Se întâmplă ceva rău cu noi. Ceva afectează țesutul sănătos al omenirii, fără a fi suficient de clar ce anume. Lucruri ciudate sunt în desfășurare, agresând chiar și bunul simț, contrariindu-ne analizele reflexive și zădărnicind proiecțiile dezirabile pentru ziua de mâine. Un „virus” lucrează tăcut. Riscul este să-l identificăm prea târziu, iar posibilitatea unui „vaccin” să fie implauzibilă. După ce ne-a anunțat Sfârșitul competenței, într-o carte ce-a suscitat discuții și aprecieri pe linia unei critici a societății începutului de mileniu III (cam în paradigma în care alte critici fuseseră formulate, printre mulți alții, de Mario Vargas Llosa, Alain Finkielkraut sau Allan Bloom), iată că Tom Nichols revine cu o nouă analiză, de data aceasta încercând să găsească un răspuns la „semnele” ciudate ale vremurilor din urmă. Dacă ar fi să conturăm mai precis ținta autorului, atunci ar trebui să precizăm că investigațiile privesc criza democrațiilor liberale, respectiv ascensiunea spectaculoasă a iliberalismului. Inițiativa este una temerară, obligată la incursiuni în mentalul colectiv, în psihologia unor oameni modificați de tehnologii, frustrări, resentimente și-o indicibilă plictiseală provocată de propriul bine.
De la început, eseistul american constată a oarecare epuizare, sațietate sau chiar furie a americanilor față de suferințele și noile pericole determinate de COVID, dar și de ofensiva noilor ideologii, astfel încât un pesimism neașteptat își arată colții. Analizele vizează mai ales fenomenele constatate în evoluția societății americane: „Poate că doar până aici ne-a putut aduce Constituția, sau poate că democrația liberală însăși a fost o idee proastă, un punct șovăitor pe radarul istoriei, iar acum a venit vremea să trecem mai departe. Oricum am lua-o, «sistemul» a eșuat și, prin urmare, poate că noi înșine ar trebui să-l distrugem” (p. 18). Este constatat un derapaj de la traseul inițial al societăților deschise, tocmai când nimeni nu anticipa un astfel de fenomen. Cetățenii sunt cei ce cred tot mai profund că lumea în care trăiesc nu le mai exprimă interesele, că rătăcesc într-o derivă ce-i descumpănește, că visul riscă să devină coșmar, drept pentru care „se îndreaptă către alternative iliberale și antidemocratice, inclusiv către o serie întreagă de demagogi ambițioși ale căror apeluri merg de la populismul ignorant la naționalismul fascist” (p. 20). Cartea caută să developeze cauzele, adesea puțin scontate, ale valului populist, să interogheze cu privire la orizontul de așteptare și de mulțumire, în contextul în care Răul invizibil pare disimulat la modul perfid în chiar intimul comunităților prospere, cu un parcurs istoric onorant.
Cartea caută să developeze cauzele, adesea puțin scontate, ale valului populist, să interogheze cu privire la orizontul de așteptare și de mulțumire, în contextul în care Răul invizibil pare disimulat la modul perfid în chiar intimul comunităților prospere, cu un parcurs istoric onorant.
A eșuat democrația liberală sau „noi am picat testul democrației”? O întrebare care balansează răspunsul spre cea de-a doua posibilitate, iar motivațiile pot fi diverse. O anume percepție tinde a se instala, contaminându-ne cu o falsă imagine despre lumea în care trăim. Binele trece neobservat, ca un fundal insesizabil al realității. Dimpotrivă, răul are mereu relief și expresie ce-l diferențiază și-l impune ca fapt memorabil. În plus, memoria noastră conservă mult mai bine experiențele cu potențial anxios, în raport cu împrejurările plăcute. Lumea ca un film siropos, cu personaje fericite, cu Moș Crăciuni oferind cadouri sau cu iepurași țopăind prin iarba gazonului, zburătăciți fiind de copilași bucălați, e un decor nu doar disprețuit, cât menit să jeneze până într-atâta încât să fim nevoiți să căutăm viața în altă parte. Tocmai de aici reacția de revoltă împotriva democrațiilor, alimentată de opțiuni paradoxale: „pierdem pentru că am câștigat. Suferim pentru că avem succes. Suntem nefericiți pentru că avem ce ne dorim” (p. 36). Pare să ne stea în plămada ființei pornirea de-a nu accepta că binele s-a instalat în jurul nostru, suspectând că totul e doar o butaforie, o tentativă a răului de-a ne adormi vigilența. Apoi, licitează autorul, „Democrația, în cea mai bună formă a ei, este plictisitoare” (p. 47). Vrem „acțiune”, adrenalină și suspans. Poate fi șocant, dar eseistul american este îndreptățit să pretindă că „democrațiile, din câte se pare, nu pot face față păcii, prosperității și progresului”. Iată marele atú al demagogilor de toată stirpea, șansa pe care o fructifică luptătorii anti-sistem – o anume mefiență față de moleșita viețuire în sosul consumerist, pe fundalul lumii secularizate și al confortului vegetativ.
Chiar dacă nu sunt vizibile, sigur are democrația vicii de „fabricație”, sigur ne utilizează cineva, oferindu-ne un strop de bunăstare, dar numai pentru a putea cei aflați la butoane să-și facă mendrele. Neliniștea se instalează astfel ca suspiciune, tocmai pentru că avem tot răgazul și comoditatea de-a urzi scenarii, devenind propriii noștri dușmani. Și toate astea se petrec doar pentru că societățile deschise sunt prea fade! Enervant de anoste! Din prea multă tihnă, sugerează Tom Nichols, devenim iliberali! Din punct de vedere psihologic, punctul nevralgic al democrațiilor este instalat, așadar, în chiar miezul performant al acestora. Ceea ce numește Tom Nichols a fi „cetățeanul rău” se întrupează din această derivă nimbată de o aură funestă, din înstrăinarea percepută în baza sugestiei că bunăstarea nu aduce fericirea. Imediat apoi, simțul civic pălește, iar angajamentul social al cetățeanului sucombă sub chemarea obsesivă a gândului că șarmul vieții a fost sacrificat pe altarul unui pragmatism crispat. O întoarcere la propriile opțiuni, comandate de interese strict particulare, torpilează o viziune articulată pe binele social, pe solidaritate și comuniune. Recurgând la propria experiență de fiecare zi, profesorul de securitate națională de la US Naval War College admite că are vecini oameni buni, dar răi cetățeni, imediat ce ia în discuție un concept central al umanității noastre, prezent în filosofia lui Platon sau în doctrina stoică – virtutea: „Prăbușirea virtuții publice și private duce nu numai la o proastă exercitare a cetățeniei, ci, în timp, și la imposibilitatea de a mai produce buni cetățeni” (p. 102). Virtutea ar trebui să deschidă spre un ethos al datoriei, toleranței, solidarității, compromisului, sacrificiului, loialității, responsabilității. Doar că trăirile cele mai multe deschid spre meschinărie, egoism, dezabuzare, ură și frustrare. „Virtutea civică se îneacă în narcisism, furie și resentiment” (p. 104), conchide autorul. O cultură a narcisismului gata înflorit este întreținută copios de mass-media mainstream, dar și mai vârtos de social-media. Egoul este reechipat pentru ofensiva dusă în numele unui slogan împrumutat din campania electorală a lui Donald Trump – Make America Great Again, doar că nu America este acum vizată, ci fiecare individ în parte.
Disprețul, ca trăire alimentată de furie și ură, mușcă din resturile solidarității de altădată. Narațiuni apocaliptice sunt angajate în numele unei neîncrederi patente în stat și în instituțiile democrației americane, în spiritul civic și atașamentele față de cauze caritabile: „Încetăm să fim cetățeni ca să ne putem imagina că suntem cruciați”, observă Tom Nichols, aducând în discuție resentimentul (în accepțiunea lui Max Scheler), acea substanță otrăvită, aparent fără antidot, din care iliberalismul își alimentează vehemența și-și revendică malițios misia. O anume mentalitate de erou, de iluminat și de emisar îndrituit să demaște vidul unei civilizații ce și-a consumat proteina este specifică celui ce e sastisit de atâta democrație, de tot ce-i amputează anvergura temerității. Un „dinte” împotriva „sistemului” reprezintă și nostalgia restaurativă, adică fuga în trecutul idealizat, fie pentru că ți-a exaltat copilăria, fie pentru că anii bătrâneții cârcotesc chiar și atunci când prosperitatea nu poate fi pusă în dubiu. E vorba de același joc vicios, fie că vorbim de resentiment, fie că invocăm nostalgia, realitatea fiind discreditată nu cu probe, ci prin efectul slăbiciunilor omenești, prin amplasarea în răspăr.
Societatea opulenței are propriile periferii, adevărate incubatoare ale suferinței umane extrem de vindicative, făuritoare ale unei ideologii ce acreditează cinismul și amorsează revolta, e drept, nu foarte limpede formulată, dar sensibilă la împrejurarea că sufletul lumii s-a pierdut pe drum, din neatenție sau prin conspirația establishment-ului. Acumularea de suferință la nivelul grupurilor mici, pur și simplu, erodează țesutul social, insinuând că traumele vin de la sistem, că neîmplinirile se datorează globalismului. Experiențele personale soldate cu eșecuri au tendința să caute vinovatul în cloud-ul deciziilor cu efect macrosocial. Acest peisaj dezolant este „pictat” în siajul marilor realizări tehnologice ale momentului, una dintre acestea fiind capacitatea noastră de a comunica practic fără limite sau cenzură: „am găsit o unealtă grozavă care poate să determine civilizația să avanseze. Și încă o dată riscăm să o folosim pentru a ne distruge pe noi înșine. Conectarea globală, până de curând o minune și o binecuvântare, a devenit acum un blestem” (p. 176). Telefoanele inteligente și conturile noastre pe social media sunt „țevi sparte” prin care trec mizerii de toate felurile, din toate domeniile – politică, societate, medii intelectuale. Astfel, izvoarele propagandei iliberale își sporesc debitul și viteza. Mediul virtual ne face mai ursuzi, mai mizantropi, mai arțăgoși. Realitatea e tot mai nevricoasă, mereu sună alarme – breaking news – despre catastrofe iminente, semănând anxietate. Totul e live, ceea ce reprezintă, spune Tom Nichols „drama narcisistă a vieții noastre”. Angoasa instalată are drept consecință deversarea stării personale de insatisfacție în contul societății în care trăim și pe care o considerăm vulnerabilă și chiar neputincioasă în a ne apăra. Iată link-ul între nebunia pe care singur mi-o procur și sistemul politic ajuns să fie repudiat. Extenuați și depresivi, „ne lăsăm pe spătarul scaunului și ne gândim: forma noastră de guvernare nu ne poate proteja. Democrația ne-a înșelat așteptările. Ne trebuie ceva mai puternic” (p. 186). Iliberalismul se dovedește a fi acel luminiș atât de mult căutat, locul ce ne salvează din văgăuni și smârcuri. Noul Orfeu, tocmit să ne scoată din infern, cântă din liră pe arpegiile frustrării.
Veți fi poate nedumeriți când vi se va spune că tehnologiile informatice și extensia uluitoare a mediului virtual nu sunt în favoarea democrațiilor liberale, tocmai pentru că omul este acum copleșit de știri, fără a avea timp de-a mistui prin gând ceea ce află: „democrațiile erau mai stabile pe vremea când știrile politice și expunerea la liderii politici veneau în doze mai reduse, în ziarele din fiecare zi sau cele douăzeci și opt de minute de știri din fiecare seară. Când primeam informațiile politice în doze mai mici, puteam să ne luăm răgazul să gândim, să reflectăm și să discutăm” (p. 68). Populismul se furajează copios din larma gregarizată, fiecare pozând în guru, ba chiar într-un Mesia. Iar dușmanul se zgâiește la noi din oglindă.
