/

Poeme de Ragnar Helgi Ólafsson (Islanda)

217 vizualizări
Citiți în 8 de minute

Psalm 
sau: Un vechi poem de dragoste străin
unui vechi cântec islandez 

Vreau să mă uit în ochii tăi 
și să-i văd doar pe ei 
nu și imaginea mea 
reflectată acolo.

Vreau să mă uit în ochii tăi 
fără ca ei să mă privească.
Vreau să mă uit în ochii tăi 
și să te văd doar pe tine 
uitând de mine 

și să fiu pe deplin indiferent 
cine e în preajmă 
cine se uită. 


Ciudat (da și nu) 

M-am întins lângă tine și te-am privit dormind. 
Apoi am închis ochii.
Prin pleoape încă te vedeam. 
Aveai ochii deschiși.

 
În apărarea poeziei #3 
sau: Ars Poetica (subliniată pentru accentuare) 
sau: A se arde după citire 

Mă rog lui Dumnezeu ca oamenii să respecte zidul tăcerii 
care înconjoară artele poetice, să continue să nu arate poeziei 
nici venerație, nici dispreț; oamenii nu o ridiculizează și 
nici nu o laudă. Ambele implică atenție și, prin urmare, sunt 
intolerabile. 

Nu cer nimic. 
Am încetat să mai formulez cereri. 
Dar te întreb: Comportă-te ca și când poemul 
nu ar fi acolo. 

Altfel, consecințele vor fi inevitabile: 
Într-o dimineață, ne vom trezi pentru a descoperi că cineva a pus,
în moartea nopții, fără să vrea, poemul pe spectre
sofisticate. 

Apoi, regretul nu va fi de niciun folos. 
Apoi, vom urmări ultimul nostru refugiu 
învăluit în fum. 
Atunci, inima mea se va frânge. 

Muncitori, politicieni, comedianți de rezervă, stomatologi, artiști, 
oameni: Nu vă bateți joc de poezie, nu admirați poezia, nu 
vorbiți despre poezie. Vă rog: continuați să uitați. 

Vă rog: continuați să uitați. 


Săgeata-barză 
(Barza-săgeată) 

I. 
Profesorul cutiei goale de carton 
continua: 

„Problemele
– sunt atât de multe. 
Din fericire, 
din păcate. 

Totuși – rămâne un mister pentru mine 
cum își construiesc berzele cuiburile. 
Asta e o problemă.

Nimeni nu înțelege încă
de ce oamenii cu picioare mici 
nu se prăbușesc.
Asta e o problemă. 

Și totuși mi-e interzis
să înțeleg 
cum o lume întreagă 
ar putea fi stoarsă 
între cer și pământ. 
Asta e o problemă.

Mă uit și explorez. 
Îmi place să mă uit. 
Nu-mi place să fiu. 
Asta e o problemă. 

Și totul se termină în asta 
o ultimă problemă 
– cea despre care nu vorbim – 
din fericire, 
din păcate, 
sunt atât de multe alte 
probleme care au nevoie 
de a fi discutate înainte de a ajunge la 
problemă 
– problema finală: 
Aceasta e moartea.” 

II. 
Îl ascultăm pe profesor, 
tu și cu mine, punem întrebări
în limba respectivă (știi), să-și arate culoarea 
pentru că nu ne putem permite să 
refuzăm asistența – indiferent cine o oferă – 
dacă e să îndurăm iarna asta. 

De aceea 
facem 
temele pentru diavol. 

Și cerem 
dovadă păsărilor 
despre existența cerului. Profesorul cutiei goale doarme. 
(chiar mai mulți profesori au nevoie să doarmă)

III. 
Noaptea: 
Îmi așezi în palmă
fără vreun cuvânt 
o pană din coada unei păsări pe cale de dispariție. 

Șoptești: 
„Atât de aproape ajunge cineva treaz la Dumnezeu.” 

Răspund:
 „Dar familia mea a crescut sub un acoperiș de paie.” 

Șoptești: 
„Dar totuși ai căutat un cuvânt care să acopere întreaga lume.”

Răspund: 
„Ashtar”* (sau a fost „pudră-de-stea”, ori pur și simplu „duftstjarna”?) 

Șoptești:
„Toți cei treji împart între ei un singur 
limbaj-mașină. Dar cei care dorm – fiecare are 
limba sa unică de pasăre.” 

În tăcere 
între cuvintele noastre 
săgeata-barză și-a construit
cuibul pe hornul casei. 
Acum, în tăcere, 
se pune pe ouă.


O altă pereche de cuvinte despre oglinzi

Se spune 
că Dumnezeu, înainte de a-I veni ideea 
de a crea lumea,
s-a uitat în oglindă.  

Imaginea oglinzii 
e prima 
imagine exactă a ceea ce se reflectă, 
ca mai apoi 
să-și capete propria viață. 
La fel cum creează lumea
un gând despre gând. 

În Boemia nu vei găsi în dormitor 
nicio oglindă. 
Acolo este considerat foarte periculos
ca o persoană să-și vadă reflexia
în timp ce doarme. 

În Boemia, oamenii știu 
că imaginile lor de sine sunt fragile. 

Există un lucru la care trebuie să mă gândesc întotdeauna: 
Ce se întâmplă
dacă un cameleon 
se uită în oglindă?

 
Fântâna 

Se simte atât de asemănătoare cu ațipirea. Nu se ia
în serios decât în momentul în care se întâmplă. 
Stai în picioare pe marginea fântânii și, pe nesimțite ajungi la sfârșitul frânghiei. 
Pentru o clipă ești sus, iar în clipa următoare
jos pe pământ; stai acolo în apa care-ți ajunge
la glezne. Din punct de vedere tehnic, e posibil ca roua să 
se mai cațăre o dată, dar nu mai știi cum 
vine asta. Rămâne o posibilitate teoretică, o idee filosofică. 
Nimic mai mult. Aici e 
întuneric și umed și rece. E bine aici. 
E ca ațipirea. Nu simți
nimic până când nu adormi.


Traducere de Ioana Miron

Ragnar Helgi Ólafsson (n. 1971), scriitor și artist vizual, autor a șase cărți. Laureat al premiului Tómas Guðmundsson și nominalizat de două ori la Premiul Literar Islandez. Cărțile sale au fost traduse în Franța și Germania. Ragnar Helgi și-a expus lucrările de artă și spectacolele de performance atât în Europa, cât și America, în spații precum MoMA PS1, Kiasma și Kunsthalle Wien. Director al editurii Tunglið forlag, de asemenea titularul editorialul Ljóðbréf. Cu colecția lui de nuvele din 2017 Handbók um minni og gleymsku / Handbuch des Erinnerns und Vergessens (Manualul amintirilor și uitărilor), autorul a fost nominalizat la Premiul de Literatură Islandeză, la categoria Ficțiune. În 2018, îi apare volumul Bókasafn föður míns / Die Bibliothek meines Vaters (Biblioteca tatălui meu). Ragnar Helgi predă cu jumătate de normă la Academia de Arte din Islanda, cântă în diferite formații și lucrează în domeniul designului grafic. Locuiește și lucrează în Reykjavik.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poezie”

Poeme de Ioana Tătăruşanu

La braț cu aceste întâmplări adevărate privesc orașul:
femei cu șorțuri albe în pragul covrigăriilor
fumând după ce

În curtea leilor

Mai mult am sperat într-o luptă pe viaţă şi moarte cu trâmbiţe sunând pe metereze nisip