Steven Wilson – The Harmony Codex. Ingredientele unei distopii sublime & complete

Rămas cu gândul la interviul extrem de lung și solicitant cu suedezii de la Pain of Salvation, care a fost găzduit de rubrica Discografic în primele două numere din 2024 ale revistei Familia, m-am gândit să extind o temă de acolo în contextul super-albumului publicat de Steven Wilson în toamna lui 2023. Fără a scrie cuvinte mari sau laude fără acoperire, voi spune, încă de la început, că The Harmony Codex își merită locul în panteonul prezentului și viitorului, într-un sertar indexat cu atenție la secțiunea muzici progresiste, inovatoare cu un chip cât se poate de uman. Iar dacă va exista o extincție și Youtube, Spotify, Apple Music și alte librării vor dispărea, voi milita… sau, și mai bine, voi urla din toți rărunchii că e nevoie să păstrăm câteva zeci de copii fizice și digitale ale The Harmony Codex.

Carne, sânge și ceva extra

Încheind paranteza, voi enunța și tema care mă macină de la transcrierea interviului respectiv încoace: ce materiale muzicale vor supraviețui epocii TikTok? Cu subpunctele următoare: vreau să supraviețuiască, cred că vor supraviețui, nu-mi doresc să supraviețuiască însă se va întâmpla oricum și mai ales care sunt criteriile care se aplică primelor trei situații. E o chestiune amplă, care cere multă atenție, multă documentare și poate chiar o metodologie care să ofere niște răspunsuri articulate. Momentan, pentru a spori și mai mult a lumii taină, îți voi lansa, draga cititorule, o provocare sub forma unui citat. Acesta provine din varianta românească a biografiei lui Dave Grohl, liderul Foo Fighters și fostul camarad de arme al lui Kurt Cobain în Nirvana.

Vorbind despre debutul pe scenă pentru orice cântăreț, celebru sau amator, artistul originar din Ohio a spus că totul se rezumă la lucrurile palpabile. „Nicio intervenție divină la mijloc, doar carne și sânge”[1]. Deși pare o explicație simplistă, ea acoperă și frământările mele de după discuția cu Pain of Salvation, Asta dacă includem subiectivitatea ca un criteriu implicit al argumentației. Un album care vreau să supraviețuiască are carne, sânge și ceva extra, pe care îl observi sau nu îl observi, îl accepți sau nu îl accepți. Acel ceva extra devine din ce în ce mai transparent, din motive lesne de înțeles. Zgomotul informațional ne transformă misiunea descoperii unor bijuterii sonore într-una extrem de dificilă. Bombardamentul mediatic nu ne mai lasă să discernem între diverse niveluri de calitate, iar specialiștii și experții în domeniu fie nu mai scriu, fie s-au apucat de alte meserii. Nici artiștii din genurile emergente nu se pot susține total din muzica lor. Când Daniel Gildenlöw de la Pain of Salvation îți spune fără ocolișuri că Spotify îi aduce trei cafele în fiecare an, încerci metode de relaxare și meditație profundă pentru a nu cădea pradă depresiei. Și totuși, chiar și în această lume în care clickurile domină orice interacțiune, mai există albume precum The Harmony Codex al lui Steven Wilson. Va supraviețui acesta? Rămâne să vedem după ce stingem lumina. De acolo fiecare e pe cont propriu.

Steven Wilson – The Harmony Codex (2023)

Deși nu am date precise și nu am ascultat foarte multe interviuri cu liderul Porcupine Tree, pot spune, din experiența de audiție a mii de albume din rockul progresiv, că Steven Wilson e ca un gamer care rămâne fidel aceluiași joc. Umblă la dificultatea nivelului, schimbă elemente din peisaj, alege alte unghiuri de vedere, însă niciodată nu fuge într-un alt univers. Nu renunță la jocul său, cel care l-a format, nici în ruptul capului. Iar acest joc se numește electro-pop.

Mai degrabă, britanicul separă apele într-un multifid. Ca o consecință, cel puțin din 2008 încoace, fiecare nou disc lucrează la punctele mai slabe ale anteriorului. În cazul nostru, The Harmony Codex reconstruiește o formă de coeziune la nivel (post) uman față de brutala însingurare și atomizare socială, resimțite deja pe The Future Bites din 2021. Artificialitatea și consumismul sunt aici camuflate de o cvasi-reconectare la sine, dublată de ne-negarea unui posibil happy-end.

Discuția se poate lungi foarte mult, dar riscul diluării e prea mare. De aceea, mă voi limita, în Discograficul de azi, la atmosfera și musculatura fiecăreia dintre cele zece melodii de pe The Harmony Codex. Bonus: unde mai pui faptul că Wilson ar fi putut vinde acest ansamblu unor producători de jocuri video. Sunt convins că oricum ar fi găsit o explicație elaborată pentru acest gest, care ar rămâne oricand în picioare în fața oricărui contraargument mercantil.

Pas cu pas prin Codexul Armonios

Inclination este o invitație misterioasă printr-un labirint despre care nu știi nimic. Nu e o sită care să cearnă publicul care se avântă în călătorie, nu e nici măcar acel marketing funnel, despre care se vorbește pe toate rețelele de socializare. Inclination funcționează ca o pistă falsă pentru cei care rămân tributari structurilor muzicale tradiționale și ușor digerabile. Pentru că ne aruncă în față aluviuni, însă povestea trebuie căutată în altă parte. Cârligul folosit de Wilson, dacă e să îl cităm, este acela de cinema pentru urechi[2]. Și cât de greu e în 2024 să captezi atenția doar prin sunet. Și cât de bine sună trompeta lui Nils Petter Molvær în această bâjbîire printre pereții reci. Oare labirintul poate avea pereți de care să ne sprijinim atunci când ne căutăm echilibrul/zenul?

What Life Brings reprezintă cea mai umană și în același timp cea mai acustică fațetă de care este capabil Stevie W. în prezentul continuu. E un soi de șlagăr-baladă, care ar trece neobservat (sau mai degrabă s-ar încadra în peisaj) în playlistul unui radio de provincie. What Life Brings comunică prin telepatie cu altă piesă recentă (ceva mai lentă), 12 Things I Forgot, de pe The Future Bites (2021). Al doilea glonț al The Harmony Codex vine cu o abordare motivațional-pozitivă, în siajul modelor actuale de wellbeing. Love it all and hold it in your hands e parte din refren, iar premisa e a unui muzician trecut prin viață, care însă nu a uitat modul prin care se construiește ironia: Were you standing in the haze?/The oscillating sunset fades.

Economies of Scale e pentru evoluția muzicii progresive ce erau acele careuri de sudoku de nivel aproape imposibil acum mai bine de zece ani. Inițial mi-am zis că nu înțeleg nimic, după care am încercat metoda despărțirii în bucăți mai mici, în micro-segmente audio cu care să mă pot împrieteni. Am încercat să stau departe de o rezolvare facilă (acele considerente de eficiență financiară) și nici nu am vrut să caut rezultatele problemei la sfârșitul culegerii de matematică. Deși nu mi-a fost ușor, mi-am zis, și vă spun și vouă acum, că Economies of Scale putea să lipsească din ansamblul Harmony Codex 2023. Pare singura burtă a agregatului. Pentru liniștea mea, îl voi considera doar un ritual de trecere spre Impossible Tightrope.

Aici se deschid inima și vintrele lui Wilson, aici găsim carne, sânge și ceva extra, pe care le-am pomenit mai sus. Se simte aerul metalic, ascuțit și tăios prin chitara psihedelică a lui Lee Harper (cunoscut din proiectul post-pinkfloydian Nick Mason’s Saucerful of Secrets) și prin saxofonul lui Theo Travis, care înmoaie inimi (a colaborat inclusiv cu Soft Machine). Cred că una dintre marile calități ale lui Steven Wilson este aceea de selecționer care vede ansamblul și ulterior îl populează cu cei mai creativi artiști pe fiecare instrument în parte. A făcut-o și pe Hand. Cannot. Erase (2015), a recidivat și la To The Bone (2017). Totuși, SW are și magicienii lui, pe care i-a păstrat pe termen lung. Și mă refer aici la Adam Holzman la clape și la Nick Beggs la bas. Revenind la piesa #4, Impossible Tightrope devine bijuteria acestui codex armonios, arătând ca o frânghie înflorită indiferent de anotimp. E și bucata care comunică cel mai bine cu zeii electro ai lui Wilson, Tangerine Dream.

Cine putea să fie vocea care ne ridică din cel mai întunecat colț al minții noastre și care să pună degetul pe Rock Bottom? Oricine și-ar dori o psihoterapeută cu vocea lui Ninet Tayeb (în meditația ghidată), voce pe care e posibil să o fi auzit-o în piesa post-rock Pariah, de pe albumul To The Bone. Interpreta din Israel mai contribuie și ca backing vocals pe primele două piese de pe album și se ocupă și de chitară în acest Rock Bottom cu rol de vindecare. Mantrele rostite la unison de Steven și Ninet sună pe refren în felul acesta: Don’t lose hope, don’t lose hope, don’t lose hope/ Stay alive, stay alive.

Wilson face conexiunea cu muzica pe care o scria acum zece-cincisprezece ani prin Beautiful Scarecrow, un imn dedicat societății actuale de consum, în care orice decizie devine dificilă, uneori aproape imposibilă. Plantarea seminței îndoielii este realizată prin două straturi: alegerea unui duduk armean[3], un instrument de suflat realizat din lemn de cais, care plantează frica prin tonalitatea aleasă și la nivel de versuri: You spit me out/ You suck the air from the room and give me cause to doubt/ And here you are in your new career/ You leave them all behind, you’re such a bad idea.

The Harmony Codex, melodia care dă titlul LP-ului, este acel magazine de dulciuri în care te pierzi și în care ai vrea să guști din fiecare produs în parte. Totuși, ai un buget limitat și un timp redus în care te poți pierde printre rafturi. E cel mai art rock segment al întregului și beneficiază de secțiunea (aproape) recitativă a partenerei lui Steven, Rotem Wilson. The Harmony Codex reprezintă o plecăciune pentru toata istoria muzicii secolului al XX-lea, pe care artistul britanic o execută echipat cu papion, joben și baston. Versurile rostite de Rotem Wilson sunt elocvente pentru intensitatea momentului: I gaze out across the millennia it took the light from these/ Stars to reach the earth/ I close my eyes/ And breathe. De la trackul 7 încolo începe evacuarea endorfinelor mai ales pentru audiofili și aficionados[4]. 

Presiunea zilelor care curg pe bandă rulantă se observă foarte bine în Time Is Running Out.Vedem aici o îmbinare perfectă de Lazarus din perioada anilor 2000 a Porcupine Tree și de sintetizatoare care îndeplinesc o funcție mai importantă decât aceea de zgomot de fundal. O temă recurentă în muzica lui Wilson, de prin 2015 încoace, este demența digitală (termenul îi aparține neuro-savantului Manfred Spitzer), vizibilă mai ales în versurile atașate anumitor cântece. Iată o mostră și din Time Is Running Out: You’re spending time on the same website/ Taking issue and picking fights/ Cos you no longer care if you’re well liked/ But you brood endlessly for your own plight/ Cos timе is running out.

Confruntarea cu sinele dezgolit de orice mască se petrece în cea mai modernă și mai instagramabilă piesă de pe The Harmony Codex. Actual Brutal Factse cea mai întunecată și mai hip-hop creație de pe The Harmony Codex și arată încă o dată cât de versatilă este abordarea omului electroprog- enciclopedic Steven Wilson. Avem parte de un mini-solo de chitară, nu foarte brutal, dar care face lumină în orizontul cu mii de piese de puzzle, potrivite la milimetru de producător. Ai ghicit, producătorul e același Steven Wilson. Actual Brutal Fact, rămâne, chiar și după mai multe audiții, cea mai cea mai emoționantă secțiune sintetică de pe The Harmony Codex.

Credeai că-ți vei odihni mintea în ultima tură de pistă? Eu spun să te mai gândești o dată. Stevie nu lasă garda jos nici pe Staircase,care poate fi privită și ca o sinteză al întregului Codex Armonios. Formula de final este una mesmerizantă și ne spune că e prea multă distorsiune[5], care vine într-o asociere teribilă cu o încordare dominantă și cu o rezoluție deloc încurajatoare: You’ll never win this game.

Nu știu și nici nu vreau să știu ce va urma la nivel creativ pentru Wilson după The Harmony Codex, Porcupine Tree, Blackfield sau alte proiecte.  Însă mi-e foarte clar că acest disc e un game changer, care mută atenția și mai mult, dacă era nevoie, pe alienarea OMULUI tehnologizat sau în cârdășie cu inteligența artificială, care se luptă zi de zi cu demonii singurătății. Poate că The Harmony Codex e mai distopic decât ne place să credem.

Piese:

Inclination

What Life Brings

Economies of Scale

Impossible Tightrope

Rock Bottom

Beautiful Scarecrow

The Harmony Codex

Time Is Running Out

Actual Brutal Facts

Staircase

[1] Din Dave Grohl, Povestitorul. Istorisiri din viață și muzică, Victoria Books, 2022, p. 28. În original sună în felul următor: „There is no divine intervention here. This is flesh and blood.”.

[2] „Cinema for the ears”, în original.

[3] Același muzician Theo Travis.

[4] Am ales intenționat acest termen, pentru că nu am găsit în limba română un termen care să înglobeze „pasionat” și „cunoscător” sub același cuvânt.

[5] Vers al melodiei Staircase: „There’s too much distorsion”.