/

Năzuința ajungerii acasă

174 vizualizări
Citiți în 19 de minute
1
Robert D. Kaplan, Adriatica: un concert al civilizațiilor la sfârșitul epocii moderne, traducere din engleză de Christian-Radu Chereji, Humanitas, București, 2023

Înainte de orice, Robert D. Kaplan ne propune (din nou, dar parcă mai limpede ca oricând) o dare de seamă despre călătorie. Despre acea călătorie ce te definește exemplar, ce dă expresie existenței individuale până într-atâta încât să o toarne într-un destin. Călătorii sunt oameni aparte, refuzați parcă de confortul odihnitor, dar schilod, al zăbavei într-un loc anume, preferând fie deambulări în căutarea unui sine părelnic, fie itinerarii bine desenate în trama obsesiilor ce nu pot izbăvi, ci doar ațâța. Cartea de față este plină cu reflecții despre călătorie. Lucrul acesta trebuie să ne declanșeze alarma; nu dintr-o pricină suspectă, ci pentru că vine din partea cuiva deprins cu riscurile provocate de luarea lumii-n cap. La un moment dat, undeva, pe Coasta Dalmată, parcă pentru a se racorda la propria biografie, aceea a unui ins fără aderențe locative, ci mai degrabă bântuit de spiritul pelegrinului, evocă plecarea de-acasă, cu un bilet de avion doar dus, la 23 de ani, plictisit de-o viață de jurnalist oarecare și dispus la o aventură în toată regula, pe durata a nouă ani. Un itinerariu ce l-a format ca om, ca publicist și istoric, o durată cu puțin doar mai scurtă decât aceea asumată de Ulise, în drumul lui spre Itaca și mult prea fidela lui consoartă. Fantomele Balcanilor este doar un punct livresc al acestui drum de început, repetat apoi, fără sațietate, până să ajungă pe coasta Adriaticii, de la Rimini, la Corfu. De ce tocmai aici, în bună măsură pe tivul vestic al unei peninsule demonizate, înfierate din cauza unor episoade din istorie de-o cruzime ce le califică într-un repertoar antologic? O spune conștient că subiectivismul său nu-l duce spre eroare, ci spre adevărul propriu: „Dihotomia dintre Occident și Orient, în mod tradițional fragilă pe aceste tărâmuri mereu întrepătrunse, este din ce în ce mai slabă: mai degrabă decât o «ciocnire», avem parte de un «concert». Catolicismul și Ortodoxia, Ortodoxia și Islamul, Roma Apuseană și Roma Răsăriteană, Mediterana și Balcanii realizează o fuziune captivantă la Marea Adriatică. Toată Europa este distilată aici, într-o geografie care poate fi percepută și, prin urmare, înțeleasă. Este globul pământesc în miniatură. Într-adevăr, subtilitățile civilizațiilor Adriaticii pot fi extinse la nivel mondial” (p. 15). Un fractal, am putea spune, o lume ce reproduce cu fidelitate trăsăturile intime ale Lumii, mai cu seamă ale istoriei ei.

De ce călătorește Robert D. Kaplan? Nu neapărat ca să știe, pentru că știe deja de dinainte. Bagajele cu care a pornit la drum, în 2016, sunt pline cu cărți și cu vrafuri de notițe din alte cărți. Și unele, și altele sunt indiciile peremptorii ale unor locuri, fapte și personaje, ele îl duc spre judecățile ultime și tot ele îl pun pe gânduri. S-ar putea spune chiar că se pregătește asiduu, asemenea unui student, pentru un examen, pentru un test. Ceea ce vede și întâlnește nu face decât să întregească într-un sens lămuritor, să confirme că realitatea nu poate niciodată întrece livrescul, nu-l poate sfida și nu-l poate contrazice. Apoi, Kaplan nu călătorește nici ca să se relaxeze, câtă vreme are oroare de tot ceea ce califică un călător drept turist, mereu gata pentru un selfie, pentru o clipă de uluială (constată faptul că magia călătoriilor a dispărut, din moment ce diferențele dintre noi, adică tocmai condiția ce stă la baza călătoriei, încep să se aplatizeze, căci „trăim într-o lume în care toți suntem șlefuiți de același șmirghel”). Observațiile sale sunt mereu profunde, notațiile nu descriu neapărat peisaje, deși are câteva tentative deloc ratate, ci fac conexiuni stranii precum aceea despre valurile ce lovesc noaptea zidurile unei cetăți medievale, singurele în drept să evoce cel mai bine timpul, secolele, sau senzația de-a se afla într-o scoică, trăire făcută posibilă de liniștea cea mai profundă ce-l învăluie și-l desfată.

Ceea ce vede și întâlnește nu face decât să întregească într-un sens lămuritor, să confirme că realitatea nu poate niciodată întrece livrescul, nu-l poate sfida și nu-l poate contrazice.

Și, totuși, de ce călătorește un analist politic de talia lui Robert D. Kaplan? O spune fără a surprinde cititorul, dimpotrivă, îndreptățindu-i pe deplin eventualele așteptări: „Călătoresc pentru a mă regăsi pe mine însumi, pentru a fi singur cu contradicțiile mele, pentru a ști în mod tangibil că nu sunt cu adevărat contradicții, cel puțin nu pentru mine” (p. 239). Câteva pagini mai încolo, merge până la capăt, punctând pe linia gânditorilor greci, aducând în discuție, la modul implicit, ca o sugestie, chestiunea nostos-ului, a ceea ce ne stă în ființă atunci când ne regăsim fără resturi, când intuim fericirea, într-un anume loc fără egal, identificat nu după longitudine și latitudine, ci după imponderabilele sufletului. După ce dă numele unor călători considerați de el „adevărați” admite că nu se poate ridica la nivelul lor, fiind obligat, cumva, să călătorească – „cum altfel aș putea să ajung cu adevărat acasă?”. O problemă sensibilă pentru orice evreu, începând cu robia babiloniană, ba chiar și după emanciparea survenită în urmă cu un veac și jumătate. Acasă se constituie într-o epopee, în ceva aflat între blestem („De te voi uita, Ierusalime, să-și uite dreapta destoinicia ei”, stă scris în Psalmul 137) și speranță. Kaplan a locuit o vreme în Israel, ba a făcut și un an de armată, dar considerând Israelul prea „claustrofobic”, a luat un avion, în 1981, spre România, ca un an mai târziu să ajungă în Grecia. Adică tot acasă, căci aici își va întâlni soția și va deveni tată; o Grecie atât de admirată de scriitori, fie doar dacă i-am invoca aici pe Byron și pe Henry Miller, o Grecie idolatrizată, un loc al misterelor și fabulosului, al tragicului și reveriei.

Fericiți cei ce călătoresc, căci ei aduc lumea la superlativul a ceea ce poate oferi. Pentru Robert D. Kaplan, a călători este sinonim cu un „voiaj al minții”, cu o ședință de psihanaliză, chiar, atâta vreme cât „migrația este povestea omenirii”, o poveste pe care o împărțim cu destule specii de animale, doar că pentru acestea din urmă este vorba de un voiaj în siajul instinctului de supraviețuire. Ele călătoresc strict pe orizontală, câtă vreme, în plus, omul călătorește, insistă autorul, pe verticală, de la o idee la alta, tocmai verticalitatea fiind cea care, spune Kaplan vag misterios, dar cât se poate de pregnant, ridică singurătatea în planul revelației. De altfel, insistența pe singurătate sau pe solitudine îngroașă suficient de mult credința că nu poți călători altfel decât nutrit de gândul regăsirii de sine, introvertit, în dialog cu alții, dar mai ales cu liniștea din jur: „lectura serioasă, ca și călătoriile serioase, înseamnă să te îndepărtezi de mulțime, să cultivi singurătatea și să găsești cărți în labirinturile tăcute oferite de bibliografii” (p. 200). Călătorul nostru capătă astfel anvergura unui personaj din romanele lui Umberto Eco.

Între Rimini și Corfu, mai bine de doi ani de zile, Robert D. Kaplan a stat de vorbă cu multă lume de tot felul, mai ales cu intelectualii locului, cu istorici sau cu politicieni de toate orientările ideologice, unii susținând deschis Rusia, alții Uniunea Europeană, având nostalgii și visuri de resurecție a fostei Iugoslavii din vremea lui Tito, ori, dimpotrivă, nutrind speranțele ieșirii din traumele catatonice și din perplexitățile trecutului. Preferă aceste întâlniri vii, polemice uneori, știe să-l asculte pe celălalt, să-l încurajeze la un dialog din care are de învățat, cum singur recunoaște, mai mult decât din „platitudinile” reuniunilor simandicoase de la Davos. Una dintre acestea este cu liderul muntenegrean Ranko Krivokapić, acesta având o judecată pertinentă privind rolul Rusiei în Balcani: „Influența Rusiei în Balcani a fost ca un cuțit în stomacul Imperiului Otoman. Acum, influența rusă în Balcani este ca un cuțit în stomacul Occidentului”. În ce ne privește, ca români, judecata cu pricina poate fi apreciată la justa ei valoare, ba chiar să ne dea fiori în ce privește ziua de astăzi și mai ales cea de mâine. Un alt lider muntenegrean versatil, omul oportunităților și conjuncturilor, este Milo Djukanović, cel ce a glisat la timp dinspre Miloșevici și Putin, spre Uniunea Europeană, fără însă a fi suficient de credibil că nu va face, poate chiar mâine, gestul contrar. Toată această lamură naționalistă, fie că vine din Croația, din Albania sau din Muntenegru, dă tonul politicii statelor de pe coasta adriatică, alimentată masiv cu inși versați în a pescui în ape tulburi și a aștepta la o cotitură revanșa, blindați cu mituri și încrâncenați de carnagii ale unui trecut îndepărtat sau foarte recent. Pe măsură ce coborâm dinspre Rimini înspre Tirana, constatăm o schimbare treptată și evidentă a decorului. Cea mai sugestivă imagine ar fi aceea care ar face o analogie cu schimbarea de gust, precum și de tărie, între limoncello, șliboviță și rakie, punctează Kaplan. Băuturile cresc în asprime, reflectând fidel profilul psihologic al celor care le consumă și făcând diferența de mentalitate, gradual, de la nord înspre sud. Poate că tocmai din acest motiv autorul face referiri la personaje celebre, demult plecate spre alte tărâmuri, într-un efort de a echilibra balanța. Astfel, este evocat cu infinită simpatie James Joyce, cel ce-a trăit la Trieste, într-o cafenea (Stella Polare) citindu-i fratelui său primele pagini din Portretul artistului la tinerețe, iar într-o altă locație predându-i viitorului amiral Horthy lecții de limba engleză. Un alt nume celebru este cel al lui Lawrence Durrell, fiind încântat să pășească pe urmele autorului Cvartetului din Alexandria, pe coasta nord-estică a Insulei Corfu, într-un decor aproape sălbatic.

Călătoria este ieșirea din timpul normativ, intervalul binecuvântat al unui anume răsfăț, o evadare a sinelui din zona poverilor impuse de viață. Din acest punct de vedere, am citit cartea lui Robert D. Kaplan cu gândul agățat de cele trei cărți de călătorie ale Sabinei Fati. Este vorba de aceeași structură a discursului: o precisă și subtilă punere în grilă istorică, o deschidere spre realitatea prezentului și locurilor, o fericită aducere în prim-plan a oamenilor, iar la urmă, dar deloc marginal, realizarea unor schițe geo-politice „desenate” fără emfază, ci cu o acuitate a lucrurilor stăpânită doar de cei dăruiți cu harul clarviziunii. Dar, parcă Sabina Fati are în plus ceva. Cred că este vorba despre amprenta feminină a observației, mai precis, de capriciile și delicatețea feminității candide, cochete sau astuțioase, după împrejurări și dispoziție interioară. Ea oferă portrete de oameni foarte izbutite, pe când Robert D. Kaplan aproape că se epuizează în evocări livrești, mereu ademenit de cărțile din desagă, într-o miză a erudiției ce ratează gestica omului obișnuit (real). Îi unește, însă, aceeași sensibilitate, o amplitudine intelectuală de invidiat și-un gust rafinat. Indiscutabil, amândoi se înscriu în galeria aristocrată a călătorilor cu talanți zornăitori.

Și-un gând nițel sfruntat: Robert D. Kaplan și Sabina Fati călătorind pe același drum, pentru ca apoi să citim o singură poveste, ca și când am asculta o sonată de pian la patru mâini.

FLORIN ARDELEAN (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei Familia (1990-2001), colaborator al revistelor Familia („Cronica ideilor”), România literară și Arca. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): Schițe erotice – 2007; Povestiri de duminica – 2010; Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire – 2017; Istoria presei culturale din Oradea. Studii (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: Dogmă și opinie – 2007; Jurnalism și tranziție – 2007; Insectar I și II – 2008, Istoria jurnalismului bihorean. Presa (1989-2000) – 2022.

1 Comment

  1. Creuzetul balcanic figurează pitoresc și-n microperspectivă diversitatea întregii lumi, cu etnii și culturi ce despart și apropie. Contează mult și prejudecățile acumulate, întărite de istorie, ce-i drept, fiindcă bucuria călătoriei e la fel de ingenuă de la Rimini în Corfu, pe coasta Adriaticii așa cum, de exemplu, este pe coasta Atlanticului, de la Bergen la Cabo da Roca. Călătorind, vezi urme ale trecutului și vezi oameni care, într-adevăr, astăzi seamănă mai mult unii cu alții, rezultat al globalizării. Se vorbește mult despre traume transgeneraționale și ar fi de meditat asupra asemănărilor și a deosebirilor dintre specificitățile acestor traume în funcție de punctele cardinale: lăsând la o parte diferența istorică de nivel de trai, temerile și speranțele norvegianului și ale portughezului în ce fel sunt cu totul altele decât acelea ale italianului, croatului, albanezului, grecului. Sau, mergând și mai la Răsărit, armeanul, azerul, gruzinul cât de fundamental diferiți sunt de aceia pomeniți anterior. Astfel, poate izbutim să înlăturăm o parte din fatalitatea istorică, amprentând ca un blestem un spațiu sau altul, niște oameni sau alții. Suntem, de fapt, în prezentul acesta incendiat și incendiar mai asemănători decât oricând în trecut, dar interese și obtuzități ale naturii omenești ne îndepărtează în continuare pe unii de alții. Multiculturalitatea ar trebui să excludă ura, violența, dar e ceva atavic care ni se propune și, în cele din urmă, se impune, curmând irațional mii și milioane de vieți, într-un nesfârșit spectacol al ororii.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”