Una dintre curiozitățile frecvente ale copiilor pe care îi întâlnesc în școli e legată de felul în care ar trebui să arate un scriitor. Am fost surprins nu o dată să aflu că mulți își închipuie că pentru a fi scriitor e musai să fii… mort! Poate pentru că nu au avut niciodată ocazia să cunoască un scriitor în viață. Dacă mă gândesc bine, primul „portret” al unui scriitor de cărți pentru copii pe care l-am văzut eu a fost cel din filmul „Operațiunea Monstrul”. Personajul acela e savuros, dar caricatural – plin de contradicții și exagerări – și scoate la iveală multe dintre preconcepțiile noastre despre cum ar trebui să fie un astfel de scriitor. Însă realitatea e mult mai diversă și mai nuanțată.
Așadar, cum ar trebui să arate un scriitor de cărți pentru copii? Trebuie să poarte haine colorate și vesele, să aibă o anumită înălțime sau ochi în care sclipesc imaginația și creativitatea? Trebuie să fie mereu hâtru, prietenos și plin de voie bună, gata să asculte toate poveștile și dorințele celor mici? Sau, dimpotrivă, trebuie să fie serios, îmbrăcat la costum, puțin solemn, conștient de responsabilitatea pe care o are, adică de a modela mințile tinere? Trebuie neapărat să fie un exemplu ireproșabil de moralitate și comportament, sau, la fel ca toți oamenii, poate să fie imperfect, să râdă zgomotos sau să facă greșeli? Și, în final, e oare obligatoriu ca un scriitor de cărți pentru copii să aibă propriii copii, ca și cum doar părinții ar putea înțelege universul copilăriei?
Răspunsul la toate aceste întrebări este, din fericire, unul negativ. Nu există un șablon perfect pentru felul în care trebuie să arate sau să se comporte un scriitor de cărți pentru copii. Și îmi dau seama că fiecare întâlnire cu un grup de copii e o oportunitate de a le arăta că un scriitor nu trebuie să se încadreze într-o imagine fixă. De fapt, oricine poate fi scriitor de cărți pentru copii, indiferent de înfățișare, personalitate sau stil de viață. Ce contează cu adevărat este capacitatea de a se conecta cu lumea copilăriei, de a vedea lumea prin ochii celor mici și de a transforma această viziune în povești care să inspire, să amuze și, eventual, să învețe ceva. Mai presus de toate, trebuie însă să le vorbească ca unor egali. Și cred că aceasta e nuanța care îi deosebește pe scriitorii care scriu cu adevărat pentru copii, nu pentru părinți sau pentru ei înșiși.
***
Doi copii pe Lună e un mic roman grafic scris și desenat de Stanislas Barthélémy, pe scurt Stanislas, un prolific autor francez de bandă desenată, apărut la editura Frontiera în traducerea lui Dodo Niță.
E seară și se apropie vremea de culcare. Matei și Zoe n-au chef de somn și trag de timp desenând. Zoe desenează o zână, iar Matei, un supererou. Peste noapte se petrece însă ceva magic: o stea căzătoare ajunge deasupra casei copiilor și le aduce desenele la viață. În semn de mulțumire, zâna și supereroul vor să le îndeplinească o dorință lui Matei și Zoe. Continuarea o găsiți, desigur, în carte.
E o poveste grafică ce te prinde imediat, cu ilustrații pline de viață și o atmosferă ce-ți amintește de aventurile din copilărie. E genul de carte pe care o deschizi cu un zâmbet și n-o lași din mână până nu vezi unde ajung cei doi protagoniști. Personajele principale sunt doi frați simpatici și curioși, care hotărăsc să facă un lucru nebunesc: să meargă pe Lună! Așa că pornesc la drum cu mult entuziasm și fără să se gândească prea mult la ce-i așteaptă. Călătoria lor devine o combinație de aventură fantastică și fantezie copilărească plină de momente amuzante și de descoperiri neașteptate.
Povestea în sine e simplă, dar plină de substanță: e despre dorința de a explora necunoscutul, despre legătura dintre frați și despre acea magie pe care o simți când ești copil și crezi că orice e posibil. Fie că ești copil sau adult, „Doi copii pe Lună” te face să te simți din nou mic și să-ți amintești cum e să visezi cu ochii deschiși.
Stilul de desen al lui Stanislas e foarte expresiv, cu culori vii și forme ce dau viață fiecărei pagini. E ca și cum ai privi un film de animație clasic transformat în benzi desenate, iar dialogurile sunt ușor de urmărit și aduc un plus de farmec poveștii. Una peste alta, cartea lui Stanislas este o mică bijuterie grafică, ideală pentru toți cei care iubesc poveștile despre explorare, prietenie și visuri mărețe.
A fi scriitor pentru copii este un lucru special, un privilegiu. Spiritualitatea copilului e net diferită de aceea a adultului, tânăr sau matur. Și-atunci se impune un alt mod de a comunica, de a selecta cuvintele potrivite și de a fi în acord cu așteptările vârstei respective. Necunoscutul are valențe distincte pentru copii, respectiv adulți, încât a-l numi cere strategii aparte. Revărsarea afectivă se produce pe alte canale, cu alte mijloace. Ajută mult disponibilitatea ludică a adulților, dar nici aceasta nu face minuni, în lipsa altor ingrediente. Desenele substituie mult din partea inevitabil abstractă a cuvintelor, facilitând difuzarea mesajului.