Mihai Manole debutează cu niște poeme sub tutelajul conservării. de piele ne va fi cel mai dor e un volum care vorbește prin excelență despre anxietate și care își rulează la foc continuu textele ca pe niște mici trucuri de gestionare a traumei. În așteptarea dezastrelor, și cu mecanismele de protecție fully activated (vezi poemul ca să mă simt în siguranță, un exemplu foarte bun pentru felul în care funcționează psihologia poetului), bogată în reflexii pe marginea bolii, mai ales la început, coregrafia asta dramatică, dar în același timp, recalibrată mereu spre frumusețe & bine cum n-am văzut în ultima vreme la un debutant, e gândită de poet sub forma unui triptic: „partea supraviețuitoare” vs. „partea rănită” vs. „partea sănătoasă”.
Există o linie fină care traversează cele trei secțiuni în toată cartografierea asta a „așteptărilor de rău”, fiecare text își are în subsol o încărcătură traumatică dincolo de care își desfoliază sensibilitatea. Îmi place cum Mihai Manole jonglează cu ea, cu mult echilibru și aproape cu o simpatie față de anxietățile care stau la pândă la fiecare pagină, fără să alunece în nicio extremă & păstrând proporțiile de fiecare dată. Prima secțiune debutează, din capul locului, sub semnul micilor și marilor dezastre personale, „organizate” după un flux biografic progresiv degradant: „toată viața am așteptat să se întâmple ceva rău./ mereu am crezut că răul ăsta va fi despre tata./ apoi, în timpul schizofreniei mici, al micilor sale/ depresii,/ în scaunul cu rotile & în demența lui mică/ așteptarea mea s-a făcut mare, ca o pâine dospită/ în care apar crăpături, lățindu-se & înălțându-se, până la/ moartea tatălui, când a dat puțin înapoi și mi-am zis e/ gata.// dar nu a fost. așteptarea răului a continuat/ să crească & din crăpăturile ei creșteau tot felul de/ alte așteptări de rău fractalic până când/ pâinea-conopidă se hrănea din mine ca o tumoare –/ omonimă &/ niciun rău din afara mea nu o mai dădea înapoi./ până la/ sinuciderea mamei, când s-a izbit de asfalt./ am auzit clar atunci:// eu sunt Așteptarea și Viața și Moartea./ cine crede în mine, chiar dacă ar trăi, va fi ca și mort./ și oricine moare și crede în mine nu va fi trăit/ niciodată.”, cea mai rezistentă așteptare de pe pământ. Ăsta e un poem destul de tipic pentru scriitura lui Mihai Manole, prin felul în care urmărește dezvoltarea aproape rizomatică a fricii – e o linie de execuție a poemelor de care se folosește și mai încolo și prin poziționarea într-o astfel de zonă a fragilității încă de la bun început, volumul se așază în jurul golului, pe care îl explorează cu minuțiozitate.
Tot o combinație de ardere la foc mic a traumei suprapusă pe o poveste atmosferică și straniu-duioasă despre „îmblânzirea” fricilor personale e de găsit și-n „partea rănită”, secțiunea de mijloc a cărții, unde practica vulnerabilității se pliază pe un discurs ceva mai abstract, de o cerebralitate mai pronunțată: „îmi caut o parte neobosită pe care/ să o contaminez cu ochii deschiși./ simularea de incendiu/ contaminează/ sinapsele unei minți de 7 ani,/ tremură nedetectată/ de seismografele obosite în/ așteptarea unui mare cutremur/ care-ntre timp s-a spart în cutremure mici.”, o parte neobosită. Nu că n-ar fi fost și înainte, dar exercițiile lucide ale lui Mihai Manole prind acum din inflexiunile unei retorici ceva (și) mai asumate în toată tirada asta a degradării pe care poemele o prelucrează prin esențializare: „[…] noi nu avem voie./ așteptăm să se-ncălzească viața/ încrezători că îi vom recunoaște punctul de fierbere &/ vom sări la timp ca leul în gâtul antilopei.// noi nu îndrăznim./ în jurul nostru colțurile-au fost rotunjite,/ prizele acoperite, regulile stabilite &/ corpurile noastre domolite ca o/ pâine uscată de la prea multă drojdie.”, despre noi numai de bine. Se citește, și în poemul ăsta, dar și-n alte locuri, o tentativă de a da un sens lucrurilor, o cheie morală de lectură, discretă, însă, pentru că textele nu abuzează în niciun moment în fluxul lor care curge, totuși, aproape demonstrativ. În cele mai bune locuri, ele funcționează, însă, mai degrabă ca mici desene ușor abstracte, din care poetul extrage o semnificație ceva mai largă și pe care o propune ca exercițiu de contemplație.
Mi se pare că, de fapt, cam la asta se rezumă psihologia volumului ăstuia, la mici schițe reflexive pe marginea răului, în general, când nu venite din „studiul” biografiei dramatice (moartea tatălui/ sinuciderea mamei), iar partea care îl închide, „partea sănătoasă”, nu se abate de la o astfel de politică. Apare aici ideea de „binele din noi”, fără să aibă nimic contrafăcut/ afectat, cu o puternică încărcătură morală, așa cum ziceam și mai sus, și asta nu-i puțin, mai ales că Mihai Manole reușește să vorbească despre concepte tari, grave într-un mod foarte firesc și cu tandrețe-blândețe – un diptic împrumutat de pe coperta a IV-a care cred că îi definește bine poezia. Cel puțin primele poeme din secțiunea amintită marșează tare pe direcția asta: „cât va dura războiul. Micul Prinț/ cu picioarele bandajate/ va mângâia patul puștii din lemn de baobab &/ va trage, va trage, va trage/ pentru-a simți mușcătura șarpelui/ din nou, din nou și din nou.”, de piele ne va fi cel mai dor vs. „nu vreau să văd// puiul căzut din cuib,/ șobolanul strivit de roată,/ meduza eșuată,// mă gândesc la cum/ au făcut un poc de ață ruptă &/ nu vreau să văd în câte/ se mai ține sensibilitatea parașută &/ neobișnuită pentru un bărbat obișnuit// să vadă/ o frumusețe care/ nu dă din coate”, să văd o frumusețe vs. „calc apăsat covorașul de la intrare/ să-mi amintesc cât de mult/ avem nevoie să (ni) se vadă binele din noi.”, avem nevoie să se vadă binele din noi etc. Lista e ceva mai lungă de atât, dar exemplele de mai sus sunt suficiente pentru a sublinia cum volumul ăsta e, și mai ales în partea lui de final, o lungă încercare de aproximare a binelui. De la Radu Vancu încoace, mai rar un poet atât de preocupat de ideea asta de bine/ frumusețe și asta e cu atât mai important cu cât nu-i nicio poză aici, mi se pare că demersul lui Mihai Manole e cât se poate de credibil & aplicat în sensul ăsta.
Altfel, aș mai zice că de piele ne va fi cel mai dor e un debut care a trecut nedrept de neobservat (cu excepția unui text destul de intuitiv pe care îl scrie Călin Crăciun într-un număr din vară al Vetrei), că face notă distinctivă între ultimele debuturi tocmai prin faptul că riscă prin asumarea unor concepte grave, departe de orice trucuri sau sofisticării stilistice, și că-i reușește, în sfârșit, un discurs clar & transparent, aproape „îmbătrânit” înainte de vreme, prin maturitatea pe care-o pune la bătaie în tot proiectul ăsta al decantărilor personale.
Poetic și, deci, memorabil acest titlu al volumului de debut Mihai Manole: de piele ne va fi cel mai dor. Din cronica Andreei Pop înțelegem miza existențială și estetică a textelor dintr-un op care, se pare, merita și merită mai multă atenție din partea celor interesați de poezie. Cât despre anxietate, aceasta e un topos al umanului, în general și al medievalității și modernității, deopotrivă, în particular. Frica se cuibărește în suflet, e de neocolit, multe din jur, dar și din interior o țin în viață, însă în egală măsură autoeducația contribuie la menținerea sa la cote acceptabile, deși aceste cote variază sensibil de la o persoană la alta. Exemplificările furnizate mărturisesc un subiect poetic stăpân pe sine și pe mijloacele utilizate, despre care este foarte probabil să mai auzim, încântându-ne și punându-ne pe gânduri.