Anul ăsta, Festivalul Internațional de Artele Spectacolului „Atelier” a împlinit 30 de ani de la înființare, chiar dacă sincopele vremurilor l-au adus abia la ediția 28. Teatrul Municipal Baia Mare, unde evenimentul are loc, aniversează 70 de ani de existență. Cam acesta a fost contextul în care, între 4-11 iunie, în nordul maramureșean s-au derulat reprezentații, lansări de carte, expoziții, colocvii, într-o atmosferă plină de vitalitate „recuperatoriu culturală” și aflux public, dincolo de arșița verii.
Comentez aici doar o parte din spectacolele de la „Atelier” 2022, a cărui amplă dinamică mi-a inspirat și poznașul titlu de mai sus.
În Visul unei nopți de vară de Shakespeare (regia Muriel Manea-Jakab, Teatrul Național „Aureliu Manea” Turda) am remarcat dinamica feerică și romantică a lecturii regizorale – care nu a neglijat nuanțele dark ale poveștii, dar a estompat ludicul scenelor cu meșterii, de obicei copios exploatate în montări. De apreciat jocul Biancăi Holobuț (Puck), foarte energică, proaspătă, ingenioasă în acțiunea scenică; foarte reușite costumele Elizei Labancz – cu multe măști, cromatică puternică, potențată de light-designul lui Lucian Moga, care asigură cadrul de poveste. Echipa de actori a avut o interpretare curată, în spiritul intenției regizorale (Cornel Miron, Maria Salcă, George Sfetcu, Valentin Oncu, Grațiela Bădescu, Anca Markos, Călin Mihai Roajdă, Miky Paicu, Ioan Alexandru Savu, Raluca Marina Gheorghiu, Alexandra Dușa, Vali V. Popescu, Ingrid Neacșu).
Doar două vorbe despre AMKA de Remus Octavian Câmpean (Teatrul de Vest, Reșița și Trupa Țais), un spectacol rezultat dintr-un concurs de dramaturgie, dar pe un text din păcate foarte departe de know-how-ul și condițiile dramaturgice minimal necesare pentru reprezentare. Proiecția în viitor a unei Reșițe hiper-tehnologizate, cu inserturi în trecutul ei de centru industrial inovativ a fost însăilată fără prea mare fler scenic de autorul altfel bine intenționat, încât artizanii punerii în scenă au încercat să salveze cât de cât coerența montării (Florin Gabriel Ionescu și Denisse Moise au coordonat proiectul, Radu Dinulescu a realizat scenografia – cu numeroase elemente video- și holografice conturate de Sebastian Hamburger și un light-design ingenios al lui Lucian Moga; muzica – cu un laitmotiv foarte interesant, cu sonorități populare – îi aparține lui Adrian Mardan). De lăudat, în context, efortul actorilor Robert Danci, Rusalina Bona (pe care o remarc în mod special pentru versatilitatea de joc), Denisse Moise și Alexandru Moldovan de a da oarecare firesc unor replici gândite mai degrabă aforistic, eseistic sau de-a dreptul… poporanist, dacă-mi permiteți termenul.
Un text cu excelent potențial de satiră neagră dar ratat de îngroșările „moraliste” ale jocului și de lipsa unui ochi regizoral din afară a fost Pictorul de pancarte de Marian Ilea, montat și jucat de Claudiu Pintican (Teatrul Ararat, Baia Mare). Piesa reface cumva existența sordidă, dar răzbătătoare, a unui fost pictor de lozinci comuniste, refugiat apoi în diverse expediente, un fel de erou de cartier dintr-un decrepit acum oraș muncitoresc. O frescă în litotă a devenirii României periferice în ultimele decenii, înfățișată cu o anume savoare a promiscuității de Marian Ilea. Din păcate, neputându-se detașa suficient de constructul său, Pintican a jucat în manieră hibridă, de umor ca-n revista Urzica șiporcărele aluziv-grosiere de Vacanța Mare, astfel că spectacolul a fost strident și calibrat lax prin prea multele hebluri/transformări de la personaj la personaj.
Pentru un registru oarecum apropiat de grotesc a optat tânărul regizor Mihai Gligan în Căsătoria lui Gogol, spectacolul său de licență montat la Teatrul Municipal băimărean. Povestea gogoliană a „pețirii” devine aici o poveste a personajelor marcat excentrice (o galerie de ciudați), de la timidul patologic Podkolesin la dezinvoltul și impertinentul Kocikariov sau de la supradimensionatul Omletă la gongoricul Jevakin etc. Pe carnația personajelor și interacțiunile lor a mizat regizorul, neglijând însă întrucâtva (după opinia mea) consecvența narațiunii, care poate fi destul de opacă pentru spectatorii care n-o cunosc. Oricum, am remarcat jocul Innei Andriuca în rolul Pețitoarei, cu aplomb de demiurg al destinelor, pe Sanda Savolszky, plină de sfială și dorință totodată în partitura fetei de măritat și pe Rodica Pașca, cu o compoziție ce duce spre commedia dell’arte în conturarea slujnicei. Au completat distribuția cu sclipiri de moment, conform ofertei rolului fiecăruia, Wanda Farkaș, Eduard Bîndiu, Andrei Dinu, Dan Cordea, Mircea Gligor, Raul Hotcaș, Alex Macavei, Andrei Han. De mare plasticitate, deși extrem de simplă, scenografia lui Mihai Vălu (cu butaforie și pictură de Lucian Marchiș), dispusă median, cu un fel de potecă edenică dintr-o parte în alta, din care izbucnesc la un moment dat flori, deasupra căreia atârnă ramuri cu mere, mărginită la capete de alcovul neutru al fecioarei de măritat și de o masivă matrioșkă matriarhală ce-i înghite pe toți la final. Da, hăul conjugal inevitabil poate fi o idee de luat în seamă din gândul regizoral al lui Mihai Gligan. Aștept să îi mai văd montările.
Compania Aradi Kamaraszínház a jucat la Baia Mare două spectacole.
497, realizat în coproducție cu Ansamblul „Tabán Táncegyüttes” din Békéscsaba (Ungaria) este un spectacol de teatru-dans, pe un scenariu inspirat din realitate. În 1910, patru dansatori și muzicieni din Buzău au început un periplu internațional, concurând la un concurs mondial de drumeție. De-a lungul călătoriei lor de zece ani, în care au folosit 497 de perechi de opinci, drumeții au trecut prin experiențe din cele mai diverse, exotice sau traumatice. Spectacolul surprinde exact acest periplu, prin intermediul a trei elemente artistice: marele panou de fundal, alb la început, pe care se depun, în timp, culori și cuvinte, ca într-un jurnal (design vizual: Ioan Horga), muzica pregnantă, dinamică sau elegiacă, cu prelucrări de cântece populare românești și sonuri moderne sau inedite (foarte inspirată creație a lui Gera Gábor) și coregrafia de ingenioasă originalitate și bun calibraj a lui Farkas Tamás, transpusă scenic cu frenetică energie și rigoare artistică de impecabilii dansatori Harmati Patrik, László Richárd, Móricz Bence și Varga József. Un spectacol plin de culoare și de intensitate.
În registru mai marcat metafizic, dar nu lipsit de un anume ludic cinic, și-a construit regizorul Tapasztó Ernő montarea cu Cadavrul viu de Tolstoi (Compania „Aradi Kamaraszínház” & Compania „Pinceszínház”, Szeged, Ungaria & Formația Juhász Zenekar, Subotica, Serbia). Povestea lui Fedia Protasov, care își falsifică sinuciderea pentru a-i oferi soției sale eliberarea de o relație ratată, dar supusă rigidelor convenții sociale, devine pretextul unei sondări, în spectacol, a însingurării, eșecului personal și existențial, răzbunării pe sine prin cruzimea față de ceilalți, morții interioare.
Tapasztó a optat pentru un spațiu de joc cu o masă lungă de nuntă, cu comesenii-spectatori aferenți, care denotă deja falsitatea relației, ipocrizia socială, frământările eroilor. Dinamica reprezentației e convulsivă, sacadată, cu interacțiuni adesea violente, cu un consum de energie imens, cu toți actorii prezenți aproape mereu în scenă, agregând astfel un paroxism al acțiunii ce conține foarte apropriat lectura regizorală după Tolstoi. Interesante, ca niște contrapuncte în răspăr semantic, melodiile celebre cântate în interludii. Poate că o anume incoerență a traducerii în română ar fi un obstacol de receptare al acestui spectacol care este, cert, o experiență aparte, mai ales prin intensitatea sa. De menționat echipa remarcabilă de interpreți: actorii Jászberényi Gábor, Kancsár Orsolya, Balog József, Sebők Maja, Gulyás Hermann Sándor, Büky Bea, Nagyhegyesi Zoltán, Kálmán Zsófia, Varga Bálint, și muzicienii Barity Zorán, Juhász Gábor, Ölveczky Tamás și Tapasztó Alexandra (voce).
Profit de vizionarea live (îl văzusem înainte online) pentru a comenta succint Bacantele (fără mască), o rescriere de Maria Manolescu a piesei lui Euripide (Teatrul de Nord Satu Mare, trupa „Mihai Raicu”). Un spectacol marcat ludic, cu ample momente de improvizație controlată, cu o ingenioasă interacțiune cu publicul, care adaptează conflictul dionisiac la o realitate proximă (pandemia devine un pretext utilizat), printr-o actualizare poate uneori „militantă”, dar totuși nu stridentă, ci bine integrată în narațiunea originară. Ludicul, redat prin răsturnări de situație dramatică și jocul actoricesc, e marca cea mai semnificativă a acestui spectacol montat de Dragoș Alexandru Mușoiu, iar splendidele costume ale Cristinei Milea accentuează acest semn, ca și decorul spațial bine configurat de Răzvan Chendrean, muzica celebrativă a lui Cári Tibor și coregrafia Roxanei Fânață. Cu o degajare și o poftă de joc cuceritoare au interpretat Andrei Stan, Raluca Mara, Crina Andriucă, Romul Moruțan, Ioana Cheregi, Cătălin Mareș, Carmen Frățilă, Ciprian Vultur, Tibor Székely, Andrei Gîjulete, Roxana Fânață, Sergiu Tăbăcaru, Vlad Mureșan, Alexandra Odoroagă, Andreea Mocan, Cristian But, Yvette Princz și Stike Molnar (muzică live).
Că regizoarea Adina Lazăr știe să creeze emoție s-a văzut și în Flori de mină de Székely Csaba, montat chiar la Teatrul Municipal Baia Mare. Textul deja faimos a fost transpus scenic în litera și spiritul său, cu un fel de austeritate voită a narațiunii și interacțiunii dintre personaje, cu un tempo construit geometric al reprezentației, vizibil și în rigoarea interpretării, cu o scenografie (Irina Chirilă) – la fel de rezervată în mijloace – ce alătură hăul minei și locuința mizeră a eroilor, cu o coregrafie (Raul Hotcaș) ca un debușeu al disperării și un joc de scenă sobru, interiorizat, calibrat impecabil (Inna Andriuca, Andrei Dinu, Denisa Blag, Eduard Bîndiu, Ioan Costin). În pofida austerității sale, spectacolul creează perfect empatia privitorului la situația dramatică, mai ales prin finalul tulburător. De remarcat în mod particular edificarea partiturilor actoricești.
Pe un pretext dramaturgic foarte simplu, actrița Elodie Hatton și regizoarea Catherine Espinasse (Canada-Franța) au creat un mic spectacol plin de farmec, adresat deopotrivă copiilor și adulților. Ole! sau când un clovn se întâlnește cu flamenco este o poveste fără vorbe despre un clovn ce ratează un tren descoperind pe peron o geantă de voiaj din care ies rând pe rând obiecte specifice dansului flamenco. Poate oare un clovn să viseze măcar că și-ar putea schimba meseria? Are voie un clovn să viseze? Aceasta este întrebarea de subtext, delicată și melancolică, pe care o pune personajul lui Hatton, interpretând pantomimic tot parcursul acestei experiențe existențiale inedite. Un spectacol viu, amuzant, dar și melancolic și cumva încurajator: oricine are voie să viseze…
Un spectacol inedit și foarte curajos a adus la „Atelier” actorul și universitarul Ionuț Caras, cunoscut pentru proiectul său „Texte bune în locuri nebune”. Șoptitorii se bazează pe un scenariu ce mixează fragmente literare din autori extrem de diverși, texte care pot deveni la un moment dat riscante, supărătoare, jignitoare ori chiar interzise, actorul care le șoptește la urechea ascultătorului – așa cum s-a petrecut în acest caz – fiind unicul lor depozitar. Bucățile selectate au fost extrem de variate și „șocante” în măsuri diferite, însă ce definește demersul lui Caras este o pledoarie pentru bunul-simț al descifrării conștiente, asumate, înțelepte, personale și colective a metaforei literare, oricâte tabuuri ar dinamita aceasta. O pledoarie anti-ipocrizie, până la urmă. Plini de autenticitate și căldură au fost tinerii actori Salomeea Rusu, Christian Har, Francesca Fülop, Ștefan Liță, Alexandra Cheroiu, Dragoș Ioniță, Sabina Lazăr, Robert Ioan, Sara Pongrac, Adelin Tudorache.
Teatrul Municipal Baia Mare și Festivalul „Atelier” au participat și la proiectul inițiat de UNITER, Worldwide Reading Project și CITD (Baltimore) – Artiști români pentru artiști ucraineni, concretizat printr-un spectacol lectură regizat de Dragoș Călin din mai multe piese de Andrii Bondarenko (Sindromul supraviețuitorului), Elena Astasieva (Dicționar de emoții pe timp de război) și Igor Biliț (Soldatul rus). Evident că, scrise sub imperiul emoțional al unui eveniment proxim traumatizant, aceste texte au un anumit orizont de precaritate și inconsistență dramatică, dar am descoperit în ele fragmente, scene, momente de uimitoare forță, de copleșitoare poezie, de cinică radiografie a patologiilor umane și politice, care le salvează din contingentul literaturii ocazionale. Poate voi scrie cândva mai aplicat despre aceste texte „de război”, mai ales având ca reper precedentul blocajului literar „despre Revoluție” în România de după 1990. Dragoș Călin a ales să facă un mixaj textual, care a pus într-un orizont mai puternic piesele celor trei autori și le-a catalizat impactul. Au interpretat Ioan Costin, Adriana Covaci, Wanda Farkaș, Claudiu Pintican, Alexandra Vanci, Anna Deak, Oana Băban, Rodica Pașca, Alex Macavei, Andrei Han, Eric Waltner.
Festivalul „Atelier” 2022 a fost organizat de Teatrul Municipal Baia Mare și (co)finanțat de Primăria și Consiliul Local Baia Mare, Consiliul Județean Maramureș, AFCN și Ministerul Culturii.
