1. Cum s-a conturat ideea romanului „Cărțile”?
Originea romanului este un mister până și pentru mine. Poate a pornit de la o postare de pe Internet, poate în urma numeroaselor mele călătorii prin metroul londonez unde mereu vezi câțiva oameni aplecați peste cărțile lor, devorând thrillere, cărți motivaționale, romane literare și așa mai departe – și nu sunt puțini. Cert este că atunci când am început să scriu, era ceva menit pentru propriul divertisment, pentru a revizita mental România și trecutul meu – aș putea menționa aici ceva despre traumele transgeneraționale, dar cred că este mai bine să nu o fac. Desigur, și eu sunt un cititor, iar asta mai ales în ultimii ani, de când am devenit ceva mai serios în legătură cu intenția de a scrie. Desigur, unele cărți m-au marcat mai mult decât altele, inspirându-mă, provocându-mă să le răspund cumva, în felul meu. Ș-apoi, mai sunt câțiva factori: propria cunoaștere, cultura mea, obsesiile mele, curiozitățile, nevoia de a comunica ce cred că am de comunicat. Și așa m-am aruncat în acest râu, începând să înot.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Am scris puțin azi, puțin mâine, puțin peste o săptămână. Am scris fără să am niciun fel de obiectiv. Era o perioadă în care lucram la un alt roman, în limba engleză, care încă este în lucru. Dar ceva mi-a plăcut foarte mult la „Cărțile”. Se scria atât de ușor. Curgea. Am hotărât apoi să-i acord mai multă atenție și mi-am dedicat sâmbetele dezvoltării poveștii și prelucrării textului. Mă temeam că asta îi va leza spontaneitatea. Dar orice aș fi făcut, romanul se scria singur – lucrez acum la un alt text în limba română care îmi dă o impresie similară; oi fi naiv, dar mi se pare fascinant.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Cărțile”?
Cred că romanul acesta a fost scris ca să fie citit – în gând sau cu voce tare. Când am văzut cum iese, mi-am spus că dacă se scrie atât de bine este imposibil să nu poată fi savurat. Este bizar, este brutal, este visceral, este amuzant, tragic, absurd, ridicol, ironic, deșănțat, răutăcios, virtuos. Eu propun să fie citit ca un roman în afara romanelor, ca un text voit rebel, tânăr și bătrân în același timp, un text care este conștient și care știe că nu este doar o poveste în sine, ci și o satiră, o parabolă, un metatext. Dar oamenii au, fiecare, ideile și rețetele lor de citire. Îi las pe ei să hotărască.
