Trilogia Ágota Kristóf – un must read

Trilogia gemenilor, scrisă de autoarea de origine maghiară Ágota Kristóf (1935-2011), s-a reeditat în 2024 la Pandora M, în traducerea Tristanei Ir, o reeditare importantă, pe care țin s-o semnalez. La momentul publicării, adică în anul 1986, primul roman din trilogie (Marele caiet) a câștigat Grand Prix Littéraire Européen al asociației scriitorilor francofoni, a fost tradus în 40 de limbi și ecranizat. Dovada și A treia minciună au apărut în 1988, respectiv în 1991. Trilogia a mai fost distinsă și cu Prix du Livre Inter (1992), Gottfried Keller Preis (2001) și European Literary Award (2008).

I. Marele caiet – supradoză de cruzime

Deși formula fabulă-parabolă-proză poetică nu este printre preferatele mele pentru că vine cu o convenție destul de „la vedere”, care nu prea te lasă să uiți că citești literatură, Marele caiet mi-a tăiat răsuflarea. E un roman tulburător despre o anume formă de justiție, o etică aplicată, cruntă și crudă, care devine temelia echilibrului lumii Gemenilor, o lume profund justițiară (în sensul legii talionului), o etică răsărită nu din teorie, ci din experiențele povestite cu o directețe rar întâlnită. E „Alice în țara cruzimilor”, cum o numește Adrian Schiop într-o recenzie din 2007 (România liberă). Romanul e compus din pastile narative de 2-3 pagini, intense, concentrate, bizare și fascinante. E o lume în care conviețuiesc slabi și puternici, abuzați și abuzatori, o lume a conflictului continuu. Raportul dintre cei slabi și cei puternici (adeseori puterea e sinonimă cu abuzul), dintre bine și rău justifică (cel puțin logic) actele de cruzime, furtul, șantajul, minciuna, răzbunarea, atacul, impunerea forței, e o justiție „fără cusur” a celor lipsiți de apărare, care învață să supraviețuiască în cele mai cumplite condiții (război, foamete, abuzuri) și o fac conduși de o voință de fier, lăsându-ți impresia că, uneori, asta e singura cale.

Pe timp de război, băieții gemeni (fără nume deocamdată) sunt lăsați în grija Bunicii, poreclită Vrăjitoarea, asupra căreia planează o acuzație de crimă din trecut (nedovedită). Bătrâna îi numește pe copii „fii de cățea” și devine o parte considerabilă din trauma lor. Adaptarea și creșterea Gemenilor în spațiul Micului Oraș, alături de această femeie (de o răutate și de o meschinărie incredibile, care o plasează într-o dimensiune a sălbăticiei/a primitivității), constau în aplicarea și autoaplicarea unui set de reguli bazate pe principiul „după faptă și răsplată”. Pentru supraviețuirea emoțională, Gemenii folosesc pe de o parte autoflagelarea (se lovesc, se înfometează, ca să capete obișnuința durerii), recurg la gesturi prin care devalorizează latura afectivă (ca să reducă suferința), de exemplu distrug sistematic, prin repetiție, încărcătura emoțională a unor cuvinte sau observă rece și depersonaliza(n)t reacțiile oamenilor în diverse situații extreme. Se răzbună, fură, ucid, dar și apără, fac gesturi de generozitate sau ajută în mod concret și susținut, dar doar pe cei asupriți, infirmi, schilodiți emoțional și social, adică pe cei care consideră ei că merită. Pe de altă parte, „compunerile”, adică scrisul, însemnarea experiențelor trăite, reprezintă și ele o formă de a pune ordine în haos. În câțiva ani, Gemenii coboară treptele umanului până la cea mai de jos. Sentimentele (cele mai prețioase manifestări omenești) sunt păstrate ascunse, ca niște comori, și arătate rareori și doar cui merită, nimic nu este risipit, nimic nu rămâne nejustificat, totul se află într-un echilibru perfect. Poate pentru că este o lume a schimburilor, în care orice moment de vulnerabilitate poate fi fatal, iar contextul atroce nu permite nici risipa, nici lipsa de vigilență. E propusă o morală twisted, produs și oglindă ale lumii imaginate: „dacă n-ai de unde să scoți binele, trebuie să-l scoți din rău” (Adrian Schiop).

II. Dovada – o antologie a eșecurilor

În contrapunct cu Marele caiet, al doilea roman, Dovada, se concentrează pe disperarea, singurătatea și golul interior provocate de abandon, respingere și lipsă de iubire, deci pe recuperarea umanului făcut bucăți de război, foamete, abuzuri și epuizarea generată de lupta pentru supraviețuire. Războiul s-a terminat, micul oraș este ocupat, nimeni nu iese, nimeni nu intră. Majoritatea personajelor au pierdut pe cineva drag din cauza războiului, ceea ce creează un context devastator din punct de vedere psiho-afectiv. Mesajul că poate e mai bine de cei morți răzbate din toate capitolele. Dacă Marele caiet se distinge prin minimalism narativ, episoade scurte și intense, grad crescut de simbolizare și multe personaje care fac figurație, în Dovada avem intersecție de povești articulate și mult mai multe referiri directe la ororile războiului, perspectiva fiind a adulților care au un trecut (spre deosebire de Gemenii Marelui caiet care, copii fiind, trăiau într-un prezent permanent). Din păcate, încercările de salvare ale personajelor se îneacă într-un eșec total. Ceața identitară e sporită de faptul că existența Gemenilor este pusă sub semnul întrebării, neexistând practic nicio dovadă clară a faptului că au fost într-adevăr doi, și nu doar unul singur cu o identitate scindată.

Rămas singur în casa bunicii, după ce fratele său Claus trece granița, Lucas (unul dintre Gemeni) se confruntă cu o ucigătoare singurătate. Se simte tot mai rău, nu mai mănâncă, nu mai îngrijește grădina, uită de zilele de târg, se plimbă haotic prin micul oraș, bea. Despărțirea de fratele lui îl seacă de puteri. Lucas are 15 ani, Bunica, Mama și Tatăl sunt morți (Bunica a murit otrăvită la cererea ei, scheletul Mamei atârnă în pod alături de cel al bebelușului ei, Tatăl a fost sacrificat ca unul dintre Gemeni să poată trece granița). Puțin mai târziu, o primește în casă pe Yasmine, o fată de 18 ani, cu un copil cu malformații, rezultat dintr-un incest cu tatăl ei. La 20 de ani, Lucas trăiește o scurtă poveste de dragoste cu Clara, o bibliotecară văduvă și depresivă cu 15 ani mai în vârstă. Yasmine pleacă de acasă și îl lasă pe băiatul ei infirm (Mathias) în grija lui Lucas, la insistența acestuia din urmă. Lucas dezvoltă față de copil o iubire imensă și necondiționată, însă copilul este marcat de abandonul mamei și de complexele pe care le dezvoltă, are coșmaruri, e terorizat de colegii care-l invidiază pentru inteligența lui și refuză să se apere sau să rănească alt om. Nemaisuportându-și condiția, Mathias își arde însemnările și se spânzură, ceea ce îl înnebunește pe Lucas. După doi ani, Lucas își dezgroapă fiul vitreg, întregind „colecția” din debara cu osemintele lui. Povestea conviețuirii lor se împletește cu a altor personaje, dintre care cel mai interesant e Victor, alcoolic, proprietar al unei librării, al cărui vis de a deveni scriitor nu se împlinește decât după ce își ucide sora. 

După 20 de ani, Claus (celălalt Geamăn) se reîntoarce în oraș, căutându-și fratele și primește de la un apropiat toate caietele cu însemnări ale lui Lucas. Claus nu mai părăsește orașul, se apucă de băut și își cheltuiește toți banii. Existența lui Lucas nu poate fi dovedită, iar autoritățile cred că însemnările din caiete aparțin aceleiași persoane și că sunt niște ficțiuni.

III. A treia minciună – o lume meta

Ultima parte a trilogiei, anume A treia minciună, este o istorie a ieșirii treptate din ficțiune, ea poziționându-se ca roman despre romanele anterioare, pe care, de altfel, le conține. Fiecare poveste pare a fi inclusă în alta, tot mai apropiată de „adevăr” sau tot mai apropiată de o anume dezlegare (pe care o așteaptă și cititorul). Din acest punct de vedere, Marele caiet apare (retrospectiv) ca ficțiune pură (ficțiune în ficțiune, firește), ca exercițiu de supraviețuire și refugiu al unei minți tulburate, deci având gradul cel mai scăzut de credibilitate și de legătură cu realul/cu faptele așa cum s-au derulat ele (fapte la care în esență nimeni nu are niciodată acces complet). Are loc aici, prin urmare, și o ruptură a convențiilor narative anterioare, care se autodizolvă. Tot ce s-a povestit în romanele anterioare e „minciună”. Iar această ultimă parte conține „a treia minciună”, dar una (aparent) cu mai puține straturi. Caietele conțin „lucruri inventate. Întâmplări care nu sunt adevărate, dar care ar putea să fie”. Lucas (autorul romanelor din roman, dar și personaj care la un moment dat se dă drept fratele său – prenumele Lucas cu litere rearanjate este Claus, deci o anagramă), spune: „(…) încerc să scriu niște întâmplări adevărate, dar, la un moment dat, întâmplarea devine insuportabilă prin chiar adevărul ei și atunci sunt obligat să o schimb… încerc să-mi povestesc propria viață, dar nu pot, nu am curajul, îmi face prea mult rău. Atunci, înfrumusețez totul și descriu lucrurile nu așa cum s-au petrecut ele, ci cum aș fi vrut eu să se petreacă”.

Vocile narative se disting tot mai puțin unele de altele, stilistic predomină ambiguitatea, suprapunerea de planuri, aglomerarea de personaje și istorii personale, unificarea realului cu ficțiunea. Nimeni nu mai poate recunoaște pe nimeni pentru că în mintea fiecăruia supraviețuirea a săpat alte șanțuri, a format un alt trecut.”

Înțelegem că Lucas-Claus a proiectat lumi posibile, făcându-și din scris o pavăză și o armă, lumi cu care s-a identificat până la pierderea totală a identității reale, până la confundarea cu o voce narativă, cu o instanță abstractă. Finalul este ambiguu și deschis (în ciuda aparentei rezolvări), la fel ca „regăsirea” Gemenilor (când adevăratul Claus refuză să-și recunoască fratele), scenă după care ceața se lasă tot mai mult, de parcă intenția de a clarifica lucrurile nu mai poate avea decât un efect contrar. Din acest punct, orice narațiune își pierde calitatea de a fi credibilă în planul de ansamblu. Neobosită, mintea lui Lucas-Claus generează variante narative ale acelorași întâmplări, exercițiu meta și cam livresc. Ultima poveste cuprinde istoria „reală” a familiei spusă de celălalt frate: mama l-a ucis pe soțul infidel, iar un glonte l-a rănit, fără intenție, și pe geamănul Lucas. Claus a fost adoptat de Antonia, amanta tatălui. Cei doi, despărțiți de fapt la patru ani, nu se mai regăsesc niciodată (deși se revăd), dar continuă să trăiască mereu în imaginația și în viața interioară ale celuilalt. Vocile narative se disting tot mai puțin unele de altele, stilistic predomină ambiguitatea, suprapunerea de planuri, aglomerarea de personaje și istorii personale, unificarea realului cu ficțiunea. Nimeni nu mai poate recunoaște pe nimeni pentru că în mintea fiecăruia supraviețuirea a săpat alte șanțuri, a format un alt trecut.

În plus, trilogia conține (cam prea multe) trimiteri la funcțiile literaturii și la efectele ei, la multiplicarea, prin ficțiune, a eului real, la aspirația obținerii autenticității etc. Și din acest unghi, dar și pentru originalitate, stil anticalofil și mai ales pentru fascinația pe care o exercită asupra cititorului, Marele caiet rămâne cea mai bună parte, memorabile fiind și fragmentele în care se livrează sfaturi legate de cum să pui problema ca să-ți iasă bine o narațiune: „Ca să hotărâm dacă este Bine sau Insuficient, avem o regulă foarte simplă: compunerea trebuie să fie adevărată. Trebuie să descriem ceea ce este, ceea ce vedem, ceea ce auzim, ceea ce facem. De exemplu, este interzis să scriem: Bunica seamănă cu o vrăjitoare; dar este permis să scriem: Oamenii îi zic Bunicii Vrăjitoarea. Este interzis să scriem: Micul Oraș este frumos, căci Micul Oraș poate fi frumos pentru noi și urât pentru altcineva. La fel, dacă scriem: Soldatul ofițerului este drăguț, acesta nu este un adevăr, pentru că soldatul ofițerului este poate capabil de niște răutăți pe care noi nu le știm. Vom scrie deci pur și simplu: Soldatul ofițerului ne dă pături. (…) Cuvintele care definesc sentimentele sunt foarte vagi; e mai bine să evităm să le folosim și să ne mărginim la descrierea obiectelor, a ființelor omenești și a propriei persoane, adică la descrierea fidelă a faptelor.”