Derulată la sfârșit de mai, a 13-a ediție a Festivalului Euroregional de Teatru – TESZT de la Timișoara a făcut o simbioză doctrinară perfectă cu edițiile precedente, dincolo de convulsiile ultimilor ani. Programul a inclus și acum spectacole speciale, experimentale, exploatând formule artistice diverse, modalități de expresie interdisciplinare și formate de laborator.
Cu un asemenea spectacol-laborator, dosztoievskij b@r/reopening,a început și sejurul meu timișorean. Spectacolul a fost produs de Compania Independentă Arte-Factum din Timișoara și este inspirat de romanul Crimă și pedeapsă, în lectura regizorală a lui Levente Kocsárdi și dramaturgia Simonei Donici. O montare cu asumat și net contur experimental și de cercetare, subsumat conceptului de „introspecție teatrală” pe care Arte-Factum îl promovează.
A fost o experiență aparte vizionarea acestui spectacol, nu mereu confortabil prin lungimea sa și un tempo relativ lent, cu trecerile dintre scene destul de laxe și o interpretare actoricească ce a denotat uneori lipsa de experiență a protagoniștilor (frazare nefirească, joc de scenă lemnos). Evident însă că și emoțiile au fost uriașe, iar spațiul de joc le-a intensificat prin distanța foarte redusă dintre actori și public. Interesant este că senzația post-vizionare estompează aceste neajunsuri, valorizând partea de cercetare a reprezentației. Kocsárdi a construit un spectacol foarte în spiritul lui Dostoievski, utilizând diverse formule semantice (cam devălmaș, dar cu scop pedagogic, trebuie spus), cu un amestec de rustic și (post-)modern în costume, în secvențele acțiunii, în interacțiunea personajelor. Cadrul scenic cu dispunere longitudinală și trei sau patru „cadre” a beneficiat de decorul simplu, eficient și pitoresc al arh. Mihai Donici, realizat exclusiv din lemn, vag minimalist, câștigând în amplitudine prin videomappingul lui Sebastian Hamburger. Am mai remarcat decupajul scenariului – care putea fi comprimat, într-adevăr, pentru a reduce durata reprezentației.
Tinerii actori – din România, Serbia și Republica Moldova – au jucat, cum spuneam, cu anumite stângăcii în mișcarea scenică și estompări vocale, dar nu li se poate nega dedicarea și anduranța într-un spectacol de aproape trei ore, în care sunt aproape mereu prezenți în scenă. O menționez în mod special pe Larisa Belcea, pentru maturitatea jocului și perfectul control al personajelor interpretate. Din distribuție au mai făcut parte Alexandru Romescu, Aida Olaru, Korina Troća, Ștefan Roman, Laura Gîrbovan, Darie Doklean, David Vicol, Alexandru Bogdan Popescu și Levente Kocsárdi.
dosztoievskij b@r/reopening trebuie privit exact ca un proiect experimental și didactic, prin care compania Arte-Factum derulează o interesantă pedagogie teatrală, ale cărei efecte le vom vedea nu peste mult timp, sunt convins.
Un spectacol cu miză emoționantă a fost Empty Floor (ImPerfect Dancers, Italia), o producție de dans contemporan despre viața bolnavilor de Alzheimer, în care au luat parte și seniori timișoreni care suferă de această boală. Reprezentația n-a avut nimic tezist sau morbid, dimpotrivă, dansatorii italieni au reușit să construiască un dialog coregrafic cu invitații lor, creând momente amuzante sau înduioșătoare, cu un firesc notabil al situațiilor scenice. Conceptul & coregrafia le-au aparținut lui Walter Matteini & Ina Broeckx, dansatori fiind Sara Nicastro, Gloria Tonello, Ines Santos Prados, Andoni Martinez Manzano, David Boneta Barrera și Ina Broeckx. Merită remarcate finețea, precizia și plasticitatea gimnastică a interpretării, ca și ideea de a integra în reprezentații (de fiecare dată) persoane despre care avem prejudecata că sunt complet inapte social. Empty Floor e o formă de terapie și de educație comunitară.
Un amestec exploziv de parodie, polemică socială, autoironie, subversiune politică și demonstrație teatrală a fost Cavalerii doamnei excitate: operetă de gală sindicalistă din Subotica. Spectacolul cu titlu interminabil a fost regizat de iconoclastul regizor Urbán András la Teatrul „Kosztolányi Dezső” din Subotica, Serbia. Este foarte greu de rezumat subiectul acestui demers cu multiple trimiteri: avem de-a face cu exhibarea controverselor teatrale dintre formulele contemporane (expunerea corpului nud, caracterul postdramatic, discursul angajat) și așteptările spectatorului mic-burghez (ilustrat copios de scenele de operetă), dar și o chestionare a abuzului ierarhic în teatru, a rabatului la gustul public, o ironizare a presiunii politice (care cere militantism etnic și revenirea la „tradiție”). Toate ingredientele astea fac din Cavalerii… un spectacol alert, impetuos, de un umor nebun și de o bogăție a subtextelor care-l face de neuitat. Evident că este susceptibil de aderențe ori delimitări vehemente din perspectivă ideologică, însă ca produs artistic se dovedește impecabil, mai ales datorită excelenților actori de la Subotica, care au executat un tur de forță ce le-a devoalat și resursele artistice, coregrafice și muzicale: Baráth Attila, Dedovity Tomity Dina, Fülöp Tímea, Horváth Blanka, Kucsov Borisz, Mészáros Gábor, Verebes Andrea (pe scenă) și Béres Márta, Nagyabonyi Emese, Mészáros Árpád, Mikes Imre Elek (în documentarul video). Marea echipă a spectacolului e completată de Góli Kornélia și Oláh Tamás (dramaturgia), Szerda Árpád (compozitor), Marina Sremac (costumele – cele de operetă opulente, adevărate opere de artă), Fülöp Tímea (coregrafia).
Dacă aveți ocazia, nu ratați vizionarea acestei nebunii teatrale spumoase și cu mare tâlc în vremurile noastre…
Un concert cu alură interdisciplinară a susținut la TESZT faimosul artist bulgar Ivo Dimcev. Intitulat Selfie Concert, spectacolul său a utilizat mecanisme teatrale („înscenarea” prezenței și evoluției sale, ostentativ-teatralizată) cu muzica (deși practic a interpretat, în varii modulații vocale, o singură melodie) și cu tehnologia (cerând să aibă mereu lângă el cel puțin patru spectatori care să facă selfie-uri sau live-streaming cu evenimentul). O formulă de reprezentație foarte ludică și parodică totodată, care a mai adăugat o fațetă la poliedrul artistic Dimcev, unul dintre cei mai versatili artiști pe care i-am văzut vreodată.
Cel mai profund, intens și puternic spectacol pe care l-am văzut la festival anul acesta a fost no title yet, regizat de Tomi Janežič după un text al Simonei Semenič (Teatrul de Tineret din Ljubljana, Slovenia). Un spectacol impresionant, de zece ore, desfășurat în mai toate spațiile Teatrului Maghiar din Timișoara, de la Sala Mare la studio, scările de acces etc., cu o scenografie opulentă (practicabile modulare, automobil etc. – Branko Hojnik) dar mai ales cu o interpretare actoricească totală, i-aș spune, prin anduranța fizică, expunerea corporală, intensitatea jocului, precizia interacțiunilor, perfecta intonație, integrarea în organicitatea narațiunii și logica internă a secvențelor dramatice. Au jucat (și merită un chapeau!) Mirjana Medojević, Nataša Keser, Neda Rusjan Bric, Daša Doberšek, Boris Kos, Anja Novak, Dragica Potočnjak, Matej Recer, Blaž Šef, Stane Tomazin, Tomi Janežič.
Copleșitor acest demers teatral care pleacă de la mitul lui Don Juan și de la un fapt divers (accidentul auto al unei tinere) ca pretexte pentru a sonda, într-o manieră de uimitoare originalitate, fantezie și ingenioasă developare, frânturi din viețile eroilor poveștii și din viețile noastre, ale celor „de lângă”.
Jocuri erotice, relații conflictuale, existențe mecanicizate de rutina muncii, crâmpeie de empatie și de grijă, momente copios-parodice, intervenții extra-textuale ale regizorului, aparteuri improvizatorice, fine interacțiuni cu spectatorii – toate au făcut din no title yet o experiență memorabilă, un exercițiu de introspecție, în pofida atmosferei extravertite și ludice a reprezentației.
Cu o regie prea cuminte, prea convențională a lui Szikszai Rémusz, Richard al III-lea se interzice de Matei Vișniec (Teatrul Szkéné din Budapesta) s-a remarcat doar prin interpretarea de mare acuratețe și bogată în subtexte de semnificație a actorilor maghiari, în special a celebrului Mucsi Zoltán, titularul rolului principal. Textul lui Vișniec, foarte plin de sens profund, în peisajul politic al lumii contemporane, a fost citit de Szikszai cu finețe și inteligență, dar regizorul a mizat aproape exclusiv pe acesta, compunând un spectacol cu scenografie greoaie (niște uși mobile, plimbate cam prea des prin scenă – Cziegler Balázs) și tempo destul de lax, cam obositor, salvat prin câteva momente sclipitoare sau pitorești (dialogurile Meyerhold-Stalin sau Meyerhold-Gardian, de pildă; scena din repetiții). Merită menționați și ceilalți actori ai distribuției: Kaszás Gergő, Nagypál Gábor, Bánfalvi Eszter, Fodor Tamás, Szikszai Rémusz, Újvári Milán, Barabás Anita, Jessica Simet, Horváth István, Váth Máté, Egyed Bea, Szász Dániel, Szilvási Anna.
În fine, tot în cadrul TESZT, dar prin intermediul Primăriei Muncipiului Timișoara, am văzut și un spectacol din Ucraina: Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui Volodimir Petrenko (Teatrul „Virimo” din Dnipro). O montare curată, clasică, cu accent pe povestea tulburătoare a unor foști colegi de școală ce-și amintesc viețile lor antebelice, tribulațiile din al Doilea Război Mondial și ce a urmat după – o poveste cu altfel de impact acum, mai ales pe o scenă de bejenie, cum a fost pentru artiștii ucraineni cea de la Timișoara. Notabil a fost tempoul imprimat de regizor jocului scenic, care a dat dinamism acțiunii altfel destul de statice, condiționată de narațiunea dramaturgică. O scenografie practică și ilustrativă a Mariei Tkacenko, costume corecte și adecvate de Maria Pașkurova-Petrenko, interpreți onești și implicați Katerina Sliusar, Darina Șmarova, Maria Petrenko, Serhii Klimenko, Timofei Tarkovski, Eduard Parnet, Volodimir Șapoșnik, Taras Șevcenko, Kiril Miholski, Vladislav Petrov.
Un spectacol bine construit, bine jucat, dincolo de alura sa clasică de înscenare, care n-a avut nevoie de un gir de solidaritate aprioric din partea noastră: a fost o producție profesionistă, care a pus în valoare actori talentați și antrenați.
