Un singur poem de Robert Cincu

179 vizualizări
Citiți în 5 de minute

Poate

lui François Bréda


ploaia din filmele lui Tarkovski îmi place mai mult decât ploaia în general.

îmi plac și graffiti-urile, dar nu cele care atestă faptul că a existat cândva o cultură hip-hop și că ea poate există încă. nu.
mie îmi plac graffiti-urile făcute aiurea,
mâzgăliturile pe garduri pe beton la marginea orașului
făcute cu funingine sau smoală sau cine știe ce substanță de culoare neagră
simboluri universale atât de alterate încât originea lor și-a pierdut urma
cuvinte vulgare, de obicei de patru litere
nume de echipe de fotbal
nume de fete și porecle de golani care locuiesc probabil prin preajmă
semnături indescifrabile

mă gândesc uneori la băieții ăștia care iau un băț sau o pensulă mânjite cu negru
și se pun în fața gardului de beton
(pânza lor albă, într-un fel)
și aleg ce să scrie.
și din toată istoria umanității
dintr-o experiență de viață de 13 sau 17 sau 30 de ani câți ar putea avea artistul
din impulsul discret al inspirației de moment
cu mișcări sigure
și cu un simț al proporției pe care doar revolta ți-l poate da
cuvântul de patru litere prinde contur.

s-ar putea să existe artă bună sau proastă sau s-ar putea să nu existe artă deloc.
depinde cât de departe vrei să duci definiția.
și-ncepi s-o cauți și vezi că ea nu e în partea aia din tine numită
instinctul de conservare
și nu e nici în zona generic numită percepția sinelui,
și părți din artă zici că ar putea fi undeva
în zonele fricii, ale rușinii sau, dimpotrivă, ale curajului.
dar ceva te îndeamnă să cauți mai departe
și între toate zonele astea întinse 
o fâșie abia luminează
cu o culoare pe care oamenii de știință ar numi-o infraroșu
sau ultraviolet, oricum ceva în afara confortabilului rogvaiv supraevaluat
și te-așezi pe fâșia asta ca un fir, iar aici, înainte de apusul soarelui,
pentru o infimă secvență de timp
vezi mici creaturi luminoase dansând
și dansul lor îți confirmă că omul mănâncă și doarme, se supără, merge la meciuri,
ascultă de părinți și se revoltă împotriva sistemului, citește cărți,
se-mbată, cerșește, se lasă păcălit și trădează, se-ndrăgostește
și uită și, din când în când, 
face el însuși un fel de dans în care schimbă lumea din jurul său
făcând-o să-i semene.
și n-ai mult timp la dispoziție, așa că te gândești
repede, impulsionat cumva de moment,
că arta o fi oglinda în care tu te uiți și îl vezi pe celălalt
sau curajul de a spune cu voce tare un secret pe care îl știm cu toții, dar pe care niciunul
nu-l mărturisim
sau o capcană care în loc de șoareci prinde atenția celorlalți
autoportretizare, înstrăinare,
adevăr, reproducere, creație, certitudine, dubiu.

și-apoi îți dai seama brusc că s-a făcut frig.
închei nasturii de sus de la cămașă și
înainte să termini berea mai arunci o privire în jur
doar cât să observi fereastra deschisă
șanțurile mici săpate în suprafața cândva netedă a mesei de lemn
chipurile din jur care trădează tot felul de gânduri

Robert Cincu s-a născut în 1987 la Târgu Jiu. Doctor în Filologie (UBB Cluj-Napoca, 2019), a publicat volumul Postmodernismul în teoria literară românească (Editura OMG, 2021), texte de critică, poezie și proză scurtă în mai multe reviste și platforme online. În prezent, lucrează ca redactor la Editura Mega din Cluj-Napoca.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Un singur poem”