Personajele:
Marius (21 de ani) – student la istorie
Anton (43 de ani) – tatăl lui Marius, profesor de geografie
1996, un mic orășel din România.
Anton stă pe o bancă de parc, un ochi de lumină cade doar pe el. Are alături o lopată militară Lineman, cu mâner scurt, pliabil. Banca este orientată în unghi față de scenă, aproape perpendicular, pe Anton îl vedem din profil.
Anton (se frământă un timp, înainte să înceapă): Am vândut apartamentul.
Știu, am promis că nu o fac, dar crede-mă, Diana, a fost singura soluție. Am șase salarii neplătite. Șase. În fiecare lună ne mai dau puțin din leafă, niciodată tot, niciodată din urmă, și datoria crește.
La școală, însă, trebuie să merg. Plătit sau nu, îmi țin lecțiile. Îmi lipesc în fiecare dimineață pantofii cu superglue, că nu am bani de o pereche nouă, și merg la școală. Cămășile mă mai țin chiar dacă, pe la guler, încep să obosească.
Cea mai mare frică a mea e cu pantalonii. S-a tocit rău stofa între picioare, mi-e teamă în fiecare zi că o să se rupă și nu pot să-i cos acolo, că se vede. De când am observat, merg și eu mai încet și mai crăcănat.
Au văzut și elevii, nu-s proști, și mi-au pus porecla „coaie late”. Iartă-mă, Diana, știi că eu nu înjur, dar așa mi-au spus. Un pumn, cum îmi venea să-i iau la pumni… Dar nu puteam, m-ar fi dat afară de la liceu.
Mi-aș fi cumpărat o pereche nouă de pantaloni, dar nu mai am de la cine împrumuta bani. M-am uitat pe la second-hand, aveau numai culori turbate. Ce era mai de Doamne-ajută nu-mi venea.
Dar nu pentru o pereche de pantaloni am vândut apartamentul.
Ieri a venit Marius acasă, amărât. Nici de la magazinul la care lucra acum ca vânzător nu a primit vreun ban. E a treia țeapă pe care o ia. Trei luni muncite degeaba, la trei patroni diferiți. Când a venit ziua de salarii, toți i-au râs în nas. Niciun ban. Nu era vreo avere, 20 de dolari pe lună, salariul minim pe economie. 20 de dolari amărâți. Ne-ar fi ajutat.
Își neglijează facultatea, nici pe aia n-o face, nici bani nu face. Asta a ajuns lumea: nu ai unde să te angajezi, iar când reușești, patronii nu te plătesc. Nu dă statul banii profesorilor, ne-a întârziat șase luni, ce pretenții să ai de la un amărât de proprietar de mică afacere?
Am vorbit cu Marius, din nou, de America. Eu aș merge mai degrabă un an-doi în Germania, cu banii strânși acolo mi-aș lua un microbuz de pasageri sau marfă. Nu nou, la mâna a doua. Aș face bani aici cu microbuzul. Marius a zis nu. Are colegi de liceu plecați deja, cu părinții, în Canada. Dacă ești medic sau inginer, imediat te primesc în Canada. Nimeni nu are nevoie de profesori.
Marius mi-a zis că știe un tip care a mai dus oameni afară. În Grecia, Italia sau Spania. De acolo, dintr-un port, te ascunzi într-un container de marfă pe care scrie „America”. Stai câteva zile în el și-n trei săptămâni ești la destinație.
Nici în America nu au nevoie de profesori, dar e de muncă la spălat vase în restaurante. Sunt bani buni în construcții ori salubritate, 2-3.000 de dolari pe lună, îți dai seama! Doar că eu, cu problemele pe care le am la spate… Asta e, Marius a zis că se bagă în construcții, măcar el să câștige mai bine. Poate am noroc, învăț limba cât spăl vase și apoi fac taximetrie. De ce să n-am noroc?
Așa că am mers aseară cu Marius la vecinul Popescu, medicul, și i-am zis că vând apartamentul. De un an mă tot bate la cap că îl vrea, că i-ar prinde bine să-și extindă cabinetul. Am semnat actele dimineață. 5.800 de dolari am luat pe apartament. Am avut noroc, că era la parter, bun de spațiu comercial. Dacă era la ultimul etaj, nu interesa pe nimeni.
Am trecut apoi pe la liceu, să le spun că-mi iau concediu fără plată. Oricum, nu mă plătesc. Dar, dacă nu-mi iese plecarea în America, să am măcar unde să mă întorc.
Pe hol, spre cabinetul directorului, am auzit în spate „uite-l pe coaie late!”. M-am întors brusc, era un lungan cu o gagică. Nu știu cum a plecat lovitura din mine. O directă de dreapta ca-n zilele bune, la lotul olimpic de box. Am lovit cu pumnul strâns, ușor plecat, să-i intre bine metacarpienele în gură. Cu brațul întins, cu piciorul arcuit, pe vârf. Corpul ăsta poate a îmbătrânit, poate s-a rablagit, dar n-a uitat. N-a uitat directa de dreapta.
Lunganul a căzut pe spate, buimac. M-am întors și-am plecat din liceu. Demisia mea stătea în cur, pe hol, cu gura plină de sânge.
Am făcut un rucsac cu câteva haine. Și-a făcut și Marius unul. Plecăm în seara asta, Diana. A vorbit Marius cu călăuza. De asta am venit: să-ți spun că plecăm.
Dacă fac bani și-l văd pe băiat că se descurcă singur acolo, revin în câțiva ani. Vreau să revin, Diana.
I-am lăsat bani preotului, la capelă. O mie de dolari. Ar fi de ajuns ca în următorii zece ani, o dată pe lună, să treacă cineva pe la tine, să facă curat. Mi-a promis că are grijă de asta.
Am venit să-ți spun că plec și nu știu când revin. Și m-am gândit să iau puțină iarbă de aici, de la tine. De asta am adus lopata. O scot încet, cu rădăcini, cu tot. Am vorbit cu Șerban, proful de biologie. Dacă o pun într-o pungă, cu puțin pământ, și-o umezesc și-i mai dau puțin aer, din când în când, rezistă până în America.
Acolo, o pun în ghiveci, până vom avea casa noastră. Când vom avea casa noastră, o pun în curte. Și când mi se va face dor de tine, Diana, ies și mângâi iarba.
Ți-am adus florile astea. Trandafirul roșu e de la mine. Trandafirul alb e de la Marius. N-a putut să… A zis că se înmoaie, dacă vine, și nu mai plecăm.
Te iubesc.
Atât.
Interiorul unei camere de mici dimensiuni în care sunt depozitate produse de curățenie. Cei doi stau pe găleți/bidoane mari cu detergenți. Fiecare dintre ei are rucsacul în apropiere. Un difuzor de mici dimensiuni sus, pe unul dintre pereți.
Marius: Eu cred că e bine că ne-au găsit.
Anton: Să sperăm.
Marius: Sigur ne e mai bine ca în containerul de marfă.
Anton: Mai mult spațiu pentru noi.
Marius: Și nu doar spațiu: avem lumină, poate ne dau voie să mergem și la o budă normală.
Anton: Ăsta chiar ar fi un avantaj.
Marius: M-am săturat să mă piș în bidon. Oricum, ni l-au luat, asta înseamnă că ne vor lăsa la budă.
Anton: Probabil.
Marius: Și un duș. Doamne, ce-aș mai face un duș.
Anton: Deja visezi la o cabină de lux.
Marius: Nu zic să ne dea o cabină, dar ar putea să ne lase măcar să facem un duș. Am mai mult de o săptămână de la ultimul. Nu că put, că și tu puți, dar mă simt lipicios. Sigur au un duș comun pentru marinari.
Anton: Asta s-ar putea.
Marius: Crezi că or să ne ceară bani?
Anton: Pentru ce?
Marius: Că ne duc în America.
Anton: Păi, oricum mergeau acolo. Doar nu fac un drum special pentru noi.
Marius: Nu, dar dacă ne dau un loc să dormim, mâncare…
Anton: Nu-mi trebuie mâncarea lor, o avem pe-a noastră.
Marius: Nici mie, dar spun așa.
Anton: Întrebăm. Ce-i pe bani nu luăm.
Marius: Am înțeles că pun pasagerii clandestini la muncă.
Anton: Asta e, nu mă deranjează.
Marius: Păi, și cu durerile de spate ce faci?
Anton: Nu mă bag, dacă sunt munci grele. Sigur au nevoie de un om la curățat cartofi, la bucătărie.
Marius: Crezi că pleacă în voiaj fără să aibă om la curățat cartofi?
Anton: Nu, dar aș putea eu să fac asta. Sau mă bag la curățenie, spăl pe jos…
Marius: Vrei să speli pe jos un portcontainer? Ajungem la destinație și nu termini nici pe sfert.
Anton: Spun și eu așa.
Marius: Eu aș zice mai degrabă să cerem noi niște bani, dacă ne pun la muncă.
Anton: Cum să cerem bani?
Marius: Păi, dacă e să muncim, doar n-o s-o facem gratis.
Anton: Dar ne duc în America.
Marius: Și ce, trebuie să plătim pentru asta?
Anton: Pe vapor faci ce spune căpitanul. El este legea. Spune să muncești, muncești. Spune să stai închis în cabină până la destinație, stai închis în cabină. Spune să sari în ocean, sari în ocean.
Marius: Nu cred asta!
Anton: Ba da. El e legea.
Se aude un zgomot în difuzor. Discuțiile dintre membrii echipajului au loc în limba rusă.
Vocea căpitanului Kirilov: Первый офицер Михайлов? Первый офицер Михайлов. Говорит капитан. Вы связались с военно-морским агентом?
Marius: Ce zice?
Anton: Căpitanul îl caută pe ofițerul secund.
Marius: De ce?
Anton: Nu știu, întreabă dacă a luat legătura cu agentul naval.
Marius: Ce-i ăla?
Anton: Omul din port care se ocupă de acte.
Marius: De ce?
Anton: De ce, de ce! Nu știu, ți-am spus.
Marius: Crezi că e vorba de noi?
Anton: N-a zis nimic de noi, doar de agentul naval.
Marius: Și de ce vorbește pe difuzor?
Anton: Vorbește pentru stațiile de emisie-recepție. Difuzoarele sunt probabil în zonele unde semnalul e prost sau nu ajunge. Cum ar fi aici, la noi, pe fundul navei.
Marius: Dacă tot le știi tu pe toate, ne mai țin mult închiși în cămăruța asta? De ce nu ne lasă și pe noi să ieșim pe punte, doar nu avem unde să fugim? Aș vrea să văd oceanul, nu l-am văzut niciodată.
Anton: Mai bine ne-ar da ceva mâncare gătită, tare aș mânca o tocăniță caldă.
Marius: Dă-o dracului de tocăniță. Nu mai suntem acasă, în România. Eu m-am gândit: primul lucru pe care-l fac în America este să mănânc un burger. Unul mare, cu cartofi prăjiți, ca-n filme. Să stau în mijlocul New Yorkului, în Times Square, și să mi se prelingă sos în barbă de la hamburger.
Anton: Asta dacă ajungem în New York.
Marius: Păi, așa scria pe container, de aia l-am ales.
Anton: Nu-i musai să meargă vaporul acolo. Poate descarcă în altă parte, de unde marfa e preluată pentru New York.
Marius: Nu crezi că ajungem la New York?
Anton: Nu știu. Ăștia de pe vapor n-au zis nimic. Dacă merg în altă direcție?
Marius: Cum să meargă în altă direcție?
Anton: S-au mai văzut cazuri. Cum au fost ăia de s-au îmbarcat pentru America și au ajuns în Abhazia.
Marius: Acolo a fost o încurcătură în port, la încărcarea containerelor.
Anton: Și aici, de unde știi…
Marius: Nu mai fi așa prăpăstios, tată. De unde știu, de unde știu. Simt, de acolo știu. Simt că în câteva zile mirosim a America.
Anton: Două săptămâni, cel puțin. Abia am plecat de cinci zile.
Marius: Cât o fi, atât o fi. Mi se rupe dacă mai durează o săptămână sau trei. Primul lucru, când cobor, îmi iau cel mai mare burger american, cu cartofi prăjiți.
Anton: Primul lucru ar fi bine să-ți iei un job.
Marius: Găsim de muncă, nu te teme. La cât de mare e America…
Anton: Găsim, nu mă tem, dar contează și ce găsim. La ce știm să facem…
Marius: Păi tu, măi tată, când te-ai făcut profesor de geografie, unde ți-a fost gândul?
Anton: Tu vorbești? Crezi că au nevoie de un student la istorie de-alde tine?
Marius: Asta a fost așa, să nu mă ia în armată, dacă nu intram la facultate. Dacă mă pricepeam la matematică, făceam o facultate tehnică. Eram inginer, se băteau companiile pe mine… Veniți la noi, domnul inginer, vă dăm și mașină de serviciu. Ba la noi, domnul inginer, vă dăm și secretară. Atât am moștenit de la tine: nu-mi place matematica.
Anton: Matematica nu e bună la nimic când ești sărac. N-ai ce să aduni, n-ai ce să împarți, n-ai ce să înmulțești.
Marius: Asta zici tu. Dacă nu eram zero la matematică…
Anton: Bine că în rest strălucești.
Marius: Avem șansa noastră să strălucim în America, tată, pentru că vrem să muncim. Uite, eu, dacă banii sunt buni, fac orice.
Anton: Dacă banii sunt buni, lucrează americanii pentru ei. Pentru emigranți sunt doar slujbe de căcat.
Marius: Ce să zic, că-n țară aveai mare slujbă.
Anton: Mare, mică, eram respectat.
Marius: Erai pe dracu. Toți elevii făceau mișto de tine.
Anton: Mergeam la costum la muncă, eram respectat.
Marius: Respectat pe-un salariu de căcat. Îi durea în cur pe elevi de lecțiile tale de geografie. Geografie, la un Liceu Tehnologic. Cui folosește?
Anton: Uite, ție! Măcar știi în ce direcție e America, altfel ai merge, ca boul, spre Rusia.
Marius: Tu spui de ruși? Le vorbești limba mai bine ca româna.
Anton: Păi, dacă ne obligau la școală să o facem din clasa a doua… Ce știi tu de comunism, nu învățai ce voiai, învățai ce trebuia.
Marius: Îți dai seama, dacă veneam acum doi ani, prindeam Campionatul Mondial de Fotbal.
Anton: Dacă aveam bani de bilete. Oricum, nu s-a jucat niciun meci la New York.
Marius: Pentru Campionatul Mondial îl dădeam dracului de New York. Să vezi la Los Angeles meciul României cu Argentina, 3-2 pentru noi, să-i vezi pe Hagi și pe Maradona…
Anton: Maradona n-a jucat, abia îl suspendaseră pentru dopaj.
Marius: Dă-l dracului pe Maradona, băieții noștri, tată, cum străluceau băieții noștri, Ilie Dumitrescu, Dorinel Munteanu, Belodedici, Prunea. Și golul lui Hagi!
Anton: Ăla da, gol.
Marius: Atunci am zis: măi tată, dacă ai noștri au bătut campioana Argentina la Campionatul Mondial din America, chiar că America e țara unde visele se împlinesc.
Anton: În Los Angeles trebuia să ajung și eu în 1984, cu lotul olimpic de box, dacă nu mă accidentam la spate la antrenament.
Marius: Oricum, erai rezervă.
Anton: Nu contează, dacă aveam totuși și eu șansa mea? (Imită mișcările de încălzire făcute de Robert de Niro în „Raging Bull”.): Fu fu fu fu The boss, the boss… I’m the boss, Fu fu fu fu… the boss, the boss…
Vocea căpitanului Kirilov: Первый офицер Михайлов? Первый офицер Михайлов. Говорит капитан. Вы связались с военно-морским агентом?
Vocea ofițerului secund Mihailov: Я говорил с ним.
Vocea căpitanului Kirilov: И что он сказал.
Vocea ofițerului secund Mihailov: Штраф в размере 5 000 долларов за каждого безбилетника и запрет на проход в порт до уплаты штрафа.
Vocea căpitanului Kirilov: Черт! Я не плачу. К черту безбилетников.
Marius: Ce zice?
Anton: Că trebuie să plătească o amendă de 5.000 de dolari pentru fiecare pasager clandestin, altfel nu-i lasă în port.
Marius: Și de ce-a înjurat?
Anton: De unde știi c-a înjurat?
Marius: Am colegi basarabeni, tată. Ăștia, când se îmbată, înjură numai rusește. Ce-a zis de futut?
Anton: Vorbește frumos!
Marius: Lasă, că nu ne-aude nimeni. Ce-a zis?
Anton: „Să-i fut pe clandestini!”
Marius: Cum adică să ne fută? Crezi că ne dă la marinari?
Anton: Nu, e o figură de stil. Așa, la nervi.
Marius: Crezi că ăștia se babardesc între ei?
Anton: Nu știu.
Marius: Trei săptămâni pe mare, bărbați tineri, fără femei…
Anton: Sunt și mai în vârstă.
Marius: Și ce, ăștia în vârstă nu mai pun botul la savarină?
Anton: Poate că pun, când au. Doar că noi nu suntem savarinele lor.
Marius: Și cu amenda cum rămâne? 5.000 de dolari de om, mulți bani. Nu mai mergem în America?
Anton: Nu știu.
Marius: Și cu marfa ce fac?
Anton: Habar n-am.
Marius: Doar n-o să întoarcă vaporul.
Anton: Nu cred.
Marius: N-au cum, e atâta marfă. Îi penalizează rău dacă n-o duc la timp. Ne pun la plată?
Anton: De unde bani?
Marius: Păi, ce-a mai rămas din vânzarea apartamentului.
Anton: Mare căcat. Mai sunt 68 de dolari. Oricum, nu ajung.
Marius: Doar atât?
Anton: Păi, călăuze, mâncare, șpăgi în vămi. Dacă îi dau și pe-ăștia, rămânem cu nimic.
Marius: Te cunosc, sigur ai tu ceva la ciorap.
Anton: Am pe dracu.
Marius: Ai, dar nu vrei să dai. Te știu eu… Și, dacă ne întoarcem?
Anton: Asta e. Dar nu cred. Nu duc înapoi mii de containere cu marfă că au doi pasageri clandestini pe vapor. Găsesc ei o soluție. (Scoate din rucsac o pungă mică, transparentă, cu pământ și iarbă. O pune la picioare. Deschide o sticlă cu apă și toarnă puțin.)
Marius: Ce faci? Tată, te-am rugat… (Anton nu răspunde.) Te-am rugat de atâtea ori…
Vocea căpitanului Kirilov: Первый офицер Михайлов? Первый офицер Михайлов. Говорит капитан. Подготовьте две пустые бочки из-под гидравлического масла Texaco.
Vocea ofițerului secund Mihailov: Большие 200-литровые бочки?
Vocea căpitanului Kirilov: Да, большие бочки. Пусть матрос принесет их на палубу и свяжет веревкой.
Marius: Ce zice?
Anton: Să ducă un marinar pe punte două butoaie mari, goale, de ulei hidraulic Texaco.
Marius: De ce?
Anton: Nu știu, le-o fi trebuind lor. Cică vor să le lege unul de altul, cu sfoară.
Marius: Ce prostie. Le arde de joacă cu butoaie goale de ulei. Poate se plictisesc, deh, voiajul e lung. Poate fac un fel de ruletă rusească, dar cu butoaie. Poate…
Vocea căpitanului Kirilov: Не бойтесь. Здесь нет акул, первый помощник.
Anton: Zice că nu sunt rechini prin zonă, să nu se teamă.
Marius: Ce, vor să facă baie în mijlocul oceanului? Opresc vaporul pentru asta? Doar nu fac baie în timp ce nava merge.
Anton: Nu știu, ruși. De la ei te aștepți la orice.
Vocea căpitanului Kirilov: Говорит капитан. Приведите безбилетников. Высадите их в океан на плоту «Тексако»…
Anton: Șșt. Spun de noi. Să ne aducă pe punte. Fiule, ascultă-mă: e posibil să nu fie bine. Vin după noi.
Marius: Să vină!
Anton: Nuu, nu înțelegi. Cred că vor să… Adică… (Se aud pași și voci vorbind rusește în apropierea cabinei în care sunt închiși.) Ascultă-mă: când deschid ușa, fugim.
Marius: Unde?
Anton: Nu știu. Îi împingem și fugim. Spre zona de containere. Fugim și ne cocoțăm pe ele.
Marius: De ce?
Anton: De aia. Fugim, dacă îți spun să fugi. Spre containere, ne ascundem. Împreună, separat, cum o fi, dar ne-ascundem. Sărim apoi în apă, când vedem portul. (speriat) Mă descurc, mă descurc! (imită din nou mișcările de încălzire făcute de Robert de Niro în „Raging Bull”): Fu fu fu fu The boss, the boss… I’m the boss, Fu fu fu fu… the boss, the boss…
(Se aud pași și voci vorbind rusește, lumina se stinge.) Fugi, Marius! Fugi! Nu, aah (zgomote de luptă) Haide, fugi! Nu, am uitat iarba! Lăsați-mă, nu! Iarba! Fugi, Marius! Nu! Lăsați-mă! Fugi, băiete! Fugi!
Zgomotele de luptă cresc în intensitate. Liniște. Se aude de trei ori, lung, din ce în ce mai încet, sirena unui vapor. Se aud valuri. Zgomotul scade. Liniște.
Final
