În Madres paralelas, Almodóvar aduce în actualitate regimul franchist, prin excavarea gropii comune (simbol al trecutului care revine obsesiv), în care fuseseră înhumați numeroși bărbați din satul în care copilărise Janis; fuseseră luați de lângă familiile lor și împușcați, iar locul rămăsese nemarcat, de aceea eroina are o datorie morală față de amintirea străbunicului său. Între 1936 și 1975, Spania a fost sub dictatura lui Francisco Franco. Regimul franchist a fost instaurat după victoria fasciștilor în Războiul Civil. Rebeliunea lui Franco a fost sprijinită de Italia fascistă și de Germania nazistă, în vreme ce a doua republică spaniolă a fost susținută de Uniunea Sovietică. Încă de la primele sale filme – și mă gândesc mai ales la comi-drama Femei în pragul unei căderi nervoase/Mujeres al borde de un ataque de nervios (1988), dar și la comedia dark Átame!/Tie Me Up! Tie Me Down! (1989), melodrama Tocuri înalte/Tacones lejanos (1991), thrillerul Carne tremula/Live Flesh (1997) – Almodóvar investighează umorul dark, libertatea sexuală și politică, scandalul de orice fel. Următoarele două pelicule – Totul despre mama/Todo sobre mi madre (1999) și Hable con ella (2002) – i-au adus lui Almodóvar Oscarul pentru cel mai bun regizor și Oscarul pentru cel mai bun scenariu.
Acțiunea debutează în Madrid, în 2016, și are drept intrigă excavarea unei gropi comune în care străbunicul lui Janis (la rândul său, fotograf și profesor) fusese îngropat. Protagonista (interpretată de Penélope Cruz) face apel la legea memoriei istorice și, grație lui Arturo (Israel Elejalde), arheolog tenace și priceput în chestiuni atât de încurcate, reușește, după câțiva ani, să restabilească adevărul. Maternitatea lui Janis dă o nouă dimensiune condiției de femeie independentă, matură. Regizorul fixează această îndrăzneală a eroinelor sale – Janis, în primă instanță, apoi Ana (interpretată de Milena Smit) – prin cadre precise, mai ales profiluri și prim-planuri, care pun sub lupă reacțiile personajelor, ritmate de imagini foarte puternice și, adesea, de un umor ireverențios, tipic lui Almodóvar.
Simbolică este și perdeaua fluturând în vânt de la etajul unde se întâlnesc cei doi amanți, ca o eșarfă a cărei transparență îi leagă indelebil unul de celălalt. Voalul acesta este engaño și desengaño deopotrivă, alterează realitatea celor doi, pentru a confirma puterea fiecăruia de a-și continua viața, dincolo de această paranteză erotică: Janis se hotărăște să devină mamă, iar Arturo revine la soția care se lupta cu o boală incurabilă. După o vreme, destinele celor doi se suprapun din nou, pentru că Arturo are vești legate de excavarea gropii comune.
O altă dimensiune a peliculei rezidă și în puterea fotografiei – filmul începe cu ședința foto prilejuită de publicația la care lucrează Janis și se încheie simetric cu Arturo făcând poze osemintelor găsite în urma excavării, metaforă extinsă a deșertăciunii existenței, traiect rectiliniu spre moarte al fiecăruia dintre noi, dar și imagine a celuilalt – prieten, însoțitor de drum, amant, confesor etc. – în marea călătorie care e viața însăși. Totuși, cel mai recent film al regizorului spaniol lansează și întrebarea ce înseamnă maternitatea și, mai ales, ce înseamnă să îți crești copilul de unul singur? Un vechi proverb budist spune că a crește fără tată e ca și cum ai construi o casă fără acoperiș. Regimul franchist a decimat populația masculină și a lăsat numeroși orfani și mame care și-au crescut singure copiii. Almodóvar, crescut, la rândul său, de o mamă singură, a trăit înconjurat de mătuși. Universul său este predominant feminin, iar temele sale majore rămân sexualitatea, maternitatea, inadaptarea, erotismul.
Cu un titlu intrigant ce realizează o punte între prezentul în care se produce o încurcătură la maternitate, iar fiecare mamă ia fetița celeilalte femei, dar și o legătură cu trecutul ostil, pus tot sub semnul maternității și al istoriei convulsive, Madres paralelas este un film provocator, care răscolește trecutul recent al Spaniei franchiste, pentru a redimensiona conceptul de dragoste.
