Poate
lui François Bréda ploaia din filmele lui Tarkovski îmi place mai mult decât ploaia în general. îmi plac și graffiti-urile, dar nu cele care atestă faptul că a existat cândva o cultură hip-hop și că ea poate există încă. nu. mie îmi plac graffiti-urile făcute aiurea, mâzgăliturile pe garduri pe beton la marginea orașului făcute cu funingine sau smoală sau cine știe ce substanță de culoare neagră simboluri universale atât de alterate încât originea lor și-a pierdut urma cuvinte vulgare, de obicei de patru litere nume de echipe de fotbal nume de fete și porecle de golani care locuiesc probabil prin preajmă semnături indescifrabile mă gândesc uneori la băieții ăștia care iau un băț sau o pensulă mânjite cu negru și se pun în fața gardului de beton (pânza lor albă, într-un fel) și aleg ce să scrie. și din toată istoria umanității dintr-o experiență de viață de 13 sau 17 sau 30 de ani câți ar putea avea artistul din impulsul discret al inspirației de moment cu mișcări sigure și cu un simț al proporției pe care doar revolta ți-l poate da cuvântul de patru litere prinde contur. s-ar putea să existe artă bună sau proastă sau s-ar putea să nu existe artă deloc. depinde cât de departe vrei să duci definiția. și-ncepi s-o cauți și vezi că ea nu e în partea aia din tine numită instinctul de conservare și nu e nici în zona generic numită percepția sinelui, și părți din artă zici că ar putea fi undeva în zonele fricii, ale rușinii sau, dimpotrivă, ale curajului. dar ceva te îndeamnă să cauți mai departe și între toate zonele astea întinse o fâșie abia luminează cu o culoare pe care oamenii de știință ar numi-o infraroșu sau ultraviolet, oricum ceva în afara confortabilului rogvaiv supraevaluat și te-așezi pe fâșia asta ca un fir, iar aici, înainte de apusul soarelui, pentru o infimă secvență de timp vezi mici creaturi luminoase dansând și dansul lor îți confirmă că omul mănâncă și doarme, se supără, merge la meciuri, ascultă de părinți și se revoltă împotriva sistemului, citește cărți, se-mbată, cerșește, se lasă păcălit și trădează, se-ndrăgostește și uită și, din când în când, face el însuși un fel de dans în care schimbă lumea din jurul său făcând-o să-i semene. și n-ai mult timp la dispoziție, așa că te gândești repede, impulsionat cumva de moment, că arta o fi oglinda în care tu te uiți și îl vezi pe celălalt sau curajul de a spune cu voce tare un secret pe care îl știm cu toții, dar pe care niciunul nu-l mărturisim sau o capcană care în loc de șoareci prinde atenția celorlalți autoportretizare, înstrăinare, adevăr, reproducere, creație, certitudine, dubiu. și-apoi îți dai seama brusc că s-a făcut frig. închei nasturii de sus de la cămașă și înainte să termini berea mai arunci o privire în jur doar cât să observi fereastra deschisă șanțurile mici săpate în suprafața cândva netedă a mesei de lemn chipurile din jur care trădează tot felul de gânduri
