/

In memoriam Vangelis

Pentru cei mai mulţi, numele lui Vangelis evocă muzica de film, el devenind celebru cu muzicile la „Chariots of Fire” (1980), pentru care a primit premiul Oscar.

164 vizualizări
Citiți în 11 de minute

„Succesul şi creativitatea pură nu sunt foarte compatibile. Cu cât ai mai mult succes, cu atât devii produsul a ceva care generează bani.” (Vangelis, 1982)

S-a dus şi Vangelis. La nici o lună de la plecarea definitivă a altui geniu veritabil al componisticii contemporane, Klaus Schulze, a murit Vangelis (Evángelos Odysséas Papathanassiou, 29 martie 1943 – 17 mai 2022). Paralelele dintre cei doi mari compozitori sunt inevitabile şi reliefează contraste complementare: muzica lui Schulze e de obicei mai transcendentă şi uneori experimentală (deşi, mai ales în ultima lui perioadă creatoare, nelipsită de o mare delicateţe emoţională), dar autorul era un om simplu, direct şi fără fiţe, în timp ce muzica lui Vangelis e de obicei mai accesibilă, diversă şi uneori chiar sentimentală sau „populară”, după experimentele lui de la începutul carierei, dar compozitorul ei era foarte misterios ca prezenţă în societate (nu prea dădea interviuri, nu-l interesa succesul, era foarte retras şi nu se ştie precis nici dacă şi de câte ori a fost căsătorit).

Există şi interesante similitudini între cei doi. Ca şi Schulze, Vangelis a fost autodidact şi a făcut parte la începutul carierei, în anii 1960, din câteva trupe de rock progresiv (dar fără să bea alcool şi fără să ia droguri), cea mai faimoasă fiind Aphrodite’s Child, al cărei solist vocal era Demis Roussos. În anii 1970, Vangelis a compus muzica pentru câteva documentare despre animale, care au devenit albumele lui „L’apocalypse des animaux”, „La fête sauvage” şi „Opéra sauvage”, ceea ce i-a deschis drumul către muzica de film. După ce şi-a amenajat propriul studio la Londra în 1975, a lansat albume oarecum experimentale („Heaven and Hell”, „China”) şi a colaborat la patru albume cu Jon Anderson, vocalistul celebrului grup de rock progresiv Yes, precum şi la două albume de cântece tradiţionale şi religioase greceşti împreună cu marea actriţă şi cântăreaţă grecoaică Irene Papas („Odes” şi „Rapsodies”).

Nu se ştie unde a locuit şi era retras din societate, dar cei care l-au putut cunoaşte personal spun că era foarte abordabil, amabil şi glumeţ, fascinat de filosofia greacă antică, de acustică şi de explorarea spaţiului.

Cariera lui depăşeşte cinci decenii şi cuprinde peste 50 de albume de muzică electronică, dar, pentru cei mai mulţi, numele lui Vangelis evocă muzica de film, el devenind celebru cu muzicile la „Chariots of Fire” (1980), pentru care a primit premiul Oscar, şi la serialul TV „Cosmos”, din acelaşi an, al astronomului american Carl Sagan. În ultima parte a carierei, pe lângă alte participări componistice la evenimente sportive de anvergură, el a colaborat cu NASA şi cu Agenţia Spaţială Europeană prin câteva concerte ambiţioase, la scară mare, dacă nu chiar grandilocvente, lansate şi ca albume („Mythodea”, „Rosetta” şi ultimul lui album, „Juno to Jupiter”, de anul trecut).

Câteva secvenţe:

Cunoscut drept unul dintre cei mai mari compozitori de muzică electronică şi de film, Vangelis cânta el însuşi la numeroase sintetizatoare, ca un om-orchestră, compunând/improvizând piesele pe loc, fără reluări.

Se poate spune că Vangelis a fost un copil-minune, începând să compună la pianul familiei de la vârsta de patru ani. Apoi se juca experimentând prin „prepararea” pianului cu tigăi şi cuie plasate în interiorul acestuia, precum şi cu sunetele interferenţelor radio (mai ştim noi pe unul…).

A fost autodidact, în afara câtorva lecţii de pian, şi considera că învăţământul muzical i-ar fi afectat creativitatea. Nu ştia notele şi cânta din memorie.

În 1968, după formaţia The Formynx, în care cânta de plăcere cover-uri şi piese proprii, precum şi după muzicile pe care le-a compus pentru câteva filme, a fugit din Grecia din cauza „dictaturii coloneilor”, dar i s-a refuzat intrarea în Marea Britanie, aşa că a stat la Paris şase ani. După participarea timp de trei ani în formaţia Aphrodite’s Child, a părăsit-o fiindcă i se părea comercială şi plictisitoare.

După muzici pentru film, TV şi teatru şi două albume pirat rezultate din jam sessions, Vangelis şi-a lansat în 1972 albumul de debut, „Fais que ton rêve soit plus long que la nuit”, un „poem simfonic” de muzică concretă inspirat de revoltele studenţilor din 1968.

În 1974 a dat probe pentru grupul Yes, invitat de Jon Anderson ca să-l înlocuiască pe clăparul Rick Wakeman după plecarea acestuia. Dar n-a primit permisul de lucru în Marea Britanie şi nu i-ar fi plăcut să călătorească în turnee, aşa că a refuzat.

Marile lui albume „Albedo 0.39”, „Spiral”, „Soil Festivities”, „China”, „Mask” (cu cor), „Oceanic” şi „El Greco” sunt inspirate de Univers, de spiritualitatea taoistă şi de cea sufită, de vieţuitoarele minuscule, de cultura chineză, de simbolul măştii, de lumea subacvatică şi respectiv de marele pictor renascentist grec din Spania.

Nu a participat la ceremonia de decernare a premiului Oscar pentru muzica la „Chariots of Fire” fiindcă îi era frică de avion şi de traversarea oceanului. Deşi nu voia să devină „o fabrică de muzică de film”, cum spunea el însuşi, a mai compus unele remarcabile, de ex. „Missing” (1982), „Blade Runner” (1982), „Antarctica” (1983), „1492: Conquest of Paradise” (1992) şi „Alexander” (2004).

Vangelis a compus şi muzică de balet şi pentru piese de teatru, de ex. „Elektra” de Euripide (1983), „Medea”, tot de Euripide (1992), şi „The Tempest” de Shakespeare (2001).

Singurul lui concert în SUA a fost la 7 noiembrie 1986, în campusul Universităţii Californiei din Los Angeles.

Vangelis a compus şi piese pentru ceremoniile Campionatului Mondial de Atletism din 1997, Olimpiadei de Vară din 2000 şi Campionatului Mondial de Fotbal din 2002.

În 2018, Vangelis a compus „The Stephen Hawking Tribute”, muzica pentru ceremonia de înhumare a fizicianului la Westminster Abbey. CD-ul a fost distribuit doar familiei acestuia şi participanţilor la ceremonie.

Nu se ştie unde a locuit şi era retras din societate, dar cei care l-au putut cunoaşte personal spun că era foarte abordabil, amabil şi glumeţ, fascinat de filosofia greacă antică, de acustică şi de explorarea spaţiului. Îşi petrecea timpul cântând/compunând la sintetizatoare şi la pian, iar uneori pictând.

E considerat în principal un compozitor de muzică electronică, mai ales ambient şi de multe ori cu accent pe melodicitate şi accesibilitate prin repetare, deşi a combinat-o deseori cu simfonismul, rock-ul progresiv, jazz-ul, avantgarda, muzica experimentală şi world music.

Nu-i plăcea categorisirea lui în curentul New Age, spunând că acest gen „a dat ocazia netalentaţilor să facă muzică foarte plictisitoare.” Pentru el, vremea noastră e un „ev întunecat”, plin de „poluare muzicală”.

În loc de concluzie, inefabila piesă „Memories of Blue” din albumul „Oceanic” (1996), poate nu la fel de cunoscută ca atâtea piese remarcabile ale lui. Ea rezumă perfect delicateţea invincibilă a frumuseţii sufleteşti care va salva totul. Simplitatea aparentă, dar esenţializată, a acestei piese e genială, nu simplistă, fiind şi un memento umil şi firesc al purităţii în tumultul „ismelor” acestei lumi. Ο Θεός να σε ευλογεί, Ευάγγελε.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Muzica”

Beethoven şi Napoleon

„Napoleon! Mai demult îl displăceam. Acum gândesc cu totul altfel.” (Ludwig van Beethoven, 1824) Cum ar

Oedipe din nou la Paris

„Oedipe” (1931), tragedie lirică în patru acte de George Enescu (1881-1955), libretul de Edmond Fleg (1874-1963)