La doi ani distanță după și mână în mână cu Portret al artistului după moarte (apărut la Editura Universității de Vest, Timișoara, centrat în mare parte pe figura recent dispărută a tatălui, ca o suită de reflecții sincere & emoționante despre absență), Contact e un volum care, în ciuda afinității cu cel amintit mai sus, pe care îl continuă și îl dezvoltă la nivel tematic, își propune să iasă puțin din „canoanele” artistice proprii ale lui Andrei Mocuța.
Altfel spus, pretextul SF – toată placheta e scrisă sub forma unor „misive” spațiale, venite dintr-un viitor relativ apropiat, filtrate din perspectiva celui care privește din afară înăuntru, spre Pământ – funcționează aici ca angrenaj pentru derularea filmelor sentimental-duioase pe care mizează poemele, pentru că, indiferent dacă mascat uneori, poetul rămâne un sentimental cu acte în regulă, chiar și când vrea să fie altfel. Cum am spus, e doar un pretext toată armătura asta futuristică, pentru că ea contează doar ca principiu ordonator, de clarificare a nebuloaselor & turbulențelor memoriei – e misiunea textelor de aici o astfel de „contabilizare” personală. Ea era evidentă (și mult mai apăsată) în volumul anterior, dar aici „suferă” de un soi de relaxare (detașare e mult spus), de temperare a instinctului confesiv prin apelul la tot soiul de trucuri stilistice, dincolo mai puțin tentante. Nu-i nimic spectaculos aici în termeni de stilistică, însă Andrei Mocuța nu e un artizan sofisticat al cuvintelor. Aș zice că e mai degrabă un player, un povestitor cu o vervă mai rar întâlnită în poezie, undeva între ludicul lui Brautigan și ironia ideatică a lui Ion Mureșan din eseuri. Chiar și când vorbește de tema gravă a plachetei, arondată portretului in absentia al tatălui, nici urmă de patos, deși ar avea loc. Ba chiar, aș zice că Andrei Mocuța lucrează prin diversiune; singurătatea & moartea sunt motive, aici, pentru a vorbi despre de toate, cu multă priză, de fiecare dată.
Dincolo de poze și retorici cool, care să sune bine, poate cu filme insta, rămâne emoția & sentimentul, pe care Andrei Mocuța se pricepe să le transpună într-un mod convingător.
Fotbal și poezie, pentru că poemele din Contact au o cursivitate ludică a ideilor; poetul se joacă, le întoarce pe toate părțile, driblează printre idei. Ar fi și aici o temă destul de evidentă a volumului, această efervescență a ideii, pe care Andrei Mocuța și-o exersează prin exercițiile lui altfel cu un aer jucat reținut, aparent cerebral-abstracte, întru totul în asentiment cu decorul spațial de care uzează, dar care sfârșesc, chiar și când par că merg într-o direcție sobră, în poantă/ schemă: „singurătatea te poate mistui mai puternic/ decât frica de moarte/ dacă n-ai amintiri dragi de care să te agăți/ cum ar fi întrebarea unui puști/ din clasa a treia/ venită de nicăieri în mijlocul orei/ de engleză:// Teacher/ dacă men înseamnă oameni și car mașină/ atunci mătușa Carmen e Transformer?”, 2046. Mai relaxează puțin din emisie o astfel de strategie, fără s-o anuleze cu totul în gravitatea ei, însă. În subsidiar, se citește la tot pasul, în astfel de încercări de detensionare a discursului, devotamentul lui Andrei Mocuța pentru poezie – probabil moștenit pe linie paternă. Așa se face că volumul lasă, pe alocuri, impresia unui laborator febril de creație; poetul încearcă forme, acceptă provocări literare (!), iar texte ca 2056, care pornește tocmai de la ideea asta a literaturizării trivialului („între timp poezia a murit/ ca formă/ de exprimare/ fiindcă toate combinațiile de cuvinte/ au fost epuizate/ ea continuă să mai fie scrisă/ doar de inteligențele/ artificiale/ programate să inventeze/ un nou limbaj:// lasă-mă să-mi tachinez fundul/ și păsăricile din partea/ mea privată// personal numai tu și cu mine putem/ menstrua împreună// contactează-mă prin linkul/ de mai jos”), devin spații de manevră pentru verva discursivă a poetului. Fără sofisticării sau rafinamente, însă, pentru că e departe de astfel de proiecte ambițioase volumul terapeutic al lui Andrei Mocuța.
Fără să fie o revelație la nivel de construcție (și, în fond, nici la nivel tematic), Contact adună niște texte care merită citite pentru că poezia poate (și trebuie) să fie și asta: dincolo de poze și retorici cool, care să sune bine, poate cu filme insta, rămâne emoția & sentimentul, pe care Andrei Mocuța se pricepe să le transpună într-un mod convingător, chiar și cu discursul lui de „bătrân” îmbătrânit înainte de vreme, cu inflexiuni culturale ceva mai îndepărtate de „tonul” momentului (ceea ce nu înseamnă că nu-i racordat la ce se întâmplă în jur – 2047 e o razie-inventar a celor mai importante evenimente din ultimul secol, ficționalizate ori ba, și o dovadă a sensibilității contemporane pe care o fac poemele sale, care pot să fie și razant-ironice, în stil Andrei Zbîrnea, când vor). Rămâne, însă, mereu o urmă de tristețe în textele astea, o concluzie, de fiecare dată, care n-are cum să fie altfel decât extrem de personală, așa cum se citește în poemul 2048: „toate posibilitățile infinite/ toate alegerile de-a lungul anilor/ toate visurile din tinerețe/ și dezamăgirile de pe parcurs/ toate traseele care mi-au marcat/ destinul/ toate deciziile pe care nu/ le-am luat// absolut toate/m-au adus în punctul unde/ sunt acum// singur/ în mijlocul universului/ dorind să mai fie cineva aici/ cu care să pot vorbi”, continuată într-o notă și mai gravă în poemul următor: „anul acesta împlinesc vârsta/ la care tatăl meu a murit// parcă mi-e rușine/ să trăiesc mai mult decât el”, 2049. De fapt, mi se pare că odată cu titlul, poetul își descifrează miza esențială a volumului ăsta: nu atât o pledoarie pentru portretul tatălui dispărut (deși, pe alocuri, prinde, clar, accente puternice), cât mai degrabă un apel pentru apropiere, nevoia de Contact & legătură, ce răzbate cu discreție de fiecare dată: „când două corpuri se atrag gravitațional/ atracția este reciprocă// poate părea doar un simplu principiu/ de bază al fizicii spațiale/ dar/ cred că am găsi mai ușor iubirea/ dacă suntem împinși constant/ unii către ceilalți”, 2043 vs. „nu știm ce să facem cu alte civilizații/ esențial diferite de cea/ a noastră// în limba yaghan a băștinașilor Țării de Foc/ mamihlapinatapai/ se traduce printr-o situație/ în care două entități aflate față în față/ își doresc același lucru/ dar niciuna/ nu e capabilă să îl exprime prima”, 2062. Cam aici aș zice că se poziționează cel mai bine Andrei Mocuța, în astfel de momente de intimitate consumate fără nimic patetic, care prizează o vulnerabilitate pură, nedisimulată.
All in all, un volum dinamic, cu toată poza lui aparent detașat-monotonă, care vorbește și altfel despre biografie, alienare personală & all that jazz și își depășește, astfel, condiția de discurs pur confesiv, în sensul clasic al cuvântului. Găselnița spațială funcționează bine de la un capăt la altul în Contact, deși cu rol mai degrabă decorativ; rămân niște poeme articulate și-o pledoarie convingătoare, chiar dacă discretă, pentru relaționare & apropiere.
