În urmă cu trei ani, Festivalul Internațional de Teatru Oradea s-a împotmolit undeva… Directorul de festival și managerul Teatrului Regina Maria din Oradea, Daniel Vulcu, scrie în broșura-program că „l-am repus pe șine… el s-a și grăbit să aducă artiști din cele patru zări… mulțumim șefului de gară!” Rămâne să ghicim numele șefului. Al șefilor, al celor implicați.
Din 1-11 iunie 2023, festivalul a strălucit prin spectacole de înalt nivel artistic. În cadrul FITO intră și FTS (Festivalul de Teatru Scurt… acum ediția 26). Juriul de acum: Doru Mareș, Elisabeta Pop, Mircea Morariu. Au mai fost lansări de carte, expoziții, spectacole-lectură. Premiul pentru cea mai bună actriță i-a revenit actriței Emőke Kató pentru rolul Ester Nagy din spectacolul Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois. Premiul pentru cel mai bun actor l-a luat actorul Pavel Sîrghi pentru rolul Ică din spectacolul Ultimii de Mimi Brănescu, regia Denisa Irina Vlad – Teatrul Regina Maria. Premiul pentru cea mai bună regie i-a revenit regizorului Andrei Măjeri pentru spectacolele Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois și Eroine. Premiul pentru cel mai bun spectacol este acordat spectacolului Băieții de zinc dramatizare, adaptare scenică și regie: Yuri Kordonsky, Teatrul Bulandra București. Premiul special al juriului se acordă spectacolului O scrisoare pierdută în concert de I.L. Caragiale, spectacol-concert de Ada Milea – Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj.
Să vedem câteva spectacole…
Teatrul Național din Cluj a prezentat spectacolul Oglinda neagră, după nuvelele lui Pirandello Roaba și Suflul (traducere de Maria Rotar), în regia lui Roberto Bacci. Un one-man show cu Ionuț Caras. Să fie nuvelele o oglindă a autorului? Ionuț Caras evoluează într-un spațiu minimalist, în care tronează un fotoliu, ilustrând două ipostaze ale mediului ostil. Registru fantastic, apoi tanatic, boli și luciditate, dar, mai ales, oglinda invadată de măștile sociale. În Roaba, avocatul încărcat de titluri, ridicol și tragic deopotrivă, are revelația unei existențe sisifice. Într-un acces de autoscopie, se vede pe sine din afară, ca pe un străin. Da, „omul acela nu eram eu… fusesem absent din viața aceea”. Un străin notoriu în propria existență, prizonier într-o formă construită de ceilalți, obligat să poarte masca socială. Cu toate acestea, avocatul copleșit de probleme simte refuzul robotizării, iese din schema fatidică în momentele când își obligă cățeaua să se deplaseze în cameră în stil „roabă”, ridicându-i picioarele din spate.
În Suflu, ritmul e și mai dinamic, frazele potențează suspansul. Personajul are puterea de a ucide, de a declanșa o pandemie, suflând peste toate chipurile, cu o forță malefică, distructivă, identificându-se cu Moartea însăși. Regizorul adaptează situația, actualizând-o, mai ales când vedem în ziarul Adevărul un titlu ca România se zbate între viață și moarte (pandemia…).
Discursul lui Ionuț Caras e fără fisură: nuanțe credibile, mimică versatilă, mișcare studiată. Mereu imită pe cineva (sora, cățeaua…), cu umor involuntar, apoi fumează, se dezbracă, se îmbracă, deplasează fotoliul, focusat pe detalii credibile, provocatoare. Un adevărat slalom fluid, care probează talentul finisat al actorului.
Teatrul de Nord Satu mare a jucat Nunta – spectacol de teatru stradal, în regia lui Victor Olăhuț. O propunere nonverbală explozivă, în registru burlesc, cu mimi autentici, cu gaguri bine direcționate, vizând universalul, dar și autohtonul (o găină stă legată și cuminte în „bucătărie”).
O piesă de neuitat: Le Schmürz, o „nebunie de teatru fizic” după Boris Vian (Teatrul Szigligeti Oradea). Regia și coregrafia: Győrfi Csaba. Un spectacol nonverbal cu mesaje percutante. O familie obișnuită. Fug de ceva, valizele sunt mereu pregătite. Un coșmar, din care ei încearcă să fugă. Conviețuiesc cu Schmürz, cu faptele nemărturisite, cu „scheletul din dulap”. Ce este acest Schmürz aici în spectacol? O caracatiță-păianjen, în volute coregrafice stranii. Culoare neagră, magnetică. Să fie Moartea? Conviețuiești cu ea? Nu-ți poți omorî propria moarte… doar ea pe tine. O poți îmblânzi? Deodată se îngustează spațiul, un perete vine spre noi. Ca în Spuma zilelor (tot Boris Vian, desigur). Amenințarea plutește deasupra valizelor (metafora plecărilor). Kafka, Ionesco, Chaplin – toți la un loc, într-un spectacol cu adevărat frisonant, cu accente premonitorii.
M-am regalat la Până când moartea ne va despărți/ Liselotte și luna mai de Pozsgai Zsolt, în regia lui Daniel Vulcu, cu Răzvan Vicoveanu și Georgia Căprărin (Teatrul Regina Maria). O tragi-comedie la care se râde non-stop, iar uneori e râsu-plânsu, mai ales la ritualica plecare a… morților, într-un dans funambulesc (excelentă găselniță regizorală, de liant între scene). Normal că revelația rămâne actorul Răzvan Vicoveanu, care joacă cinci roluri diverse, cinci portrete grotesco-umane, în registru proteic. Suntem într-o cameră în care trăiește Liselotte cea singură, care-și caută alesul cu emoție (scenografie multifuncțională: Oana Cernea – să nu uităm dulapul și hainele, care tronează la mijloc). Actrița Georgia Căprărin reușește un slalom impresionant printre stări diverse, în confruntări diferite, cu echilibru actoricesc de excepție. O regie curată, tonică, empatică.
Teatrul Reactor de creație și experiment din Cluj a prezentat piesa lui Cosmin Stănilă – Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, un text despre o actriță invadată de Alzheimer. E limpede că autorul s-a documentat asupra bolii, marcând nuanțe, evitând melodramaticul, mânuind dialogul fără stridențe sofisticate. Regizorul Andrei Măjeri a construit un spectacol legat, ritmat, gradat, servindu-se de doi actori cu renume. E vorba de Emὃke Katό, de la Teatrul Maghiar din Cluj, și de Lucian Teodor Rus, de la București. O actriță la apus de carieră și fiul său venit în vizită. Scenografie sugestivă – interiorul casei – cu oglinda imensă, necesară unei actrițe; parcă e și cabina de la teatru, dar și ochiul necruțător al unui prezent toxic. De la exuberanța luminoasă a întâlnirii, cu puloverul roșu și trandafirii roșii, alunecăm gradat spre primele semne ale bolii, pe care ea, mama, o numește Alois. Începând de aici, asistăm la un carusel al schimbării vestimentației, la degringolada cronică, punctată cu haine negre. Andrei Măjeri nu lasă la întâmplare niciun detaliu, evitând pauzele, imprimând fluență și ritm, ajutat de accente de metronom și de muzica angoasantă, premonitorie, implacabilă. Camera se va schimba subtil, obiectele vor fi deplasate, ca o revoltă a mamei-actrițe, tot mai neputincioasă în fața bolii ostile. Da, e și condiția tragică a artistului, a glisării în uitare. Mi-a plăcut fotoliul cu… clopoței, așa vreau eu să-l numesc. Cel din fața oglinzii, care subliniază prezența umană, dar și vitalitatea obiectelor, care se degradează mai greu. Mama e cuprinsă de spaima de a uita cuvintele, fiul rămâne cu ea, refuzând s-o ducă la azil. Lucian Teodor Rus trece prin stări diverse, de la calm la agitație, jucând corect în umbra unei mari actrițe – Emὃke Katό – din stirpea marilor vedete, precum Olga Tudorache (parc-o văd și acum în rolul actriței alcoolice din Premiera). Pendulând între forță și fragilitate, spre inflexiunile ingenioase, Emὃke urcă vertiginos pe culmile artistice ale profesionalismului desăvârșit.
Teatrul Național din Cluj a jucat O scrisoare pierdută în concert de Caragiale. Un spectacol-concert de Ada Milea – infatigabilă, inventivă, surprinzătoare, bazându-se pe o echipă sudată în luptele cu Chirița și nu numai. Vedem altfel O scrisoare pierdută, acum la 170 de ani de la nașterea inimitabilului Caragiale? „Alte măști, aceeași piesă/ alte guri, aceeași gamă” (Eminescu, desigur). Mai există încă la anumite persoane o reticență nejustificată față de propuneri scenice inedite, originale. Aceeași licoare în alt pahar. Care să păstreze ideea „simț enorm și văd monstruos”, cum îi plăcea lui Caragiale să afirme, iar mai apoi se exprima elegant despre creație, despre „a apuca din haosul enorm elemente brute, a le topi împreună și a le turna într-o formă… aceasta e puterea artistului”. Care putere se numește talent, iar Ada Milea îl are din plin. Scenă plină cu instrumente. Pe ecran, inserții video, culminând cu fake news, dar și cu știri ridicole, în consens cu „țara arde și baba…”. A câta oară realizăm actualitatea acută a lui Caragiale? Haz de necaz, mici și bere, șantaj, manipulare, conexiuni contondente, alertețe, sarcasm împletit cu ludic, clovnesc jalnic – iată haosul politic, clamându-se sus și tare că „dezordinea națională va reseta dezordinea mondială”. Doamnele Farfuridi și Brânzovenescu colportează știri, cu alură de ciocli înfometați de bârfă, simțind trădarea în orice gest. Dosare și telefoane mobile – de ce nu? Nu există și acum Cațavencu? „Votați cu el și-o să fiți fericiți/ dar beți în continuare ca să fiți jefuiți…!” Jocurile puterii, schimbarea avantajelor, „uite cu cine se scrie istoria/ uite cui îi datorăm faima și gloria”.
Atuurile spectacolului sunt clare: o dramaturgie precisă, muncită, o sincronizare de invidiat, plus vocile. Totul într-un sincretism visceral, fără timp de respiro, într-un ritm mundan aplecat spre o persiflare tranșantă. Evadarea din paradigme ne înviorează. Orice adjuvant e binevenit. Mișcarea scenică e asigurată de Andrea Gavriliu, așadar e garantată calitatea. Și râdem. Uneori strâmb, dar continuăm. Grimasele hilare ale prefectului (Miron Maxim) cer aplauze. Zoe se târăște la propriu și la figurat într-o mocirlă cabotină a șantajelor. În acest rol, actrița Diana Ioana Licu joacă uimitor, atentă la capcane clișeistice. Ajunge să auzi „ai puțintică răbdare” în rostirea impecabilă a lui Cornel Răileanu (voce absolut inconfundabilă) ca să realizezi înălțimea talentului său. Un cuplu reușit, stanbranesc – Radu Dogaru și Mihnea Blidariu – punctând ipostaze ofertante și irezistibile în canavaua spectacolului. Cele două doamne politruce/bârfitoare (Adriana Băilescu și Anca Hanu) fac ravagii comice pe scenă, în volutele perfidiei stilate. Cațavencu afișează o fragilitate… războinică (Cornel Rigman), cu intarsii cameleonice, lăsându-se (la un moment dat) „torturat” de Conu Fănică. Un periplu comic realizează Ruslan Bârlea (Ghiță), cu neuitatele sărituri de… porumbel călător, bun de toate, cu o voce rafinată, recognoscibilă. Există și o cireașă pe tort: Anca Hanu, interpretându-l pe Dandanache. Cuvintele nu mă ajută să descriu miracolul. Anca e o minune a naturii. Musai s-o vedeți și să descoperiți talentul ei uriaș.
Teatrul Bulandra București a emoționat profund cu Băieții de zinc după Svetlana Aleksievici, în regia lui Yuri Kordonski. Șapte scaune, șapte mărturii frisonante. Rigoare și sobrietate. Șapte actrițe „luminează” textul: Mariana Mihuț, Dana Dogaru, Ana Ioana Macaria, Rodica Lazăr, Profira Serafim, Mirela Gorea și Camelia Maxim. Am citit cartea în versiunea franceză (Christian Bourgois editor) – Les cercueils de zinc / Sicriele de zinc. Între 1979-1989, un milion de militari sovietici au trecut prin Afganistan, provocând distrugeri uriașe. Televiziunea îi arăta pe soldații sovietici plantând pomi în sate, dar ei aruncau grenade în casele de argilă. Morții erau trimiși în URSS în sicrie sigilate de zinc. URSS era atunci un stat militarist, camuflat. Cartea Svetlanei i-a lipsit pe „eroi” de aura falsă. Au fost numiți mai apoi brute, asasini, violatori.
Ce poți spune despre inegalabilul Familia Addams? O magie, desigur. Regia, coregrafia, costumele: Răzvan Mazilu. Un horror în mănușă de catifea, cu aburi albaștri și tenebre de basm. Regizorul Radu Afrim a venit cu două spectacole: Seaside Stories (Teatrul de Stat Constanța) și Ierbar (Teatrul Național Târgu-Mureș). Primul (câștigător Uniter) te poartă în toate registrele posibile, de la comedie la dramă, de la violență la poetic. Al doilea creează un univers viabil pornind de la o carte de poezie de Simona Popescu. Sera ca un loc magic unde ai revelații. Confruntare între generații. Lumea vegetală vegheată de „îngerul grădinii”. Ca în Sacrificiul lui Tarkovski: a uda copacul cu speranță. Revelația revelațiilor: Plugarul și moartea de Johannes von Tepl, în regia lui Silviu Purcărete (Teatrul Național Iași). Îmi dorisem atât de mult să-l văd, încât bucuria m-a copleșit. Brize din Faust, cu memento mori, vanitas vanitatum, hiperbolic, răscolitor. Holograme și îmblânzirea morții, apoi mantia gigantică ce înghite totul… Mi-ar trebui pagini în șir să scriu despre toate spectacolele văzute, dar nu vreau să abuzez de răbdarea cititorilor. Oricum, despre marile spectacole s-au scris zeci de articole la momentele premierelor.
