nu mai e interesat de farmecele ei). Entuziasmului erotizat din junețe îi urmează acum depresia inutilității poeziei. Cîntări de deșertăciune încheie această densă imnică a poeziei care lasă lumea pe seama post-umanismului („Jos poezia veche! Jos poeții toți!/ Trăiască poezia scrisă de roboți!”), dar nu fără ca poetul să-și scrie ultima dorință: „Hypocrite lecteur, – mon semblable, – mon frère/ să mă citești ca un om eu sper” (Post-scriptum). Paralela dintre poezia flăcăului care dădea cu praștia și cu tifla în toate (deși Chioaru n-a fost chiar cel mai înfocat spărgător de ferestre și clișee) și „bătrînul” năpădit de melancolie (dar melancolia e climatul în care Chioaru a trăit toată viața și cerneala cu care și-a scris toată poezia) e așezată într-un fel de parabolă biografică, ale cărei fire, fie nostalgice, fie elegiace sînt împletite într-un imn al poeziei ca unică/supremă miză existențială. La o vocație atît de frigidă era nevoie de o asiduitate mistică neîntreruptă, de o adorație continuă, oricît de disperată. În erotica fatală uneori lucrurile trebuie forțate pentru ca beatificarea să-și primească răsplata. Nici o iubită nu poate rezista la invocații infinite. În orice caz, a lui Chioaru s-a întors cu brațele deschise. Ce-i drept, doar pentru a vedea că mai are doar un singur adorator.