Psalm sau: Un vechi poem de dragoste străin unui vechi cântec islandez Vreau să mă uit în ochii tăi și să-i văd doar pe ei nu și imaginea mea reflectată acolo. Vreau să mă uit în ochii tăi fără ca ei să mă privească. Vreau să mă uit în ochii tăi și să te văd doar pe tine uitând de mine și să fiu pe deplin indiferent cine e în preajmă cine se uită. Ciudat (da și nu) M-am întins lângă tine și te-am privit dormind. Apoi am închis ochii. Prin pleoape încă te vedeam. Aveai ochii deschiși. În apărarea poeziei #3 sau: Ars Poetica (subliniată pentru accentuare) sau: A se arde după citire Mă rog lui Dumnezeu ca oamenii să respecte zidul tăcerii care înconjoară artele poetice, să continue să nu arate poeziei nici venerație, nici dispreț; oamenii nu o ridiculizează și nici nu o laudă. Ambele implică atenție și, prin urmare, sunt intolerabile. Nu cer nimic. Am încetat să mai formulez cereri. Dar te întreb: Comportă-te ca și când poemul nu ar fi acolo. Altfel, consecințele vor fi inevitabile: Într-o dimineață, ne vom trezi pentru a descoperi că cineva a pus, în moartea nopții, fără să vrea, poemul pe spectre sofisticate. Apoi, regretul nu va fi de niciun folos. Apoi, vom urmări ultimul nostru refugiu învăluit în fum. Atunci, inima mea se va frânge. Muncitori, politicieni, comedianți de rezervă, stomatologi, artiști, oameni: Nu vă bateți joc de poezie, nu admirați poezia, nu vorbiți despre poezie. Vă rog: continuați să uitați. Vă rog: continuați să uitați. Săgeata-barză (Barza-săgeată) I. Profesorul cutiei goale de carton continua: „Problemele – sunt atât de multe. Din fericire, din păcate. Totuși – rămâne un mister pentru mine cum își construiesc berzele cuiburile. Asta e o problemă. Nimeni nu înțelege încă de ce oamenii cu picioare mici nu se prăbușesc. Asta e o problemă. Și totuși mi-e interzis să înțeleg cum o lume întreagă ar putea fi stoarsă între cer și pământ. Asta e o problemă. Mă uit și explorez. Îmi place să mă uit. Nu-mi place să fiu. Asta e o problemă. Și totul se termină în asta o ultimă problemă – cea despre care nu vorbim – din fericire, din păcate, sunt atât de multe alte probleme care au nevoie de a fi discutate înainte de a ajunge la problemă – problema finală: Aceasta e moartea.” II. Îl ascultăm pe profesor, tu și cu mine, punem întrebări în limba respectivă (știi), să-și arate culoarea pentru că nu ne putem permite să refuzăm asistența – indiferent cine o oferă – dacă e să îndurăm iarna asta. De aceea facem temele pentru diavol. Și cerem dovadă păsărilor despre existența cerului. Profesorul cutiei goale doarme. (chiar mai mulți profesori au nevoie să doarmă) III. Noaptea: Îmi așezi în palmă fără vreun cuvânt o pană din coada unei păsări pe cale de dispariție. Șoptești: „Atât de aproape ajunge cineva treaz la Dumnezeu.” Răspund: „Dar familia mea a crescut sub un acoperiș de paie.” Șoptești: „Dar totuși ai căutat un cuvânt care să acopere întreaga lume.” Răspund: „Ashtar”* (sau a fost „pudră-de-stea”, ori pur și simplu „duftstjarna”?) Șoptești: „Toți cei treji împart între ei un singur limbaj-mașină. Dar cei care dorm – fiecare are limba sa unică de pasăre.” În tăcere între cuvintele noastre săgeata-barză și-a construit cuibul pe hornul casei. Acum, în tăcere, se pune pe ouă. O altă pereche de cuvinte despre oglinzi Se spune că Dumnezeu, înainte de a-I veni ideea de a crea lumea, s-a uitat în oglindă. Imaginea oglinzii e prima imagine exactă a ceea ce se reflectă, ca mai apoi să-și capete propria viață. La fel cum creează lumea un gând despre gând. În Boemia nu vei găsi în dormitor nicio oglindă. Acolo este considerat foarte periculos ca o persoană să-și vadă reflexia în timp ce doarme. În Boemia, oamenii știu că imaginile lor de sine sunt fragile. Există un lucru la care trebuie să mă gândesc întotdeauna: Ce se întâmplă dacă un cameleon se uită în oglindă? Fântâna Se simte atât de asemănătoare cu ațipirea. Nu se ia în serios decât în momentul în care se întâmplă. Stai în picioare pe marginea fântânii și, pe nesimțite ajungi la sfârșitul frânghiei. Pentru o clipă ești sus, iar în clipa următoare jos pe pământ; stai acolo în apa care-ți ajunge la glezne. Din punct de vedere tehnic, e posibil ca roua să se mai cațăre o dată, dar nu mai știi cum vine asta. Rămâne o posibilitate teoretică, o idee filosofică. Nimic mai mult. Aici e întuneric și umed și rece. E bine aici. E ca ațipirea. Nu simți nimic până când nu adormi. Traducere de Ioana Miron
