Cartea

Mai știi întâia carte ce ți-am dăruit?
În icoană tu sfios ai așezat-o,
Sărutând un înger de mir învăluit,
De fapt cartea mea ai sărutat-o.

Flacăra chircită se ruga-n candelă,
În liniște, spre seară, chiar ar fi grăit,
„Fecioara din icoană mi-e martoră fidelă
Cât de sfântă-i cartea ce i-ai dăruit!”

Odaia se înclină, nerăbdător aștept,
Fecioara să clipească, purtându-mă departe,
O sărut pe frunte – nu strânge prunc la piept,
Dar strânge cu sfințenie o înțeleaptă carte.

Candela lăcrimează – o lacrimă căzând
Pe coperta cărții, uimită o deschise, 
În ea plângea un înger – știa că de curând
Femeia din icoană pe carte ațipise.

În zori, priveam icoana învăluită-n fum
Și buzele-mi uscate cu sete o atinse,
Minunea săvârșită e mai frumoasă-acum,
Căci Doamna din icoană o carte devenise.