1. Cum s-a conturat ideea romanul „Castelul din orașul meu”?
Din tot soiul de dureri și din nevoia de a le inventa o gramatică. Era și frumusețe în frânturile de idee care mă bântuiau – cum o iei de la capăt când se rupe lumea cu tine în ea, cum ieși din burta lupului, ce salvezi dintre colții lui, cum îți duci muzica, poate, cu tine, ca pe o a doua piele, când casele, grădinile, orașele în care ai crescut și ai iubit cad în ruină și te trag după ele, într-o uitare. Într-un nimic. Toate astea au stat cu mine o vreme, după care s-au legat ca-n dansul celebrei Frau Troffea, cea cu care începe epidemia dansului de la Strasbourg din 1518. Frau Troffea nu știe de ce dansează – în dansul ei nu e plăcere, e disperare, e isterie publică, e ritm căruia nu i se poate sustrage, e gândire magică mixată, poate, cu dezastre care-i încing tălpile. Nu știm. Nu știu. Dar cred că toate poveștile au și partea asta de dans nebunesc și înnebunitor, care devine, uneori, una cu muzica, dacă nu muzica însăși.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Ciudat de ușor. Marea problemă au fost ochiurile de timp în care să scriu efectiv și a durat ceva până să le găsesc. Dar scrisul, în sine, mi-a făcut plăcere în toate etapele lui. Nu a fost nici chinuit, nici compulsiv. Nu știu exact cum și dacă se poate scrie „firesc”, dar presupun că, pentru mine, a fost cea mai bună experiență de scris de până acum.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Castelul din orașul meu”?
Fără rețetă. Cum vrea fiecare. Cum simte. Știu că sunt oameni cărora le va vorbi și alții cărora nu. Sunt lucruri pe care ți le asumi când îți expui interiorul minții. Sigur că mi-aș dori să aducă bucuria pe care am avut-o eu scriindu-l. Și să le spună celor care se simt pierduți în păduri întunecate că poate nu mai există firimituri care să le arate drumul de întoarcere, dar există întotdeauna un luminiș în care poți, măcar, să-ți tragi sufletul.
